La Runcu-Salvei stau faţă în faţă cu toamna şi aştept călăuzele să mă ducă la casa poetului din vârful dealului. E duminică şi oamenii vin cu paşi măsuraţi spre biserică. Coboară de pe la casele lor risipite pe dealuri, case ascunse de livezi împovărate de rod, case cu cruce pe acoperiş şi pasărea-suflet gata să-şi ia zborul. E duminică şi stau faţă în faţă cu dealul. Ştiu că am tare mult de urcat până la casa poetului, nu de cărarea îngustă mi-e frică acum, mi-e frică de toamna asta nebună care mă-ndeamnă să spun tot, de merele ei ce roşesc nepipăite pe crengile grele, de merele ei ce putrezesc neatinse prin iarba uscată, mere nefurate de niciun copil, nerâvnite de nicio gravidă, neculese de bărbat. N-ar fi chiar aşa de greu urcuşul de-ar mai sta soarele după nor. Mă tot urmăreşte pieziş şi când mă prinde îmi arde umărul stâng. Ajungem după vreo două ore şi îl găsim acasă. Ne aştepta. Cu un fagure mare de miere, tăiat în bucăţi ameţitor de dulci, apă rece şi mere.

„Păscând vacile tatii mi-am făcut universitățile”

Poet ţăran sau ţăran poet, cât de neîncăpătoare pot fi câteodată cuvintele, cât de inutile şi absurde convenţiile… Scriitorii îi spun badea Vasile, sătenii îi spun domnul Dâncu, el spune că nu poate trăi dacă nu ţine o carte în mână. De câte ori a avut bani, a coborât în Năsăud ori în Bistriţa şi şi-a umplut traista cu cărţi. Le-a citit pe toate, le-a rânduit în cele două biblioteci, le-a risipit prin alte case, unele s-au întors la el, altele s-au făcut praf, cu folos putem spune, un tâmplar din sat a descoperit anul trecut un plagiat…

Vasile Dâncu, născut la Runcu-Salvei în primăvara anului 1939, rămâne toată viaţa aici. Pe casa din lemn, o plăcuţă cu numărul 196. Fixat sunt pe veci pe-o culme de deal,/ n-am zeppelin, n-am aripi/ doar bietul dor de ducă/ îmi poartă gândul/ prin multele cetăţi./ Mi-s drumurile scurte/ şi se suprapun/ ca firele de aţă pe un ghem. Autodidact. Membru al Uniunii Scriitorilor. Publică cinci volume. Despre anii de şcoală/ n-am multe de spus,/ au fost numai patru/şi s-au rostogolit/ ca nişte mere/pe-o coastă de deal./Mi-au rămas să port,/ la reverul aducerii aminte,/ creionul cu lemn galben/ şi o fată cu ochi negri/ căreia nu-i plăceam. Lucrează pământul, cuvântul. În curte, câteva milioane de albine rostuite în stupi din scândură verde, în casă câteva mii de cărţi, rostuite pe rafturi tot verzi. În vârful celui mai înalt deal din Runcu-Salvei, miere şi litere, fagure şi cuvânt.

„Cuvintele frumoase, prea des folosite, se tocesc ca banii de aluminiu”

Povestește despre ţărani „clasa mea socială a avut soarta pieilor roşii, comuniştii i-au alungat la oraş, acum îi alungă din ţară…tragedia satului nu începe acum, a început prin anii 50, acum se finalizează.” Povesteşte despre dealuri, despre albine, despre fericire „dacă am fost vreodată pe deplin fericit… nu ştiu să fi fost… dar dacă am fost vreodată fericit, am fost atunci când am citit o carte bună”. Povesteşte despre scris, despre oameni, despre Runcu-Salvei, despre cărţi, despre munca pământului „nu cred că munca fizică şi mersul pe jos fac viaţa lungă, dacă ar fi fost aşa ni le-ar fi luat demult domnii”.

Într-o casă de lemn, cu prispă lungă şi pereţi albaştri, pe culmea unui deal înalt şi departe, poetul Vasile Dâncu citeşte, scrie, lucrează, visează, TRĂIEŞTE. Spre deosebire de noi, el ştie ce-i cu el şi ce-i cu lumea asta iar simplitatea vorbei vine din esenţializare. Vasile Dâncu a crezut în carte şi în poezie. Nu le-a părăsit şi nu l-au părăsit. Şi-au amestecat rândurile cu ridurile, filele cu zilele, literele cu gândurile. Nu le-a trădat şi nu l-au trădat. I-au fost leac de dor de ducă, de iarnă, de deal, de drum, de tăcere, de durere, de nefericire, de sihăstrie…

Mă retrag pe un dâmb cu două dintre cărţile poetului Vasile Dâncu şi le deschid la întâmplare, cu ochii închişi. Citesc despre Runcu Satul meu/ nicicând nu va pleca/ în altă parte/ să-şi caute norocul./ În jurul lui se învârte/ şi se toceşte lumea… Citesc despre vultur. Deasupra satului/ chiar la zenit/ arde vulturul îndrăgostiţilor/. În lumea înaltă/ de nori şi albăstrimi/ se mistuie-n tăcere,/ nelăsând să cadă/ cenuşa-i peste câmpul/ proaspăt nins. Despre dragoste O iubire care/ nu s-a împlinit -/ ca şi a dumitale/ iubite cititor -/ o mai port în gând/ ca ocnaşul/ lanţul la picior…

„… și am văzut/mașinile alergând/ pe lângă și peste/ visurile mele”

Umbrele tot mai lungi îmi vestesc că trebuie să mă despart de poet şi de dealul lui, dacă vreau să ajung pe lumină în sat. Iau cărţile de dar şi plec fără prea multe vorbe. Soarele răneşte amurgul şi pleacă şi el. Iau şi câteva mere. Înserarea alunecă peste umerii rotunzi ai dealurilor ca o mângâiere păcătoasă. Păsări străine mie zboară în cercuri cenuşii deasupra lumii. O iau pe Lina de mână şi mă simt ca ea, adolescentă, liberă, fericită. Ajungem la drumul cu asfalt. O lună ireală apare de după deal. Am încă gust de fagure şi miros de mere risipite prin iarbă. La Runcu-Salvei stau faţă în faţă cu luna şi aş vrea ca oamenii să mă uite o vreme aici.

Articolul POETUL DIN VÂRFUL DEALULUI apare prima dată în Iulia Gorneanu.

La fel ca în cazul tuturor sărbătorilor de la noi, miracolul Învierii lui Iisus Hristos s-a suprapus peste rituri străvechi de renaştere şi reînviere, provocate de explozia de lumină şi viaţă din anotimpul cald. Astfel, momentul Pascal celebrează deopotrivă misterul creştin al Învierii Mântuitorului, precum şi pe cel al regenerării naturii odată cu primăvara. Este vremea în care are loc o sacralizare a spaţiului și a timpului. Casa, gospodăria, grădina sunt primenite şi împodobite în perioada prepascală, pentru a se încărca, în Duminica Învierii, cu noi valenţe spirituale. Țăranii îi spun Săptămâna Mare și respectă toate cutumele impuse de cel mai intens timp festiv de peste an. În „Calendarele Poporului Român”, Antoaneta Olteanu susține ideea unei „adevărate Săptămâni Negre, demonizate prin excelență în întregul ei”. La popul opus, etnologul Marcel Lapteș vorbește despre o săptămână miraculoasă și fastă, în care se deschid cerurile iar Dumnezeu coboară pe o scară de ceară printre noi.

LUNEA MARE – MARȚEA SEACĂ – MIERCUREA MILOSTIVELOR.

Săptămâna a început cu Lunea Mare. A urmat Marțea Dracului sau Marțea Seacă, deschizătoare a unei adevărate serii de șapte/nouă marți, cunoscute sub denumirea de „Oloagele”. În aceste zile, celebrate prin nelucrare ca să nu sece laptele și grânele, se practica și scalda rituală pentru a „seca” toate bolile. Miercuri, în schimb, era permisă munca la câmp. Vreme înainte, după apusul soarelui, tinerii plecau în afara vetrei satului ca să adune crengi de alun. Cu ele făceau un foc mare în curtea casei, la care credeau că vin sufletele morților să se încălzească. În alte părți, noaptea de miercuri spre joi era consacrată „strigării peste sat”, un fel de judecată a comunității în care faptele rele, odată rostite, erau iertate iar toți oamenii se puteau bucura de sărbătoarea Pascală.

