Joia trecută povesteam despre Ziua Crucii și spuneam că în Calendarul Popular apare drept Zi a Șarpelui. În vechime, anul era împărțit în două anotimpuri: vara, cu începere de Alexii (17 martie) și iarna, ce venea odată cu „închiderea pământului”, de Ziua Crucii (14 septembrie). Situate în preajma echinocțiilor de primăvară și toamnă, ambele sărbători se situează sub semnul Șarpelui care, prin intrarea și ieșirea din hibernare, marchează pragurile dintre cele două anotimpuri. În folclorul nostru, această zeitate preistorică pendulează între ipostaza de Șarpe antropofag, prezent în blestemele de mamă, colindele și baladele fantastice („Sub poală de codru verde/ ce pară de foc se vede?/ Dar nu-i para focului,/ că-s ochiuții șerpelui./ Șade-n drum încolăcit/ și mănâncă un voinic…”) și cea a șarpelui ocrotitor, învestit cu puterea mitică a animalelor considerate totem: Șarpele Casei. („Șerpe este la toată casa; unde este șerpe, e noroc la casă, merge bine și niciun rău, niciun farmec nu se apropie. Dar să ferească Dumnezeu să-l omori… E. Niculiță-Voronca, 1903)

Interdicții, leacuri, legende

Este vremea schimbării de timp și anotimp, interval încărcat de sacralitate în care toate insectele, reptilele, florile și buruienile intră în pământ ca să aștepte iarna. De acum înainte pământul va fi ferecat timp de șase lui, până când, în al treilea pătrar al lui Marte, de Alexii, se va deschide verii. Se crede că florile se plâng una alteia pentru că urmează să se usuce și să moară, iar cele ce vor înflori după această dată, vor fi otrăvitoare, flori ale morților, așa cum este brândușa de toamnă. Femeile bătrâne spun că de Ziua Crucii (14 septembrie) a fost ultima dată când s-au mai putut strânge plantele de leac, bozul, micșunelele, mătrăguna, năvalnicul…

În cele două Zile ale Șarpelui, țăranii nu-i pronunță numele. Îi spun Domn, Curea, Cel care se Târăște, sperând că în acest fel vor fi protejați de șarpe tot anul. Dacă cineva, din nebăgare de seamă ori fără voia lui, îl invocă spunându-i pe nume, trebuie să rostească în mare grabă un descântec, altfel șarpele îi va transforma toate visele în coșmaruri: „Meletică,/Peletică,/ Pog conopago/ Cara gana carga/ Cararata pune./ Cruce-n cer,/ Cruce pe cer,/ Cruce pe pământ;/ Veninul şarpelui/ Să fie înfrânt.”(I. Aurel Candrea – Folclorul medical român comparat)

Interdicției de rostire a numelui i se adaugă altele, la fel de severe. Dacă vrei să nu-ți iasă șerpi în drum tot anul, nu trebuie să atingi niciun obiect a cărui formă amintește de a sa. În plus, nu ai voie să tai lemne ca să nu-ți intre șerpii în casă.

Se spune că, până să apuce să intre în pământ, toți șerpii se adună pe un vârf de munte și fac o mărgică, o piatră nestemată bună de leac pentru toate bolile. Și se mai spune că, pe șarpele care a mușcat vreun om, nu-l mai primește pământul și „umblă rătăcind în toate părțile, iese la drum să-l omoare omul”. În imaginarul țărănesc, atingerea tainelor și a cunoașterii absolute este posibilă prin înțelegerea „limbii păsărilor” iar aceasta este posibilă pentru cel care mănâncă din carnea șarpelui.

Șarpele Casei

Există totuși un șarpe ce nu trebuie omorât nicicând. Șarpele casei. Credința în această entitate protectoare a familiei, numită și Ceasul Casei (străvechi simbol al timpului), Știma Casei sau Șarpele Străjer, este o adevărată relicvă a unei străvechi reprezentări, de dinaintea cristalizării mitului biblic, potrivit căruia șarpele este întruchiparea răului, a demonului generator al păcatului primordial. Se spune că fiecare casă are șarpele ei, un singur șarpe, dar acesta are atâția pui câte suflete are casa. Aduce noroc, belșug, îndepărtează vrăjile și farmecele. Țăranii știu că șarpele casei stă sub prag. Și mai știu că dacă îl omoară, moare cineva din familie iar dacă îl nesocotesc și pleacă, rămâne casa pustie.

Animal sacru și simbol arhetipal în mai toate religiile arhaice ale lumii, șarpele este relaționat cu adâncul pământului, cu împărăția morților, fiind considerat purtătorul spiritului strămoșilor. Privit din această perspectivă, „Șarpele Casei” devine un fel de „lar domesticus”. Încă mai există case bătrânești în care Șarpele Casei apare sculptat pe stâlpii pridvorului ori gravat pe tocul ușii. Uneori această imagine apare și pe crucea stăpânului casei, pentru a-i călăuzi sufletul spre lumea de dincolo.

