Despre mărțișor, ziua Babei Dochia și început de An Nou

Dincolo de mărțișor și de primăvară, de Anul Nou al romanilor și de începutul Anului Agrar, calendarul popular o sărbătorește pe Baba Dochia, zeiță mamă de sorginte neolitică, întruchipare a timpului îmbătrânit. Asemenea lui Moș Crăciun, zeu tată și strămoș mitic ce patronează sărbătorile de sfârșit de an, Baba Dochia este un personaj complex aflat la loc de cinste în panteonul românesc. Se povestește că dezleagă primăvara și, odată cu ea, timpul bun pentru vrăji și descântece, pentru alinarea dorului și aflarea ursitului …„că vine Baba și-i spune fetii care-o fi iubitu’ și în ce zî s-or lua, și cum o fi zâua aceia: urâtă, posomorâtă sau luminoasă, cu soare”. (Marcel Lapteș). Este cea care deschide un timp magic, a cărui sacralitate negativă e dată îndeosebi de strălucirea malefică a „soarelui alb”. Oamenii se protejează de el, purtând drept amuletă mărțișorul.

Baba Dochia

În imaginarul popular, Baba Dochia oscilează între o entitate mito-folclorică demoniacă, un fel Muma Pădurii care bântuie munții și îngheață oamenii, și o bătrână creștină, milostivă și protectoare, care îl roagă pe Dumnezeu să aducă timpul călduros pe pământ. Îț spun io, Baba nu-i ra, îi de toate bună că ne apără de vijălii și de friguri, că altu’ cum or crește holdele? Ia se roagă la Dumnăzău șăpte zile de-a rând să ne deie bunu’ soare, căldura de trebuință. (Marcel Lapteș). I se mai spune Odochia, Baba Marta, Ijdochia și apare ba drept soția lui Dragobete, ba mamă a lui, ba sora lui Lăzărel, ba o păstoriță credincioasă care păzește oile lui Dumnezeu la munte, îmbrăcată cu douăsprezece cojoace.

Cele mai multe legende o descriu ca pe o bătrână nemiloasă, care urcă în munți cu turma înainte de vreme și moare înghețată la 9 martie (ziua echinocțiului de primăvară în calendarul vechi), pentru a renaște în următoarea zi, asemenea divinităților care întruchipează timpul nemăsurat, care vine din veșnicie și se pierde în veșnicie. La noi să știe c-o fost o soacră și-o avut feciori și noră-n casă. Și-o fost femeie rea. Și-o mânat pă noru-sa să spele lâna neagră, până a albi. Ea s-o dus și o tăt spălat. O trecut on moș și o-ntrebat ce face. – Ia, că m-o mânat soacra la vale să spăl lâna neagră, până ce a albi și ia că nu să mai albește. Atunci, o zâs că i s-a albit lâna. Și i-o dat on mănunchi de ghiocei să-i deie la soacră și să-i spuie c-o sosit primăvara. Ea, pă când o văzut c-o vinit timpu’ de primăvară, și-o luat oile și s-ombrăcat cu douăsprăzece cojoace și-o pornit la munte. Când o ieșit la munte o fost cald. O tăt dezbrăcat câte unu’ și le-o tăt lăsat în urmă. Pă când o ajuns la munte, o dat vijelia, înghețu’ și o-nghețat cu oi cu tăt. (Pamfil Bilțiu)

O altă legendă, culeasă de Tony Brill, povestește că Adam și Eva, ieșind goi din rai la 1 martie, o babă care i-a văzut le-a dăruit câte unul din cele nouă cojoace ale ei, ca să nu umble goi. Baba a trăit un veac și se socotește că mai trăiește și azi, deși la urzirea pământului nu era nici o babă de față. Numai ariciul a fost de față și a ținut ghemul la urzirea acestei lumi.