De la etnologul Pamfil Bilțiu aflăm că, în Maramureșul Voievodal, miercurea din Săptămâna Mare se numește „Miercurea Milostivelor” și că este interzis lucrul de orice fel: „O femeie de la noi a dus pânza şi a spălat-o. Şi a întins-o pe prund să se uşte. Dar nu a trebuit să o spele şi s-o-tindă în ziua aceie, că nu-i slobod. Şi a zis că a venit un vânt mare, mare de tot şi a luat-o de acolo şi a întins-o pe lângă o răchită şi n-a mai ales nimic, nimic din ea”.

JOIA MARE – JOIMĂRIȚA – MOȘII DE JOIMARI

Dacă în pragul Crăciunului femeile se temeau grozav de Inătoare, nevasta lui Ignat, în Joia Mare cea care le amenință liniștea și bucuria apropiatei sărbători este Joimăriţa. I se mai spune Joimărica și este închipuită ca o bătrână hâdă (urâtă) și rea care pedepsește femeile leneșe, arzându-le degetele. Ea declanșează seria demoniacă a celor șapte joi, numite Joile Verzi, care se încheie la Ispas. Tot ea interzice torsul, pentru ca femeile, de acum înainte, să-și dedice timpul exclusiv muncilor agricole de primăvară. Pentru a se apăra de Joimăriţă, oamenii spun astăzi „povești încheiate”, adică neștiute și nemaiauzite, activând astfel magia cuvântului rostit.

Celebrarea Moșilor de Joimari aduce nenumărate practici de pomenire a morților: așezarea vaselor cu apă la streașină, aprinderea lumânărilor la morminte, împărțirea pomenilor, aprinderea focurilor rituale la care se vor încălzi sufletele celor plecați. Etnologul Narcisa Știucă vorbește chiar despre pregătirea unor „locuri de popas la porți și în răspântii”, adevărate camere în aer liber cu covoare, scaune și mese pe care se pun colăcei, flori de primăvară, vase cu apă… Se crede că sufletele strămoșilor se întorc acasă și rămân printre noi până de Rusalii, când se face „împărţeala de plecare a sufletelor”. Apoi, morții se întorc în lumea lor, cu tot ceea ce au primit în acest răstimp. Nu trebuie să uităm că și vopsitul ouălor are multiple semnificații funerare, numeroase legende pe teme biblice stând mărturie în acest sens. Cât despre ouăle încondeiate și înroșite în Joia Mare se spune că nu se strică niciodată iar dacă le îngropi în hotarul satului, locul va fi ferit de grindină.

GESTURI MAGICE ÎN VINEREA MARE ȘI SÂMBĂTA PAȘTELUI

Ieri a fost Vinerea Patimilor, numită în calendarul popular Vinerea Mare, Vinerea Frumoasă sau Vinerea Scumpă. I se spune Vinerea Mare, pentru că în acestă zi sunt cuprinse toate vinerile de peste an. A fost încheiată curățenia rituală, pentru că altfel curțile, grădinile și casele „te blestemă, dacă Paștile le prind necurățate”. S-a făcut pasca și s-a sacrificat mielul. Nu se prepară multe feluri de mâncare – „Crăciunul este sătul/ Paștele este fudul”.

Femeia, prin repetarea unor gesturi rituale străvechi, capătă în Sâmbăta Paștelui puteri magice, pe care le folosește pentru a atrage belșugul, sănătatea, norocul. Unge pomii cu aluat pentru a le spori rodul, îngroapă rămășițele mielului la rădăcina unui măr pentru ca familia să-i fie protejată de boli, seamănă flori în grădină, pregătește o pască specială pentru vite ca să le sporească mana și ca să le ferească de primejdii, aruncă pe apă curgătoare cojile de ouă folosite la prepararea aluatului, pentru ca uliul să nu atace găinile. Se crede că, în Sâmbăta Paștelui, femeia are o forță neobișnuită și că îi este îngăduit să-și bată bărbatul… „dar ce folos, că are mult de lucru și n-are când”…

• „Prin excelență sărbătoare creștină, integrată într-un ciclu mai amplu care culminează cu Duminica Paştilor, ziua abundă în credinţe cu un caracter mai mult sau mai puţin apocrif şi în practici magice indispensabile lecturii „în cheie populară“ a momentului celebrat. Elementele dominante fiind vopsirea ouălor şi facerea pascăi, este de înţeles de ce ingredientele, produsele finite sau resturi ale acestora, au căpătat mai apoi o putere magică deosebită, ele fiind utilizate ca instrumente apotropaice în tot cursul anului.” (Antoaneta Olteanu – Calendarele Poporului Român)
• „În noaptea spre sâmbătă are loc strigarea peste sat: satirizarea tinerilor, a sătenilor. Era o mare onoare pentru cineva care a rămas nestrigat. Strigoaicele cărora li se strigă numele nu mai au putere.” (Simion. Fl. Marian – Sărbătorile la români)
• „Din anafura de la Paşti, din Crucea Paştei, a făcut Dumnezeu, în Sâmbăta Paştelor, atunci când se coace pasca, toate florile, toate seminţele câte sunt, toate pâinile. A sfărâmat crucea mărunt şi a aruncat în patru părţi şi peste toată lumea au răsărit.” (Elena Niculiță Voronca – Datinele și credințele poporului român)
• „Sâmbătă spre duminică oamenii nu dorm, ci fac un foc în curţi sau pe dealul din apropierea bisericii, care ţine până la miezul nopţii. De la miezul nopţii, merg la biserică, la slujbă. Alteori focul este întreţinut de flăcăi până în zori.” (Simion Fl. Marian – Sărbătorile la români)
• „Femeia numai o dată în an poate să bată bărbatul: în Sâmbăta Paştelui. Când ar şti ea ce putere are atunci… Dar ce folos că are mult de lucru şi n-are când!” (Elena Niculiță Voronca – Datinele și credințele poporului român)

Articolul DESPRE SĂPTĂMÂNA MARE ÎN SÂMBĂTA PAȘTELUI apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Pe 25 martie, atunci când biserica celebrează una dintre cele mai importante sărbători din an, Buna Vestire, calendarul popular consemnează Blagoveștenia sau Ziua Cucului. Țăranii spun că soarele e mai mereu supărat și că numai de două ori pe an e vesel și joacă pe cer: de Blagoveștenie și de Paști. Și asta se întâmplă pentru că întreg pământul e blagoslovit: iarba începe să crească, „învie toată musca”, albinele intră în vară iar păsările prind glas. Printre ele și cucul, cel care vestește viața și moartea, fericirea și norocul, primăvara și soarta. 

VESTITORUL PRIMĂVERII

„Vara vii, vara te duci,/ Când îs dragostele dulci…”

Adevărat orologiu al anotimpurilor, cucul își începe cântarea în preajma echinocțiului de primăvară, de Blagoveştenie, și o poartă peste satele noastre până la solstițiul de vară, de Sânziene, după care amuțește pentru încă o vreme. Este considerată pasărea conectată cu perioada de maximă fertilitate a naturii. Mai mult, „cucului i se ofereau chiar ofrande rituale, ceea ce indică apartenenţa acestei păsări la cultul strămoşilor şi străvechilor divinităţi ale naturii. Acest aspect explică şi prezenţa cucului în jocurile cu măşti, unde personajele alaiului cavaleresc se numesc Cuci” ( Ivan Evseev).

LEGENDE ȘI POVEȘTI

Încercând să-și explice de ce cântă numai trei luni pe an, țăranii au născocit nenumărate povești și legende, proverbe și ghicitori, cântece și jocuri, toate având aceeași temă centrală: cucul și cântecul lui. Unele legende spun că, de Sânziene, cucul mănâncă orz şi se îneacă, după care se transformă în uliu și pleacă pe celălalt tărâm. Altele povestesc despre un cuc cu penele de aur, care cântă numai în cer și că, de fapt, noi o auzim pe soția lui, Sava, cea părăsită pentru că l-a înșelat cu privighetoarea… Mai este o poveste despre doi frați blestemați de tatăl lor, care se tot strigă pe nume dar nu se mai găsesc niciodată.