Șarpele – vârcolacul – „vâru-colacului”

Datorită faptului că îşi schimbă pielea, şarpele este considerat simbolul renaşterii ciclice a naturii, a vieţii care se reînnoieşte. Șarpelui muşcându-şi coada este una dintre cele mai cunoscute imagini a veșnicei reîntoarceri. Reprezintă metafora ciclicității lucrurilor și a lumii, forma sa circulară care se auto-absoarbe fiind asociată cu Universul. Astfel, în prag de an nou, covrigii primiți de colindători nu sunt altceva decât reprezentarea șarpelui care își înghite coada. „Întunericul este ferecat”, iar forma solară, rotundă vestește triumful luminii. Din studiile antropologului Cristian Istrătescu-Târgoviște, unele dintre sursele mele principale de documentare, am aflat despre ferecarea întunericului, despre „vâru colacului”, despre esența gestului ritual de a dărui colaci/covrigi colindătorilor, în prag de an nou.

Pe tot teritoriul României există expresia, în timpul eclipselor de soare și de lună, cum că astrele au fost mâncate de vârcolaci. Dar, ce sunt vârcolacii? Se povestește că ar fi niște uriași cu chip de fiară care trăiau în preajma Soarelui și a Lunii, sau că erau doi Șerpi care mâncau Luna. Când e eclipsă de lună se zice că a mâncat-o vârcolacul, deci vâru colacului. Ce este Vâru? Expresia „Parcă s-a vârât într-o gaură de șarpe…” ne creează imaginea întunericului. Apare ca ceva negru care înghite lumina. Vâr este un fel de zeitate a răului. Derivă din mitologia hindusă exprimată prin personajul Vritra. La noi apare în colinde sub numele de Vidră (formă latinizată), o șerpoaie galbenă ce se află la rădăcina pomului din mijlocul apelor. Dacă Vâr înseamnă șarpe, atunci expresia „a mâncat-o vâru colacului înseamnă „a mâncat-o șarpele colacului”. Imaginea șarpelui ce-și înghite coada, sau a șopârlei ce și-o mușcă (covrigul), sau a cozilor înnodate a doua șopârle ce se mușcă de cap sau a doi șerpi în aceeași ipostază (colacul) sunt reprezentări simbolice de mit indo-iranian-central-asiatică.

1. la covrig este o reprezentare plastică în care șarpele sau șopârla (balaurul) își mușcă propria coadă, simbolizând învingerea întunericului pe acest tărâm și reînceperea unui nou an/ciclu de viață.

2. la colac este scena plastică în care înnodarea cozii a două șopârle ce se mușcă de cap sugerează învingerea întunericului și pe tărâmul celălalt.

Colacul apare obligatoriu la comemorarea morților, pe când covrigul nu apare decât la colindat și este înmânat copiilor. Colacul este un simbol și un mesaj adresat celor două lumi: învingerea întunericului de pe acest tărâm și învingerea întunericului de pe tărâmul celălalt, realizând, în cadrul colindei, unitatea absolută a celor două tărâmuri, când creatorul este totuna cu creația sa. Înmânarea covrigului sau a colacului la colindători este un simbol al bucuriei, al mulțumirii, înseamnă faptul că lumina a învins întunericul, că întunericul a fost „încătușat”.

Despre ȘARPE în Elena Niculiță-Voronca – Datinile și Credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, Cernăuți 1903

„Pe șerpe e păcat să-l omori. El nu mușcă decât dacă-i face cineva vreun rău. Șerpe este la toată casa; unde este șerpe, e noroc la casă, merge bine și nici un rău, nici un farmec nu se apropie. Dar să te ferească Dumnezeu să-l omori… Acela se cheamă șerpe de casă. S-au văzut astfel de șerpi bând lapte din strachină, de-a valma cu copiii. Copiii îi dădeau cu lingura peste cap, plângând că le mănâncă laptele, dar șerpele mânca înainte, nu se supăra”.

„Șerpele nu a fost de la început șerpe. A fost om și locuia la Dumnezeu în cer, dar l-a blestemat și l-a făcut șerpe când a înșelat-o pe Eva.”

„În ceri la Dumnezeu, sunt de toate lighioanele, numai șerpi nu. Șerpele dintăi era zburători, avea aripi și picioare, ședea în Rai și era bun la Dumnezeu, dar, el a primit duh rău într-însul, pe diavolul, și a învățat-o pe Eva de au păcătuit. Dumnezeu s-a mâniat și i-a dat, atât pe dânșii, cât și pe șerpe, afarî din Rai iar șerpelui i-a luat picioarele și aripele și l-a trântit jos. I-a spus să se târâie ca funia și când îl va durea capul să iasă la drum, că va veni popa și îi va face agheasmă să-i treacă. De aceea iese șerpele la drum, iară omul merge cu măciuca de-i dă în cap și-l omoară”; “

„Șerpele e din drac, el are pe dânsul piele de drac.”