Cuvioasa Muceniță Evdochia Samariteana

Ziua Babei Dochia se suprapune peste prăznuirea Cuv. Mucenițe Evdochia Samariteana din calendarul creștin-ortodox, făcând din 1 martie, una dintre cele mai importante date ale calendarului popular. Dochia împrumută numele Sfintei Evdochia iar în unele legende chiar și o parte din povestea, frumusețea și bunătatea ei. Sfânta Evdochia Samarineanca a trăit pe vremea împărăției lui Traian în cetatea Iliopolei din Liban. A fost o femeie frumoasă și bogată care și-a trăit tinerețea în desfrâu până când, auzind un monah vorbind despre credința cea adevărată, s-a pocăit și a fost botezată de către episcopul Teodot. Atunci, şi-a împărţit toată averea săracilor și s-a dus într-o mănăstire unde se povestește că ar fi făcut multe și neasemuite minuni. A fost martirizată pentru credința ei în Hristos iar biserica o sanctifică și îi rezervă în calendar ziua de 1 martie.

1 Martie – început de An Nou

Pentru moșii noștri, 1 Martie avea însemnătatea începutului de an. Atât în calendarul roman, cât și în cel geto-dac, anul murea spre a renaște iar spiritele demoniace hălăduiau nestingherite, ca la orice sfârșit și început al lumii. Poate de aceea oamenii legau șnurul bicolor de coarnele animalelor, de aripile cloșcilor, la toarta găleții de apă, la poarta casei, formând nenumărate cercuri și noduri magice, apărătoare de deochi și aducătoare de noroc.

Calendarul Popular întoarce în acestă zi prima filă a Noului An Agrar. Din Firul vremii tors de Baba Dochia se împletește azi funia anului: alb și negru, iarnă și vară, zi și noapte, moarte și viață. Vreme înainte, cele două fire răsucite de lână albă și neagră se dăruiau în prima noapte cu Lună Nouă din martie. În vechime, negrul era considerată culoarea fertilității, a pământului roditor și a norilor aducători de ploaie, pe când albul era culoarea morții, a iernii înghețate, a doliului. Firul negru a fost înlocuit ulterior cu cel roșu, simbol al vieții, al soarelui, al pasiunii.

Schimbarea culorii firului din negru în roșu ar putea fi consecința fuziunii sărbătorilor geto-dacilor cu cele romane. În această zi, în vechea Romă începeau campaniilor militare din Idele lui Marte, prilej de venerare a temutului zeu al războiului, Mars. De aici, împletirea culorii roșu, a vieții și a victoriei în luptă, cu albul, simbol al începutului și totodată al morții posibile. Unii etnologi consideră firul roșu semn al soarelui și al pasiunii. Tot la 1 martie, Imperiul Roman sărbătorea Matronalia, zi în care bărbații ofereau daruri soțiilor și mamelor. Majoritatea etnologilor susțin originea romană a Mărțișorului iar obiceiul ca acesta să fie dăruit pe 1 Martie reprezintă un argument în plus. Cu toate acestea, există consemnări din teren făcute de importanți antropologi potrivit cărora „funia” bicoloră a anului ar fi fost dăruită, inițial, în prima noapte cu Lună Nouă din martie.

Marț-mărțiguș-mărțișor

Alb-negru sau alb-roșu, șnurul a primit -mai târziu- un bănuț de argint, aramă sau aur și s-a numit „marț” sau „mărțiguș”. Cu timpul, bănuțului i-au luat locul fel de fel de figurine, semne ale norocului, primăverii și dragostei: trifoi cu patru foi, potcoavă, coșar, ghiocel, buburuză, inimioară. Este momentul în care mărțigușul a trecut de hotarul satului și a ajuns la oraș. I s-a spus mărțișor iar noi îl cumpărăm, îl dăruim și îl primim în prima zi a lui Mart. Apoi îl purtăm la mână, la gât sau prins în piept până când vedem primul pom în floare. Atunci îl legăm de o crenguță înflorită și ne punem o dorință. Odinioară se credea că, primind mărțișorul, pomul este ferit de deochi iar deochiul era răul cel mai mare pentru el, singurul care îi putea lua rodul. Recunoscător că l-a împodobit cu prețioasa amuletă, pomul -printr-un transfer simbolic de proprietăți- îi dăruia parfumul, frumusețea și vigoarea lui. Pe atunci, mărțișorul era o piesă de rezistență din recuzita magică și se purta într-un timp incert cum este cel de la cumpăna dintre ani.