Și, ca misterul să fie pe măsura personajului nostru, trebuie spus că superstiții și povești despre cuc nu avem numai noi, ci și majoritatea popoarelor care îi aud cântarea. Grecii povestesc că Jupiter, pentru a o cuceri pe Hera, s-a transformat într-un cuc, nemții îl asociază cu zeul tunetului, japonezii cred că poartă pe aripi zorii de zi iar indienii îl consideră simbolul sufletului înainte şi după încarnare, trupul fiind cuibul străin în care sufletul vine să se aşeze.

PASĂREA ORACOL

La români, nu există nimeni cu un dar mai mare al prorocirii ca al cucului: după cântecul lui poți număra câți ani mai ai de trăit (Cucule, puiucule!/Câți ani îmi vei dărui/ Până ce eu voi muri?), cât mai ai de așteptat până la nuntă (Cucule, voinicule!/ Câți ani îmi vei da/ Pân’ m-oi însura?), dacă vei fi bogat, necăjit, flămând ori îndestulat.

Cucul și cântecul lui este invocat de tinerii recruți (Mie cucu’ mi-o cântat,/ Neprânzât și nemâncat,/ În cătane de plecat), de cei înstrăinați (Cântă cuce/ când te-i duce,/ Ca să-mi gat și eu merinde,/ Să mă duc și eu cu tine,/ Cucule, în țeri străine) și de cei plecați pe front (Ție, mândră-ți cântă cucu’,/ mie îmi bubuie tunu’…).

Cucul este ademenit de îndrăgostiți (Cântă-mi mie înc’o dată,/ Că mi-e mintea tulburată,/ Cântă-n dreapta mea cu foc,/ Să am parte de noroc,/ Cântă-n faţa mea cu drag,/ Că ţi-oi da frunză de fag,/ Să nu mai fi tot pribeag).

DRAGOSTEA ASCUNSĂ SAU BOALA CUCULUI

Dragostei tăinuite i se spune în Bucovina „boala cucului” și se poate vindeca doar dacă îți ungi pieptul, în dreptul inimii, cu untură de cuc. Așa că tinerii nu se sfiau să-l omoare dacă îl prindeau. Apoi, îi purtau capul în sân ca să se îndrăgostească de ei persoana iubită. În lipsa cucului, despre care se știe că nu se dă ușor prins, la mare preț este și creanga pe care a cântat prima oară. Cine o găsește, o poartă în sân ca să asculte lumea de el ca de cuc, o pune în scăldătoare pentru că e bună și ea de dragoste, sau o dă la vreo babă ca să îi descânte inima…

Așadar, începând de astăzi și până de Sânziene, putem auzi cântarea cucului. Dacă vestește primăvara sau prevestește soarta noastră, dacă poartă glasul codrului sau pe cel al strămoșilor din cer, rămâne de văzut.

_________

„Cum va fi timpul de Buna-Vestire, aşa va fi şi în ziua de Paşte. Dacă se ia ceaţa înainte de a ieşi soarele, aşa de timpuriu are să fie şi primăvara. Ciobanii se suie în această zi pe stogul de fân şi ameninţă cu toporu pe iarnă, gonind-o, că iarba-i înverzită şi că ei trebuie să-şi pască acum turmele. De multe griji va scăpa plugarul dacă în noaptea de Buna Vestire va fi senin”. (Simion Florea Marian – Sărbătorile la Români I)

_________

„Buna Vestire este praznuita de Biserica pe 25 martie. Buna Vestire sau popular Blagovestenia (termenul slav corespunzator celui de Buna Vestire), este praznicul in amintirea zilei in care Sfantul Arhanghel Gavriil a vestit Sfintei Fecioare ca va naste pe Fiul lui Dumnezeu. Buna Vestire este prima sarbatoare confirmata in documente, dintre sarba­torile Maicii Domnului. Data acestei sarbatori a variat la inceput. Astfel, unii o sarbato­reau in ajunul Bobotezei (5 ianuarie), iar in unele Biserici din Apus, ca cele din Spania, Galia si Milano, Buna Vestire s-a sarbatorit pe 18 decembrie. Parintele profesor Ene Braniste sustine ca sarbatoarea a fost introdusa la Roma de papa Leon al II lea (681-683). La inceput aceasta era doar locala si cu denumirea de sarbatoare a asteptarii Nasterii Dom­nului. Va­riatia datei de praznuire a existat in Apus pana in sec. XI, cand data de 25 martie s-a generalizat in toata lumea catolica. Numai la armeni Buna Vestire se praznuieste pe 7 aprilie, in raport cu data veche a sarbatorii Nasterii Domnului (6 ianuarie). In Rasarit insa, data de 25 martie s-a generalizat probabil indata ce Nasterea Domnului a inceput sa fie sarbatorita peste tot pe 25 decembrie, adica inca din prima jumatate a sec. al V lea. Buna Vestire este sarbatorita in fiecare an in perioada Postului Mare, fiind una dintre sarbatorile pentru care Biserica acorda dezlegare la peste, indiferent in ce zi ar cadea aceasta.”  https://www.crestinortodox.ro  

Fotografie – colecția I.G. Andron

Articolul BUNA VESTIRE. BLAGOVEȘTENIA. ZIUA CUCULUI apare prima dată în Iulia Gorneanu.

OBICEIURI ȘI PRACTICI MAGICE

„Pornirea plugului” reprezenta una dintre cele mai importante sărbători ale satului românesc de odinioară, confirmată de faptul că, în comunitățile agricole, exista un repertoriu impresionant de cântece specifice, la loc de cinste aflându-se „cântecele de plug”.

Dimensiunea sacrală a acestei unelte agricole este confirmată atât de scrierile lui Herodot despre sciții din Dacia și „iniţierea muncii sacre a pământului cu plugul de aur căzut din cer”, precum și de poveștile populare ale românilor, în care Dumnezeu ia plugul de pe deal și îl mută pe cer, unde îl putem vedea și astăzi în nopțile senine de vară. Un relict venit din străvechime este și obiceiul închiderii satului într-un cerc magic, protector, prin tragerea unei brazde apotropaice în caz de epidemii sau invazii de lăcuste.

În satele transilvane, primul fecior care ieșea cu plugul la arat era numit Crai și avea dreptul să judece și chiar să-i pedepsească pe cei leneși sau pe cei care au încălcat regulile comunității, ignorând rânduiala satului. Totodată existau nenumărate obiceiuri, superstiții și practici magice, legate de primul arat, unele dintre ele adevărate relicte ale unui cult arhaic agricol, de purificare și fertilitate. Solemnitatea gesturilor rituale din această zi impresionează și obligă. Etnologul sibian Gherasim Rusu Togan consemna în lucrarea „Viziuni Străvechi”: „Țăranul când bagă plugul în brazdă, udă plugul ca să-i meargă bine, apoi în noaptea de dinaintea muncii, nu se culcă laolaltă cu femeia, nu dă nimic din casă, iar dimineaţa se spală şi se îngrijeşte de el femeia ca să se îmbrace curat”.

Ce se întâmpla în Bucovina la pornirea plugului, aflăm de la Simion Florea Marian: „După ce l-au tras în mijlocul ogrăzii, iese stăpâna casei cu o cofă în care se află apă şi un struţ de busuioc, cu un topor, cu tămâie aprinsă, o bucată de pâine şi puţină sare, se apropie de plugul cu boi şi de plugari, îi afumă cu tămâie şi îi stropeşte cu aghiazmă zicând: „Cât de curată/ E tămâia/ Şi aghiazma,/ Aşa de curaţi/ Şi voi să umblaţi,/ Nicicând să nu daţi/ Peste vreun moroi/ Sau vreun strigoi,/ Să vă facă rău“. După ce a înconjurat, a tămâiat şi a stropit de trei ori boii, plugul şi carul cu boi, precum şi pe plugari, apa rămasă este vărsată pe picioarele boilor, pâinea şi o parte din sare este dată plugarilor şi boilor pentru a o mânca, iar tămâia şi toporul sunt puse jos, dinaintea boilor, pentru ca aceştia, înainte de plecare, să treacă peste ele”.