„Șerpele e din degetul diavolului. Avea diavolul un deget mai șurubari și s-a gândit: oare ce să facă dintr-însul? “Ian să-l tai să-mi fac mie un ajutor” și cum l-a aruncat pe pământ a început a umbla, și-i șerpe”.

Articolul De ECHINOCȚIU, sub semnul ȘARPELUI apare prima dată în Iulia Gorneanu.

August a venit pe negândite, punctual la întâlnirea cu vara, la despărțirea de ea. Fierbinte și năvalnic, întoarce paginile nescrise ale calendarul popular, aduce post și sărbătoare, muncă trudnică în zilele dogoritoare și odihnă răcoroasă în nopțile înstelate. În calendarele vechi, lunii august i se spune „Gustar”, pentru că acum se gustă strugurii. Odinioară, acest gest -atât de firesc astăzi– avea loc într-un context ritualic foarte bine definit. Tot în august „se gustă” fructele de cais cu coacere târzie şi cele de piersic, prunele, merele şi perele de vară. I se mai spune „Secerar”, amintind că-i timpul secerișului, precum și Augustru, Agust, Ogust, după numele primului împărat roman, Augustus Octavian Caesar. August are 31 de zile, pentru că împăratul a dorit ca luna lui să aibă tot atâtea zile ca și cea a marelui Iulius Caesar.

POSTUL SÂNTĂMĂRIEI MARI

„În mare este un pește, pe peștele cela stau patru stâlpi și pe stâlpi, pământul; când peștele clatină din coadă, atunci și pământul se cutremură. De ar vra să se întoarcă sau s-ar clătina mai tare, și pe noi ni-ar prăpădi. Cei patru stâlpi sunt cele patru posturi. Noi posturile le postim, de aceea ca să nu ne cufundăm. Dar amu un stâlp e mai mâncat, căci oamenii nu postesc…” (Elena Niculiță-Voronca – Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, Cernăuți 1903)

Luna se deschide cu post, un post de mare însemnătate, unul dintre marile posturi de peste an – Postul Sântămăriei Mari. I se mai spune „postul lui August” și – chiar dacă are numai două săptămâni – este considerat la fel de sever ca Postul Paștilor. Se povestește că acest interval de timp este „rupt” din Postul Mare, care – înainte vreme – ar fi ținut nouă săptămâni, dar cum primăvara e mai săracă în alimente, ar fi fost mutat vara, când legumele și fructele sunt numai bune de mâncat. Bătrânii spun că dacă ții Postul Sântămăriei Mari în rugăciune, cu trup, suflet și gând curat, ți se poate îndeplini orice dorință. Este o perioadă profund spirituală, un timp sacru în care mii de oameni se unesc întru credință în pelerinaje ce duc la mănăstirile cu hramul Maicii Domnului.

CALENDARUL APICOL – MACAVEII STUPILOR

„Pe urs, întâi, zice că la miere îl trăgea cu lanțul și nu vra să se ducă, se temea de albine. Când a văzut că mierea-i dulce și albinele nu-i pot face nimică, că el are blană groasă, a început a mânca, ș-a mânca, de s-au fost spăriet oamenii că are să le mănânce toată prisaca, ș-au început a-l trage înapoi; l-au apucat de coadă și atâta l-au tras, pân’ i-au rupt coada. De aceea, acuma, ursu’ n-are coadă. (Elena Niculiță-Voronca – Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, Cernăuți 1903)

Primele zile din august închid o perioadă în care mierea, aliment considerat sacru în vechime, mai poate fi culeasă. Se taie fagurii şi se curăţă stupii pentru iarnă. În funcție de etajul climatic, sărbătoarea se ținea de Sântilie, Macavei sau Probejenie (Schimbarea la Faţă). Sunt zile în care au loc serbări, mese și daruri ceremoniale. Mierea, hrană a zeilor și ofrandă adusă strămoșilor, are acum proprietăți magice, de vindecare și protecție. Stuparii împreună cu prietenii, vecinii și rudele, se ospătează cu faguri, turte calde și vin îndulcit, într-o masă ritualică de întărire a sănătății fizice, psihice și sufletești. Apoi, fac lumânări cu „ceara de la Macavei/Macovei”, pe care le păstrează tot anul, pentru a le arde în zilele cu primejdii.

Este perioada din an în care încep a coborî urşii şi a se împerechea. Oamenii din satele de munte duc la biserică plantele de leac culese peste vară pentru a le sfinți, stropesc livezile și gospodăriile cu agheasmă ca să nu le prade ursul, iar în locurile lui „de trecere” îi lasă drept ofrandă carne de vițel sau de oaie, spunând: „Na, ursule, mâncare/ Să nu te dai la mioare,/ Să nu te dai la vite/ Că-s mândre și cornute…”.