Mărțișorul – simbol al Lunii

Caracterul profund feminin al sărbătorii este confirmat de faptul că în vechime mărțișorul era un simbol lunar. Se dăruia în prima noapte cu lună nouă din martie și era din argint sau din aramă (metale lunare). În plus, bănuțul găurit, asemenea pietrei plate cu o gaură la mijloc, este un „simbol matricial feminin”. Faptul că mărțișorul feminin și lunar este legat de un pom („simbol axial masculin” în accepția lui Ivan Evseev) poate fi interpretat drept un abandon al anotimpului fragil și tainic patronat de lună, în brațele viguroase ale verii.

Mărțișorul – talisman Solar

Există și etnologi care susțin că mărțișorul ar fi un „talisman solar”, majoritatea dintre ei preluând teoria lui Romulus Vulcănescu portivit căreia fetele, după ce purtau mărțișorul toată luna martie, ieșeau într-un spațiu deschis și-l aruncau spre cer, rostind următoarea invocare: Sfinte Soare, sfinte Soare, / dăruiescu-ți mărțișoare, / ‘n locu’ lor tu mă ferește / de pistrui ce mă-nnegrește. / Ia-mi, te rog, negrețele / și dă-mi albețele, / fă-mi fața ca o floare/ sfinte Soare, sfinte Soare. Unii cercetători merg mai departe, argumentând proveniența cultică solară a mărțișorului prin faptul că îmbinarea culorilor alb-roșu se regăseşte în costumul Căluşarilor, dansatori magici ce personifică herghelia divină a anotimpului patronat de cal.

„Am uitat toate tradiţiunile vechi…”

Astăzi nu mai știm de ce purtăm mărțișorul și nici ce înseamnă el. Ne strecurăm greu pe trotuare printre tarabele cu mărțișoare și nu înțelegem rostul atâtor târguri care vor să ne cumpere și să ne vândă cu primăvară cu tot. Dar acest lucru nu trebuie să ne mire, ținând cont că încă din secolul al XIX-lea oamenii se pare că uitaseră sensul sărbătorilor noastre. „Societatea noastră, din românească ce era, s-a streinizat în toate obiceiurile ei, încât a ajuns a nu mai scrie nici vorbi, nici gândi românesce … am uitat toate tradiţiunile vechi cari împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine: ce este un Mărţişor, desigur ar da din umere, zicându-ne: nu sciu!” (N. Gane, Încercări literare, 1873)

S. Fl. Marian – Sărbătorile la Români, Cîrnilegile, 1898

„În cele mai multe părţi din Bucovina, şi mai cu seamă din Moldova, Muntenia şi Dobrogea, este datină ca părinţii să lege la 1 martie copiilor câte o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână.

Moneda aceasta, care e de regulă atârnată de o cordea roşie ori de un găitan compus din două fire răsucite de mătasă roşie şi albă, sau dintr-un fir de arnici roşu şi unul de bumbac alb, sau şi din mai multe fire de argint şi de aur, se numeşte mărţişor, mărţiguş şi marţ.

Scopul legării sau punerii mărţişorului la gâtul sau mâinile copiilor este ca copiii cărora li s-a pus şi-l poartă să aibă noroc în decursul anului, să fie deplin sănătoşi şi curaţi ca argintul cu venirea primăverii, şi peste vară să nu-i apuce şi scuture frigurile. Punerea sau legarea mărţişorului se întâmplă de regulă la 1 martie des-dimineaţă, până nu răsare soarele.