ZIUA ANNEI PERENNA

La mijlocul lunii martie, romanii o celebrau Anna Perenna, zeiţă a fertilităţii pământului „zână nutritoare și fructuătoare de primăvară și Anul Nou” (At. M. Marienescu – Cultul păgân și creștin. Sărbătorile și datinile romane vechi, 1884.) Era imaginată asemenea divinităților de sfârșit și început de an „acuși ca și o babă bătrână, acuși ca și fată tânără și mândră”. Oamenii ieșeau să petreacă la iarbă verde, mergeau „în pădurița zânei, lângă Tiber”, unde se ospătau, dansau, cântau și povesteau despre iubirea ei cu zeul Marte. Tot acest ritual avea loc în antichitatea romană, începând cu 15 martie, înainte de primul arat.

Articolul PORNIREA PLUGULUI apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Dincolo de mărțișor și de primăvară, de Anul Nou al romanilor și de începutul Anului Agrar, calendarul popular o sărbătorește pe Baba Dochia, zeiță mamă de sorginte neolitică, întruchipare a timpului îmbătrânit. Asemenea lui Moș Crăciun, zeu tată și strămoș mitic ce patronează sărbătorile de sfârșit de an, Baba Dochia este un personaj complex aflat la loc de cinste în panteonul românesc. Se povestește că dezleagă primăvara și, odată cu ea, timpul bun pentru vrăji și descântece, pentru alinarea dorului și aflarea ursitului …„că vine Baba și-i spune fetii care-o fi iubitu’ și în ce zî s-or lua, și cum o fi zâua aceia: urâtă, posomorâtă sau luminoasă, cu soare”. (Marcel Lapteș). Este cea care deschide un timp magic, a cărui sacralitate negativă e dată îndeosebi de strălucirea malefică a „soarelui alb”. Oamenii se protejează de el, purtând drept amuletă mărțișorul.

Baba Dochia

În imaginarul popular, Baba Dochia oscilează între o entitate mito-folclorică demoniacă, un fel Muma Pădurii care bântuie munții și îngheață oamenii, și o bătrână creștină, milostivă și protectoare, care îl roagă pe Dumnezeu să aducă timpul călduros pe pământ. Îț spun io, Baba nu-i ra, îi de toate bună că ne apără de vijălii și de friguri, că altu’ cum or crește holdele? Ia se roagă la Dumnăzău șăpte zile de-a rând să ne deie bunu’ soare, căldura de trebuință. (Marcel Lapteș). I se mai spune Odochia, Baba Marta, Ijdochia și apare ba drept soția lui Dragobete, ba mamă a lui, ba sora lui Lăzărel, ba o păstoriță credincioasă care păzește oile lui Dumnezeu la munte, îmbrăcată cu douăsprezece cojoace.

Cele mai multe legende o descriu ca pe o bătrână nemiloasă, care urcă în munți cu turma înainte de vreme și moare înghețată la 9 martie (ziua echinocțiului de primăvară în calendarul vechi), pentru a renaște în următoarea zi, asemenea divinităților care întruchipează timpul nemăsurat, care vine din veșnicie și se pierde în veșnicie. La noi să știe c-o fost o soacră și-o avut feciori și noră-n casă. Și-o fost femeie rea. Și-o mânat pă noru-sa să spele lâna neagră, până a albi. Ea s-o dus și o tăt spălat. O trecut on moș și o-ntrebat ce face. – Ia, că m-o mânat soacra la vale să spăl lâna neagră, până ce a albi și ia că nu să mai albește. Atunci, o zâs că i s-a albit lâna. Și i-o dat on mănunchi de ghiocei să-i deie la soacră și să-i spuie c-o sosit primăvara. Ea, pă când o văzut c-o vinit timpu’ de primăvară, și-o luat oile și s-ombrăcat cu douăsprăzece cojoace și-o pornit la munte. Când o ieșit la munte o fost cald. O tăt dezbrăcat câte unu’ și le-o tăt lăsat în urmă. Pă când o ajuns la munte, o dat vijelia, înghețu’ și o-nghețat cu oi cu tăt. (Pamfil Bilțiu)

O altă legendă, culeasă de Tony Brill, povestește că Adam și Eva, ieșind goi din rai la 1 martie, o babă care i-a văzut le-a dăruit câte unul din cele nouă cojoace ale ei, ca să nu umble goi. Baba a trăit un veac și se socotește că mai trăiește și azi, deși la urzirea pământului nu era nici o babă de față. Numai ariciul a fost de față și a ținut ghemul la urzirea acestei lumi.

Cuvioasa Muceniță Evdochia Samariteana

Ziua Babei Dochia se suprapune peste prăznuirea Cuv. Mucenițe Evdochia Samariteana din calendarul creștin-ortodox, făcând din 1 martie, una dintre cele mai importante date ale calendarului popular. Dochia împrumută numele Sfintei Evdochia iar în unele legende chiar și o parte din povestea, frumusețea și bunătatea ei. Sfânta Evdochia Samarineanca a trăit pe vremea împărăției lui Traian în cetatea Iliopolei din Liban. A fost o femeie frumoasă și bogată care și-a trăit tinerețea în desfrâu până când, auzind un monah vorbind despre credința cea adevărată, s-a pocăit și a fost botezată de către episcopul Teodot. Atunci, şi-a împărţit toată averea săracilor și s-a dus într-o mănăstire unde se povestește că ar fi făcut multe și neasemuite minuni. A fost martirizată pentru credința ei în Hristos iar biserica o sanctifică și îi rezervă în calendar ziua de 1 martie.

1 Martie – început de An Nou

Pentru moșii noștri, 1 Martie avea însemnătatea începutului de an. Atât în calendarul roman, cât și în cel geto-dac, anul murea spre a renaște iar spiritele demoniace hălăduiau nestingherite, ca la orice sfârșit și început al lumii. Poate de aceea oamenii legau șnurul bicolor de coarnele animalelor, de aripile cloșcilor, la toarta găleții de apă, la poarta casei, formând nenumărate cercuri și noduri magice, apărătoare de deochi și aducătoare de noroc.

Calendarul Popular întoarce în acestă zi prima filă a Noului An Agrar. Din Firul vremii tors de Baba Dochia se împletește azi funia anului: alb și negru, iarnă și vară, zi și noapte, moarte și viață. Vreme înainte, cele două fire răsucite de lână albă și neagră se dăruiau în prima noapte cu Lună Nouă din martie. În vechime, negrul era considerată culoarea fertilității, a pământului roditor și a norilor aducători de ploaie, pe când albul era culoarea morții, a iernii înghețate, a doliului. Firul negru a fost înlocuit ulterior cu cel roșu, simbol al vieții, al soarelui, al pasiunii.

Schimbarea culorii firului din negru în roșu ar putea fi consecința fuziunii sărbătorilor geto-dacilor cu cele romane. În această zi, în vechea Romă începeau campaniilor militare din Idele lui Marte, prilej de venerare a temutului zeu al războiului, Mars. De aici, împletirea culorii roșu, a vieții și a victoriei în luptă, cu albul, simbol al începutului și totodată al morții posibile. Unii etnologi consideră firul roșu semn al soarelui și al pasiunii. Tot la 1 martie, Imperiul Roman sărbătorea Matronalia, zi în care bărbații ofereau daruri soțiilor și mamelor. Majoritatea etnologilor susțin originea romană a Mărțișorului iar obiceiul ca acesta să fie dăruit pe 1 Martie reprezintă un argument în plus. Cu toate acestea, există consemnări din teren făcute de importanți antropologi potrivit cărora „funia” bicoloră a anului ar fi fost dăruită, inițial, în prima noapte cu Lună Nouă din martie.

