Sântionul de Toamnă, prilej de mântuire a păcatelor grele

Florile câmpului au început să-și piardă mirosul iar buruienile de leac, puterea tămăduitoare. Pe cerul tot mai înalt, cocorii pleacă în șiruri și rândunele în stoluri. În poieni, iarba nu mai crește, în păduri, frunzele copacilor pălesc. Pe marginile cărărilor au apărut licuricii, steluțe pe pământ, fărâme de lumină din trupul și sufletul îngerului îndrăgostit de frumoasa ciobăniță… Oamenii nu au timp de povești, culeg roadele pământului și își afundă sufletul în toamnă. În comunitățile tradiționale, astăzi e zi de post și rugăciune, e ziua ofrandelor pentru morți și a aducerilor aminte, ziua Sântionului de Toamnă.

Martiriul Sfântului Ioan Botezătorul e reactualizat în satele noastre prin gesturi ritualice bine definite. „În această zi nu se taie nimic cu cuţitul, ci totul se rupe cu mâna; nu se mănâncă varză, căci Sfântului Ioan de şapte ori i‑au tăiat capul pe varză şi iar a înviat. Nu e bine să se mănânce fructe rotunde, care seamănă cu un cap – mere, pere, nuci, căpăţâni de usturoi – sau cu o cruce – nuci, pepene”. (Tudor Pamfile). În plus, nu se bea vin roșu, nu se mănâncă fructe și legume cu miezul roșu, nu se taie nimic cu cuțitul, nu se folosesc blidele iar tipsiile sunt ascunse în pod. Măturile rămân și ele neatinse, deoarece se crede că, de data asta, „deranjază liniștea morților”.

Chiar atunci când sărbătoarea cade duminica, hora și jocul în sat nu sunt îngăduite, ba mai mult, de la Sântionul de Toamnă până la Ziua Crucii (14 septembrie) unii oameni țin post pentru iertarea celor mai grele păcate. De aceea, postul Sântionului de Toamnă, despre care se spune că ține „de la cruce până la cruce”, deși nu apare în calendarul creștin, este unul dintre cele mai severe. „Acest post se ţine cu mâncarea în fiecare zi a unei pogăci (turte) de grâu sau turtă de mălai, coaptă în spuză (pe cărbuni), pe care singur păcătosul sau cel ce posteşte trebuie să o facă şi să o coacă şi iarăşi numai el să o atingă. Nu e apoi permis să o taie, ci totdeauna, mâncând, să o frângă, păstrându-se restul rămas de la mâncare jos, pe pământ, sub icoană sfântă şi, dacă se poate, să fie icoana Preacuratei. La păcate mai uşoare se pot mânca şi poame. Asemenea este oprită dormirea pe aşternut ridicat (în pat), ci pe pământ şi, de se poate, fără aşternut, numai la căpătâi o perină umplută cu paie de grâu şi neacoperit cu nimic. (Ioan Pop Reteganul, citat de Antoaneta Olteanu în „Calendarele poporului român”). Un alt aspect interesant este faptul că acest post poate fi ținut și pentru alții, cu condiția ca aceștia să facă parte din familie.

Despre Sfântul Ioan, „nănașul Domnului Hristos”, circulă nenumărate legende, povești și colinde, unele dintre acestea fiind reactualizate de etnologul Marcel Lutic în excepționala sa carte „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”. Pentru a marca ajunul Sântionului de Toamnă (sărbătoare numită popular și Sfântul Ioan Cap Tăiat sau Crucea Mică), am ales una dintre cele mai răspândite legende, spre a o reda așa cum a fost ea consemnată de Tudor Pamfile, în urmă cu un secol:

„Sf. Ioan cap-tăiat era fecior în casă la Irod împărat şi femeia lui Iord tare s-a îndrăgit de dânsul, dar el n-a vrut să se dea în dragoste cu ea. De ciudă, împărăteasa i-a pus un inel scump în buzunar. A căutat la toţi şi numai la el s-a găsit inelul, şi de aceea l-a pus la închisoare. Împăratul acela avea o fată care juca tare frumos şi la o petrecere fata a jucat aşa, ca tatăl ei să-i ceară ce va vrea, căci el îi va da. Mă-sa a învăţat-o să ceară capul lui Sf. Ioan. – De ştiam aşa, a zis împăratul, îţi dam mai bine capul meu. Dar amu n-avea ce face şi a poruncit de i l-a tăiat. Atunci fata a venit cu capul pe tipsie, jucând; şi împăratul a blestemat-o: – De-amu, fata mea, să tot joci! Şi întruna joacă, căci ea e frigurile, boala ce cutremură pe om”.