Unii copii poartă mărţişorul 12 zile la gât, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că şi copilului încă îi va merge bine în viaţă. Alţii îl ţin la gât până ce văd primul pom înflorit, şi atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv. Alţii îl poartă până înfloare porumbarul sau porumbrelul şi păducelul, şi atunci, luându-l, îl pun pe un porumbar, respective pe un păducel, zicând ca copilul să fie alb ca floarea acestor ciritei. Şi iarăşi alţii îl poartă până când sosesc berzele (cocostârcii), iar atunci îl aruncă după aceştia, zicând: „Na-ţi negreţele,/ Şi dă-mi albeţele!”

În multe părţi, şi mai cu seamă în Muntenia, este datină ca să poarte mărţişor la gât sau la mână nu numai copiii cei mici, adică băieţii şi fetiţele, ci şi fetele cele mari, ba până chiar şi o seamă de neveste tinere. Şi aceasta o fac ele cu scop ca să nu le ardă şi pârlească soarele, căci: „Cine poartă mărţişoare/ Nu mai e pârlit de soare”, ci ca să li se conserve culoarea albă a pielii pe faţă în timpul verii, ca şi în timpul iernii.

Pe la finea lunii lui martie însă unele dintre dânsele iau legătura marţului şi o pun pe trandafiri, iar moneta o dau pe vin, pâine albă şi caş, crezând că fata care a purtat marţul, făcând aceasta, îi va fi faţa albă ca caşul şi rumenă ca trandafirul şi vinul. Altele, din contra, îl poartă până ce începe cucul a cânta, sau până ce înfloreşte porumbarul ori vişinul, şi atunci îl aruncă ca şi copiii, pe rămurelele acestor pomi sau până când sosesc berzele, şi atunci, cum le văd, le aruncă după acestea. Insă cele mai multe dintre dânsele caută ca atunci când îl scot şi şi-l aruncă, să nu le vadă soarele, căci văzându-le, le înnegreşte pielea feţei.

Acestea sunt toate datinele şi credinţele românilor, câte le-am putut eu până acuma aduna în privinţa mărţişorului.”

N. Gane, Încercări literare, 1873

“Astăzi, când societatea noastră, din românească ce era, s-a streinizat în toate obiceiurile ei, încât a ajuns a nu mai scrie nici vorbi, nici gândi românesce, când înşişi copiii din faşă nu mai învaţă a zice tată şi mamă, ci papa şi maman, când chiar şi slugile de prin case se monsuesc şi mădămesc în despreţul vechii frăţii românesci, în această grozavă babilonie de limbi şi moravuri, am uitat toate tradiţiunile vechi cari împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine: ce este un Mărţişor, desigur ar da din umere, zicându-ne: nu sciu! Căci nu numai obiceiul, dar însăşi amintirea lui, însuşi înţelesul cuvântului s-a şters din memoria nostră. Româncele din vremea trecută nu sciau să-şi facă perul din negru alb şi din alb negru, spre derâderea vârstelor, nu cunosceau crinolinele şi turnurele, puful şi cocul, spre derâderea formelor omenesci; ele se îmbrăcau cu altiţe, îşi spălau faţa cu apă de isvor şi urmau datinelor şi obiceilor strămoşeşti; ele ciocniau oue roşii la Pasci, ascultau cântecele de stea la Crăciun, colindele la Anul nou şi trimiteau Mărţişori la întâiu Martie. Astăzi gingașele degete ale damelor noastre nu mai îndrăznesc să atingă ouăle roșii, ușele noastre se închid cu îngrijire înaintea colindătorilor care ce cutează să ne calce pragul, iar mațișorul nici se mai știe ce este (…) Mărțișorul era un dar ce și-l trimiteau romanii unul altuia în ziua de 1 martie. El consta într-un bănuț de aur spânzurat de un găitan de mătasă împletit cu fire albe și roşii, pe care persoana ce-l primea în dar îl purta la gât până când întâlnea cea întâi roză înflorită, pe crengile căreia depunea apoi darul primit. Bănuțul însemna îmbelșugarea, firele albe și roșii ale găitanului însemnau fața albă ca crinul și rumenă ca roza, iar ofranda făcută reginei florilor era o salutare poetică adresată primăverii. Așa aveau vechii români obiceiul de a se ura în ziua de 1 Martie.”