Marț-mărțiguș-mărțișor

Alb-negru sau alb-roșu, șnurul a primit -mai târziu- un bănuț de argint, aramă sau aur și s-a numit „marț” sau „mărțiguș”. Cu timpul, bănuțului i-au luat locul fel de fel de figurine, semne ale norocului, primăverii și dragostei: trifoi cu patru foi, potcoavă, coșar, ghiocel, buburuză, inimioară. Este momentul în care mărțigușul a trecut de hotarul satului și a ajuns la oraș. I s-a spus mărțișor iar noi îl cumpărăm, îl dăruim și îl primim în prima zi a lui Mart. Apoi îl purtăm la mână, la gât sau prins în piept până când vedem primul pom în floare. Atunci îl legăm de o crenguță înflorită și ne punem o dorință. Odinioară se credea că, primind mărțișorul, pomul este ferit de deochi iar deochiul era răul cel mai mare pentru el, singurul care îi putea lua rodul. Recunoscător că l-a împodobit cu prețioasa amuletă, pomul -printr-un transfer simbolic de proprietăți- îi dăruia parfumul, frumusețea și vigoarea lui. Pe atunci, mărțișorul era o piesă de rezistență din recuzita magică și se purta într-un timp incert cum este cel de la cumpăna dintre ani.

Mărțișorul – simbol al Lunii

Caracterul profund feminin al sărbătorii este confirmat de faptul că în vechime mărțișorul era un simbol lunar. Se dăruia în prima noapte cu lună nouă din martie și era din argint sau din aramă (metale lunare). În plus, bănuțul găurit, asemenea pietrei plate cu o gaură la mijloc, este un „simbol matricial feminin”. Faptul că mărțișorul feminin și lunar este legat de un pom („simbol axial masculin” în accepția lui Ivan Evseev) poate fi interpretat drept un abandon al anotimpului fragil și tainic patronat de lună, în brațele viguroase ale verii.

Mărțișorul – talisman Solar

Există și etnologi care susțin că mărțișorul ar fi un „talisman solar”, majoritatea dintre ei preluând teoria lui Romulus Vulcănescu portivit căreia fetele, după ce purtau mărțișorul toată luna martie, ieșeau într-un spațiu deschis și-l aruncau spre cer, rostind următoarea invocare: Sfinte Soare, sfinte Soare, / dăruiescu-ți mărțișoare, / ‘n locu’ lor tu mă ferește / de pistrui ce mă-nnegrește. / Ia-mi, te rog, negrețele / și dă-mi albețele, / fă-mi fața ca o floare/ sfinte Soare, sfinte Soare. Unii cercetători merg mai departe, argumentând proveniența cultică solară a mărțișorului prin faptul că îmbinarea culorilor alb-roșu se regăseşte în costumul Căluşarilor, dansatori magici ce personifică herghelia divină a anotimpului patronat de cal.

„Am uitat toate tradiţiunile vechi…”

Astăzi nu mai știm de ce purtăm mărțișorul și nici ce înseamnă el. Ne strecurăm greu pe trotuare printre tarabele cu mărțișoare și nu înțelegem rostul atâtor târguri care vor să ne cumpere și să ne vândă cu primăvară cu tot. Dar acest lucru nu trebuie să ne mire, ținând cont că încă din secolul al XIX-lea oamenii se pare că uitaseră sensul sărbătorilor noastre. „Societatea noastră, din românească ce era, s-a streinizat în toate obiceiurile ei, încât a ajuns a nu mai scrie nici vorbi, nici gândi românesce … am uitat toate tradiţiunile vechi cari împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine: ce este un Mărţişor, desigur ar da din umere, zicându-ne: nu sciu!” (N. Gane, Încercări literare, 1873)

S. Fl. Marian – Sărbătorile la Români, Cîrnilegile, 1898

„În cele mai multe părţi din Bucovina, şi mai cu seamă din Moldova, Muntenia şi Dobrogea, este datină ca părinţii să lege la 1 martie copiilor câte o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână.

Moneda aceasta, care e de regulă atârnată de o cordea roşie ori de un găitan compus din două fire răsucite de mătasă roşie şi albă, sau dintr-un fir de arnici roşu şi unul de bumbac alb, sau şi din mai multe fire de argint şi de aur, se numeşte mărţişor, mărţiguş şi marţ.

Scopul legării sau punerii mărţişorului la gâtul sau mâinile copiilor este ca copiii cărora li s-a pus şi-l poartă să aibă noroc în decursul anului, să fie deplin sănătoşi şi curaţi ca argintul cu venirea primăverii, şi peste vară să nu-i apuce şi scuture frigurile. Punerea sau legarea mărţişorului se întâmplă de regulă la 1 martie des-dimineaţă, până nu răsare soarele.

Unii copii poartă mărţişorul 12 zile la gât, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că şi copilului încă îi va merge bine în viaţă. Alţii îl ţin la gât până ce văd primul pom înflorit, şi atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv. Alţii îl poartă până înfloare porumbarul sau porumbrelul şi păducelul, şi atunci, luându-l, îl pun pe un porumbar, respective pe un păducel, zicând ca copilul să fie alb ca floarea acestor ciritei. Şi iarăşi alţii îl poartă până când sosesc berzele (cocostârcii), iar atunci îl aruncă după aceştia, zicând: „Na-ţi negreţele,/ Şi dă-mi albeţele!”

În multe părţi, şi mai cu seamă în Muntenia, este datină ca să poarte mărţişor la gât sau la mână nu numai copiii cei mici, adică băieţii şi fetiţele, ci şi fetele cele mari, ba până chiar şi o seamă de neveste tinere. Şi aceasta o fac ele cu scop ca să nu le ardă şi pârlească soarele, căci: „Cine poartă mărţişoare/ Nu mai e pârlit de soare”, ci ca să li se conserve culoarea albă a pielii pe faţă în timpul verii, ca şi în timpul iernii.

Pe la finea lunii lui martie însă unele dintre dânsele iau legătura marţului şi o pun pe trandafiri, iar moneta o dau pe vin, pâine albă şi caş, crezând că fata care a purtat marţul, făcând aceasta, îi va fi faţa albă ca caşul şi rumenă ca trandafirul şi vinul. Altele, din contra, îl poartă până ce începe cucul a cânta, sau până ce înfloreşte porumbarul ori vişinul, şi atunci îl aruncă ca şi copiii, pe rămurelele acestor pomi sau până când sosesc berzele, şi atunci, cum le văd, le aruncă după acestea. Insă cele mai multe dintre dânsele caută ca atunci când îl scot şi şi-l aruncă, să nu le vadă soarele, căci văzându-le, le înnegreşte pielea feţei.

Acestea sunt toate datinele şi credinţele românilor, câte le-am putut eu până acuma aduna în privinţa mărţişorului.”

N. Gane, Încercări literare, 1873

“Astăzi, când societatea noastră, din românească ce era, s-a streinizat în toate obiceiurile ei, încât a ajuns a nu mai scrie nici vorbi, nici gândi românesce, când înşişi copiii din faşă nu mai învaţă a zice tată şi mamă, ci papa şi maman, când chiar şi slugile de prin case se monsuesc şi mădămesc în despreţul vechii frăţii românesci, în această grozavă babilonie de limbi şi moravuri, am uitat toate tradiţiunile vechi cari împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine: ce este un Mărţişor, desigur ar da din umere, zicându-ne: nu sciu! Căci nu numai obiceiul, dar însăşi amintirea lui, însuşi înţelesul cuvântului s-a şters din memoria nostră. Româncele din vremea trecută nu sciau să-şi facă perul din negru alb şi din alb negru, spre derâderea vârstelor, nu cunosceau crinolinele şi turnurele, puful şi cocul, spre derâderea formelor omenesci; ele se îmbrăcau cu altiţe, îşi spălau faţa cu apă de isvor şi urmau datinelor şi obiceilor strămoşeşti; ele ciocniau oue roşii la Pasci, ascultau cântecele de stea la Crăciun, colindele la Anul nou şi trimiteau Mărţişori la întâiu Martie. Astăzi gingașele degete ale damelor noastre nu mai îndrăznesc să atingă ouăle roșii, ușele noastre se închid cu îngrijire înaintea colindătorilor care ce cutează să ne calce pragul, iar mațișorul nici se mai știe ce este (…) Mărțișorul era un dar ce și-l trimiteau romanii unul altuia în ziua de 1 martie. El consta într-un bănuț de aur spânzurat de un găitan de mătasă împletit cu fire albe și roşii, pe care persoana ce-l primea în dar îl purta la gât până când întâlnea cea întâi roză înflorită, pe crengile căreia depunea apoi darul primit. Bănuțul însemna îmbelșugarea, firele albe și roșii ale găitanului însemnau fața albă ca crinul și rumenă ca roza, iar ofranda făcută reginei florilor era o salutare poetică adresată primăverii. Așa aveau vechii români obiceiul de a se ura în ziua de 1 Martie.”

Articolul Despre mărțișor, ziua Babei Dochia și început de An Nou apare prima dată în Iulia Gorneanu.

SĂRBĂTOARE A LUPILOR SAU A BERBECILOR?

Considerată ca făcând parte din ciclul sărbătorilor rele de foc și de lupi, Teclele reprezintă un fel de anticipare a Filipilor de Toamnă. Reprezentări mitice demoniace, acestea pot fi îmbunate doar dacă oamenii respectă interdicțiile de muncă și comportament impuse de sacralitatea păgână a zilei: să nu coasă, să nu toarcă, să nu prelucreze piei de animale, să nu măture, să nu dea cenușa afară din casă, să nu plece la pădure cu căruța, să nu dea nimic cu împrumut… În caz contrar, lupii le vor prăda turma și le vor omorî berbecii. De altfel, sărbătoarea se mai numește și Teclele Berbecilor, prefigurând Zilele Berbecarilor din intervalul imediat următor, cuprins între 26 și 29 septembrie. Toate aceste zile erau respectate cu mare strictețe în mediul pastoral, pentru ca turma să fie apărată de lupi în una dintre cele mai importante perioade de peste an, atunci când are loc „Nunta oilor” sau „Slobozitul berbecilor” .

Dacă majoritatea etnologilor susțin că Teclele sunt o sărbătoare a lupilor, Marcel Lutic demonstrează cu argumente convingătoare că avem de-a face cu sărbătoarea altui animal-totem, și anume berbecul. „Interdicțiile specifice acestei sărbători ne dezvăluie faptul că, la început, Teclele erau ținute întru amintirea strămoșilor mitici, strămoșii aceștia luând acum înfățișarea unor berbeci. În aceeași ordine de idei, amintim că berbecul era și simbolul sacrificiului adus divinităților familiei și sufletelor strămoșilor.” (Marcel Lutic – „Timpul Sacru. Sărbătorile de altădată”).

SEMNUL-SIMBOL AL COARNELOR DE BERBEC

Am semnalat de mai multe ori faptul că cel mai prezent motiv în ornamentica noastră – element de bază al semioticii țărănești – este cel al „coarnelor de berbec”. De la împletitura părului la femei, până la modul în care ele își exprimă țesografic apartenența spirituală la un clan, acest străvechi simbol-totem de ocrotire a vieţii prin vegherea moşilor este prezent pe ștergare de nuntă, covoare, păretare, lăicere, fețe de pernă, perdele, fote, ii, năframe… La rândul lor, bărbații cioplitori pun sub semnul protector al coarnelor de berbec porțile, grinzile, ferestrele, pridvorul, piesele de mobilier și uneltele. Geometrizate în diferite feluri, ornamentele reprezintă același simbol totemic, despre care se crede că are puterea de a duce mai departe neamul și de a-l apăra de rele.

Despre pieptănătura femeilor sub forma „coarnelor de berbec”, antropologul Cristian Istrătescu-Târgoviște spune că „această formă a coafurii, prezentă pe un teritoriu atât de larg, nu se poate concepe în afara unor ritualuri prin care femeia se transformă și se transpune în berbec (în simțirea bărbatului ei)”. Tot el remarcă și pieptănătura cu „pleteri” (șuvițe de lână), prin care părul femeii se contopește cu cel al animalului totem, prin împletire. În excepționalul său studiu „Simbolistică, ornament, ritual în spațiul carpatic românesc”, autorul rezervă un capitol întreg împletiturii femeilor și ornamentării capului, privite nu ca scop decorativ estetic ci ca exprimare simbolico-ritualică.

Articolul SĂRBĂTOAREA TECLELOR ȘI SIMBOLUL COARNELOR DE BERBEC apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Martiriul Sfântului Ioan Botezătorul e reactualizat în satele noastre prin gesturi ritualice bine definite. „În această zi nu se taie nimic cu cuţitul, ci totul se rupe cu mâna; nu se mănâncă varză, căci Sfântului Ioan de şapte ori i‑au tăiat capul pe varză şi iar a înviat. Nu e bine să se mănânce fructe rotunde, care seamănă cu un cap – mere, pere, nuci, căpăţâni de usturoi – sau cu o cruce – nuci, pepene”. (Tudor Pamfile). În plus, nu se bea vin roșu, nu se mănâncă fructe și legume cu miezul roșu, nu se taie nimic cu cuțitul, nu se folosesc blidele iar tipsiile sunt ascunse în pod. Măturile rămân și ele neatinse, deoarece se crede că, de data asta, „deranjază liniștea morților”.

Chiar atunci când sărbătoarea cade duminica, hora și jocul în sat nu sunt îngăduite, ba mai mult, de la Sântionul de Toamnă până la Ziua Crucii (14 septembrie) unii oameni țin post pentru iertarea celor mai grele păcate. De aceea, postul Sântionului de Toamnă, despre care se spune că ține „de la cruce până la cruce”, deși nu apare în calendarul creștin, este unul dintre cele mai severe. „Acest post se ţine cu mâncarea în fiecare zi a unei pogăci (turte) de grâu sau turtă de mălai, coaptă în spuză (pe cărbuni), pe care singur păcătosul sau cel ce posteşte trebuie să o facă şi să o coacă şi iarăşi numai el să o atingă. Nu e apoi permis să o taie, ci totdeauna, mâncând, să o frângă, păstrându-se restul rămas de la mâncare jos, pe pământ, sub icoană sfântă şi, dacă se poate, să fie icoana Preacuratei. La păcate mai uşoare se pot mânca şi poame. Asemenea este oprită dormirea pe aşternut ridicat (în pat), ci pe pământ şi, de se poate, fără aşternut, numai la căpătâi o perină umplută cu paie de grâu şi neacoperit cu nimic. (Ioan Pop Reteganul, citat de Antoaneta Olteanu în „Calendarele poporului român”). Un alt aspect interesant este faptul că acest post poate fi ținut și pentru alții, cu condiția ca aceștia să facă parte din familie.

Despre Sfântul Ioan, „nănașul Domnului Hristos”, circulă nenumărate legende, povești și colinde, unele dintre acestea fiind reactualizate de etnologul Marcel Lutic în excepționala sa carte „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”. Pentru a marca ajunul Sântionului de Toamnă (sărbătoare numită popular și Sfântul Ioan Cap Tăiat sau Crucea Mică), am ales una dintre cele mai răspândite legende, spre a o reda așa cum a fost ea consemnată de Tudor Pamfile, în urmă cu un secol:

„Sf. Ioan cap-tăiat era fecior în casă la Irod împărat şi femeia lui Iord tare s-a îndrăgit de dânsul, dar el n-a vrut să se dea în dragoste cu ea. De ciudă, împărăteasa i-a pus un inel scump în buzunar. A căutat la toţi şi numai la el s-a găsit inelul, şi de aceea l-a pus la închisoare. Împăratul acela avea o fată care juca tare frumos şi la o petrecere fata a jucat aşa, ca tatăl ei să-i ceară ce va vrea, căci el îi va da. Mă-sa a învăţat-o să ceară capul lui Sf. Ioan. – De ştiam aşa, a zis împăratul, îţi dam mai bine capul meu. Dar amu n-avea ce face şi a poruncit de i l-a tăiat. Atunci fata a venit cu capul pe tipsie, jucând; şi împăratul a blestemat-o: – De-amu, fata mea, să tot joci! Şi întruna joacă, căci ea e frigurile, boala ce cutremură pe om”.

Articolul Sântionul de Toamnă, prilej de mântuire a păcatelor grele apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Marea e începutul și sfârșitul, e imaginea arhetipală a vieții și a morții, urcă și se pierde în cer, coboară și rămâne ferecată în miezul pământului. Marea e devoratoare și regeneratoare, naște zeități și e stăpânită de zeități. „La începutul începutului nimic nu era pe lume decât întuneric și o mare fără de sfârșit. În mijlocul acestei mări s-a ridicau un vârtej de spumă, din care s-a născut Dumnezeu”. (Tudor Pamfile – Povestea lumii de demult după credințele poporului român). Marea e simbolul maternității germinatoare, a femeii mamă; în unele imnuri catolice Maica Domnului este numită Steaua Mării (Stella Maris). Marea stă sub semnul femininului, al zbaterii, al imprevizibilului, în timp ce stânca e simbolul bărbăției, al hotărârii de neclintit, al stabilității.

Luntrea Soarelui

Poveștile din bătrâni spun că Soarele, după asfințit, își află odihna într-o luntre cu care plutește pe mare iar când ajunge la răsărit, urcă din nou pe cer. Noaptea, se scaldă în apa mării pentru a se spăla de toate relele văzute peste zi, apoi merge la mama lui ca să-i dea haine noi, să strălucească a doua zi de curățenie și frumusețe. Oamenii cred că atunci când soarele se scaldă „arde marea”, că altfel ne-am îneca de câte ape curg în ea…

Marea înseamnă necunoscut, taină, întuneric, mormânt al corăbiilor scufundate. Pe mare pleacă sufletul morților iar adâncul ei e sălașul unor entități monstruoase și malefice care dau cârceie înotătorilor, găuresc bărcile și scufundă vapoarele. „Sunt niște oameni jumătate pești, așa de mari de nu-i poți urni cu o sută de boi. Corăbiile ce merg în America au cuțite pe dedesupt, sa să le taie degetele când vor să-i tragă la ei”. (Elena Niculiță-Voronca – Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică.) Se mai crede că „diavolul ăl mare” stă legat pe fundul mării și că toată ziua își roade lanțurile ca să poată umbla liber pe pământ. Fierarii, făurarii, știu asta și în fiecare duminică – așa cum au primit învățătură de la moșii lor – „bat o dată degeaba cu ciocanul pe ilău și atunci lanțurile diavolului se fac la loc”.

Peștele mării, „faraonii” și cântecele lumii

Se pare că tot în adâncurile mării viețuiește un pește uriaș, cu iarbă și buruieni crescute pe spinare, un fel de insulă pe care oamenii apei și peștii vin să se odihnească. E un pește bun, păzește marea și pământul. Nu se mișcă, de frică să nu tulbure apa, însă când apare vreun drac să se scalde, fuge după el să-l înghită. De aceea marea face valuri, de la lupta dracului cu peștele cel mare. Iar aceste valuri ascund niște făpturi uimitoare, cu corpul jumătate de femeie și jumătate de pește, care doar sâmbăta, când marea se odihnește, ies din apă și cântă neînchipuit de frumos. Li se spune „faraoni” și se crede că știu toate poveștile și cântecele lumii. Oamenilor plăcuți lui Dumnezeu le e îngăduit să asculte cântecele lor, să le învețe și să le ducă mai departe. Alții cred că, dimpotrivă, cântecul faraonilor nu e bun: adoarme marinarii și scufundă corăbiile.

Toate aceste entități acvatice mito-folclorice sunt guvernate de Știma Apei, despre care circulă o seamă de povești și despre care s-a scris o întreagă literatură de specialitate. Despre ea, într-o altă pagină a calendarului popular din astă vară…

Sursa foto – https://janelong.com.au/dancing-with-costica

Articolul Poveștile nespuse ale mării fără de sfârșit apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Fără a încerca să clarific ceva ori să dezleg misterul, voi povesti de data aceasta „despre cele mai complexe și problematice figuri ale mitologiei populare” (Mihai Coman), despre solomonari. Mai mult decât nişte simpli vrăjitori ori șamani autohtoni, acești „gonitori de nori” au fost asociați ba cu peroții asceți traco-geţi, ba cu urmașii taumaturgului Sântilie, ba cu cei ai înțeleptului Împărat Solomon.

Mereu la granița dintre mit și realitate, Maramureșul rămâne sursa inegalabilă de legende contemporane. Prin anul 2003, presa vremii consemna povestea ultimului solomonar, Ionu’ Morarului din Suseni. Pe teren însă, poveşti cu solomonari am auzit pentru prima oară la fascinanții huțuli din Nordul Bucovinei, apoi în Ținutul Pădurenilor unde coamele dealurilor ascund pâlcuri pestrițe de case adunate în jurul bisericii. Fiecare cătun este înconjurat de un brâu de grădini şi livezi, după care urmează brâul de holde, brâul fâneţelor, apoi cel al păşunilor şi pădurea. Aceste uriaşe trepte vegetale dau specificitate locului, făcând totodată ca intrarea în sat să capete valenţe iniţiatice. Caii, lăsaţi liberi în afara vetrei satului, completează strania frumuseţe a locului. Coborâţi din poveşti, caii pădurenilor par ireali, apar unde te aştepţi mai puţin şi dispar în galop ca o herghelie divină, chemată de duhul pădurilor. Poveștile oamenilor de aici sunt ciudate, populate de ființe mito-folclorice fabuloase: spiriduși, fata pădurii, omul nopții, strigoi, solomonari…

„Şi-o trecut solomonaru’/ Care umblă cu şercanu’(balaurul)/ Din zbici o pocnitu/ Pe iel s-o suitu/ Şi s-o tot rotitu,/ Ploaia s-o pornitu…”

Suprapunerea textelor apocrife referitoare la regele Solomon, cu legendele populare despre Sfântul Ilie, a dus la apariţia acestor personaje mitologice. Întruchipare a haosului acvatic precosmogonic, solomonarii călătoresc pe cer călare pe balauri, sunt conducători de nori, stăpâni ai furtunilor și ai ploilor cu piatră. Sunt descriși ca având înfățișare de cerșetori, însă sunt recunoscuți după accesoriile purtate: o carte veche, un frâu din coajă de mesteacăn, un topor vrăjit și un toiag cu care a fost omorât un șarpe. Unii spun că ar avea și o toacă mică din lemn, corespondent clar al tobei șamanului. Trebuie amintit faptul că toaca a fost folosită la noi mult înainte de apariția creștinismului, prin glasul său invocându-se diverse divinități fitomorfe specifice civilizației lemnului.

Ploile înseamnă rod pentru recoltă, viață pentru câmp, însă nu toate sunt bune, nu toate vin când trebuie și pleacă la timp. De aceea țăranul român se roagă tot anul la Dumnezeu să-i trimită „ploaie la vreme și ploaie bună”, pentru că există și ploaia rea, ploaia păguboasă, blestemată, pricinuită de căderea unui balaur pe pământ. Când se întâmplă asta, trebuie „să cetească popa din cartea cea veche” iar balaurul se ridică numaidecât la ceruri și norii se risipesc. E ploaia cu piatră, temută de toată lumea, care apare și când doi balauri trec în zbor unul pe lângă celălalt. Atunci, se iscă un asemenea vânt și frig, de îngheață ploaia.

Alte povești spun că solomonarul, atunci când vrea să abată gheața peste un loc, merge la marginea unui lac, se roagă din „carte” și îi îngheață apa. Apoi, se duce până la mijlocul lacului, taie gheața cu un topor și eliberează balaurul. Când balaurul iese din apă, îi pune frâul în gură, șaua pe spinare, îl încalecă și se înalță cu el în văzduh. În urma lor se ridică la cer toată gheața de pe lac iar solomonarul o mărunțește în pumni și o aruncă unde vrea el. Unii cred că balaurul se roagă din carte împreună cu solomonarul și că acesta din urmă are cizme din fier cu care sfarmă gheața, înainte de a o trimite pe pământ.

Povești cu solomonari

„Solomonarii îs oameni care umblă călare pe balauri şi poartă piatra pe unde vor. Îs călători pân nori. Balaurul e şerpe. Dacă nu vede om șepte ani se face balaur. Când toţi şerpii suflă la un loc, fac o mărgică. Balaurul, după ce o înghite, poate zbura pe unde vrea. Solomonarul îl cheamă cu descântece, îl scoboară până jos învălit în pâclă, îi pune frâu de tei, să suie pe iel, iar apoi se rădică în văzduh. Solomonarii îs oameni ai lui Dumnezeu şi numa’ unul din șepte iese solomonar. Ei merg de dau piatra ca să pedepsească pe cei ce nu ţin sărbătorile ori au greşit înaintea lui Dumnezeu”.

„Un om s-a întâlnit cu un călăreţ pe o iapă albă şi i-a cerut să-l ducă pe iezerul Bistrei. Când au ajuns acolo, i-a dat calul cu tot ce era pe el în afară de frâu. De pe vârful muntelui, omul l-a văzut pe călăreţ, citind dintr-o carte. Apa iezerului a început să bolborosească şi a ieşit un balaur. Solomonarul l-a lovit cu frâul peste cap şi balaurul a intrat în apă. După ce a mai citit din carte, a ieşit din apă un alt balaur, mai mare, căruia i-a pus frâul. Călare pe balaur, solomonarul a zburat cu el şi pe unde trecea se înnora şi bătea piatra. Solomonarul s-a dus apoi, călare pe balaur, la Ierusalim, unde a dat ploi, pentru că acolo oamenii nu pot trăi o zi fără ploaie din cauza căldurii. Când unul din aceşti balauri cad din cer, nu mai încetează ploile.”

„Odată un solomonari s-o întâlnit pe drum cu un om şi l-a rugat să-l ieie în car. Solomonariul era tare trudit şi a adormit. Omul a luat cartea solomonariului, o carte mare cu slove vechi, şi a început a ceti. Nici n-a ştiut când s-o fost rădicat de pe pământ. Când s-a trezit solomonariul, era cu caru’ cu boi în ceri. „Vai de mine, ce-ai făcut!” i-o zâs şi o început a ceti îndărăt şi pe încetul s-au scoborât.”

„ Un om a căzut într-o groapă (surpându-se pământul sub picioare, pe când umbla în pădure). În groapă erau balauri (o balauroaică cu doi pui). Ei l-au rugat să nu spuie nimănui unde a fost. Când a ieşit de acolo, omul a întâlnit un solomonar, care a simţit unde a fost. Nu l-a lăsat în pace până nu l-a dus la groapa unde căzuse. Solomonarul a citit dintr-o carte, până au ieşit balaurii (întâi a ieşit primul pui, în chip de mânz, apoi al doilea. Solomonarul nu a fost mulţumit decât când a ieşit balauroaica). Solomonarul a pus frâul în capul balauroaicei, a dat-o în paza omului, iar el s-a culcat. Omul i-a dat drumul. Un alt solomonar a făcut de a ieşit balauroaica, a încălecat-o şi a zburat de a dat piatră unde a vrut.”

„Aşe mai ’nainte erau oameni care purtau vremălile la care le zâce zgriminţeşti. Era şchiop şi purta o bâtă cu el. Şi bâta aia nu o lăsa de el şi nici în casă la oamini nu să culca. Oricât îl chema oaminii, nu să culca în casă numa afară. Când îi odată auzise şi el că i-i fătat o vacă la on om şi să duce să ceară nişte lapte. I-o cerut şi nu i-o dat. O zâs că: «- Ce lapte, că doară încă nu mni-o fătat vaca». O zâs: «- Noa bine, treaba ta, dacă nu vrei să-mni dai, nu vrei. Da’ lasă că vez tu ce păţeşti». Şi numa o ieşit din casă şi o rădicat bota aia în sus şi s-o uitat şi el sus şi numa o văzut că să face nor. Şi el s-o dus mai departe. S-o făcut nor şi s-o-ntunecat de ploaie. Da’ omu ăla la care i-o cerut lapte ave fân. Şi după ce o vinit ploaia, nici n-o apucat…numa o apucat a-l strânje aşe laolaltă, nu o apucat a-l face claie, nici nimnic şi vine ploaia pă el. Aşe o vinit o ploaie, de pologu i l-o udat, vaca era la păşune, i-o trăznit şi tăt, tăt, tăt nimnica s-o ales de el de acoale.”

Articolul Solomonarii, „gonitorii norilor” apare prima dată în Iulia Gorneanu.

MOȘII DE SÂMPETRU

După un post oarecum inedit, cu un număr variabil de zile, această sărbătoare sfârșește astăzi, la Moșii de Sâmpetru. Oamenii o țin pentru a evoca martiriului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel dar și din cauza unei frici magico-ritualice de a nu se distruge recolta dată în pârg. „… Odată, două muieri se vorbeau între ele: Să meri, Savetă, la biserică să sfințești colacul lui Sf. Pătru… că ne dă recoltă faină. La Moşii de Sf. Pătru ducem de tăte, colaci, lumini… altele colivă de grâu. Da’ muierea zâce: No’, că numa’ astă treabă oi ave’, să mărg cu merinde la biserică! Şi, ce crezi… după un timp… vine o arşiţă de topea tăt în cale… apoi o piatră, cât un ou de găină. Amândouă aveau holdele tăt una lângă alta… pe-a muierii ce-o nesocotit pe Sf. Pătru o fărâmat-o de n-o rămas nemică, iar pă holda muierii ce-o dus colac la biserică nici c-o atins-o…” (Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român”). Obiceiul Moșilor continuă cultul arhaic al strămoșilor, întâlnit în mitologia a numeroase popoare. Moșii sunt cei care fac legătura între cer și pământ, sunt înțelepții mântuitori ai neamului. Cuvântul „moşi” se pare că este de origine tracă iar faptul că românii le-au consacrat nouăsprezece zile din an demonstrează importanța foarte specială a celebrării lor. În zilele de Moși se crede că cerurile sunt deschise și că sufletele strămoșilor vin acasă pentru a primi ofrande ritualice bogate în alimente și băutură.

Zilele Sâmpetrului de Vară -străveche divinitate autohtonă ce patronează agricultura şi anunţă începutul secerișului- au început în ajunul sărbătorii, pe 28 iunie. Adevărat reper calendaristic, Sânpetru de Vară oprește cântecul privighetorii, anunță răsăritul constelației Găinuşei, vestește vremea secerișului, împrăștie licuricii pe pământ… Aceștia din urmă, potrivit legendei, se nasc din scânteile biciului sfântului și cad pe pământ pentru a lumina drumurile celor rătăciți.

ZILE RELE DE LUPI

„Noi știm de Sf. Petru nu numai din calendare ci și după anumite semne preluate din moși –strămoși (…) iar bărbații știu cum să se pregătească când vin lupii la vite, că acum încep să coboare oile de la munte…” (Marcel Lapteş). Nu întâmplător, Sâmpetru de Vară, frate bun al Sâmpetrului de Iarnă, este și el stăpân al lupilor. Sărbătorile lor – situate la o jumătate de an distanță una de cealaltă – aduc „zile rele de lupi” și, odată cu ele, o mulțime de interdicții, începând cu cea a pronunțării numelui animalului-totem. În aceste zile, lupilor li se spune „câinii lui Sânpetru”, femeile nu-și piaptănă părul, pentru ca pădurea să le încurce cărările și să-i abată de la turme, nu aruncă gunoiul şi cenușa din casă, nu împrumută nimic, nu cos, nu torc, nu împletesc.

În panteonul țăranului român, lupul este văzut nu doar ca un simplu distrugător al turmelor. Este venerat pentru că alungă bolile copiilor, poate vedea și prinde dracii, călăuzește sufleul mortului spre „haia lume”. În plus, cu toate că este considerat animalul-devorator al Soarelui și al Lunii datorită faptului că vede noaptea, este adesea asociat cu simbolurile luminii.

În acest complex ceremonial al sărbătorii Sâmpetrului de Vară, țăranii fac târguri iar ciobanii organizează „Jocul Sclavilor”, un joc ritual fecioresc atestat şi la aromâni.

Articolul MOȘII DE SÂMPETRU. „SFÂNTU’ ĂL MAI MARE PESTE GRÂNARE”. apare prima dată în Iulia Gorneanu.