În accepția etnologului Ion Ghinoiu, „Macavei” este o „divinitate protectoare a urșilor, celebrată la 1 august, care a preluat numele celor șapte frați Macabei, fiii Salomoniei și mucenicii lui Eleazar, sau al Sfântului Mucenic Macobei, prins și ars de păgâni într-un cuptor încins de flăcări.” Și cum în această perioadă a anului se împerechează urșii iar apicultorii extrag ultima miere (folosită de leac pentru mai multe boli), ziua este numită și Macaveiul/Macoveiul Ursului sau Macaveii Stupilor (Oltenia)”. Considerate curate, curajoase, caste, harnice, exemplu de viețuire în armonie, se credea că albinele sunt „lacrimile Maicii Domnului” sau sufletele celor plecați. Toate poveștile spun despre albină că este sfântă, o divinitate zoomorfă solară. „Albinele, pe ceea lume, la Dumnezeu, sunt suflete; sufletul omului se face albină”. Iar dacă le visezi e semn de bucurie și mare noroc…

ZIUA URSULUI

„Ursu’ e om, că demult și oamenii erau ca urșii, aveau, așa, păr pe ei și, pe urmă, Dumnezeu i-a făcut cum sunt astăzi și le-a lăsat numai semn pe subsuori, că au fost odată și ei așa. Oamenii noștri sunt din urși făcuți.” (…) „Ursu-i ca ș-un om: el își face căsuță ca omul și își aduce de toate, numai cât atâta, că n-are foc”. (…) „Ursu’ e din om, era morari, a greșit nu știu ce și Dumnezeu l-a trimes în pădure să fie urs.”(Elena Niculiță-Voronca – Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, Cernăuți 1903)

În vechime, primei zile a lunii august i-au fost atribuite puternice valențe totemice. Macoveiul Ursului, Ziua Ursului, Împuiatul Urșilor, Macoveii Stupilor sunt denumiri care au ajuns până la noi, ecouri ale unor sărbători precreștine ce coincideau cu începerea perioadei de împerechere a urșilor.

De Ziua Ursului, țăranii nu-i spuneau pe nume, îi spuneau „Moş Martin”, situându-l astfel în galeria strămoșilor totemici. „Ursu’ ce îmblă pe la noi îi zâceau Moșu’ Martinu’ și Urieșu’… că vezi… fără păr îi ca uomu… fuge după tine pe picioare șî de pune laba îți cântă popa; … o fost zâle când moșeam câte un băiat… de iera așe zdravăn îi dădeam poreclă Ursu”. (Marcel Lapteș – Timpul și sărbătorile poporului român).

Ocupând un loc foarte important în panteonul românilor, despre urs se povestește că este singurul care are puterea de a influența ursitoarele. Se spune că pruncii unși cu untură de urs cresc voinici, iar copiii bolnavi de “sperietoare” se vindecă doar dacă sunt afumați cu păr de urs. Moașa satului, atunci când se năștea un băiat voinic îl poreclea „ursul”, iar când un copil era firav sau bolnăvicios îl reboteza cu numele de Urs/Ursa, punându-l sub protecția animalului venerat.

Articolul Postul Sântămăriei Mari, Macaveii Stupilor, Ziua Ursului apare prima dată în Iulia Gorneanu.

În calendarul popular, patronul suprem al acestei luni este tot o zeitate solară, Sântilie, cel care se preumblă pe cer într-o trăsură cu roți de foc, purtată de cai înaripați și trăznește dracii descărcând fulgere din bici. Focul reprezintă proiecția soarelui pe pământ, este simbolul energiei vitale, al inimii, al luminii spirituale iar aproape toate sărbătorile din această lună îl celebrează.

COSMANDINUL

În calendarul roman, începutul lui iulie era închinat zeului Apollo Medice. La noi, primele zile stau sub semnul Cosmandinului și a unei temute divinități a focului, Ana Foca. Interesant este că între aceste sărbători și frumosul Apollo există nebănuite similitudini. Întâi iulie este cunoscut sub denumirea de Cosmandin și este consacrat leacurilor băbești și ritualurilor de medicină populară. Denumirea sărbătorii este, de fapt, o contopire a numelor sfinților Cosma și Damian, „doctori fără de arginți” sau „fără de parale”, despre care se povestește că umblau prin lume și îi tămăduiau pe bolnavi, fără a le lua acestora vreo plată. De aceea, sunt adesea invocați când se prepară leacuri din plantele tămăduitoare și, uneori, sunt pomeniți în descântece. „Amin! Amin!/ Cosmă, Damian!/ Unde purcezi, / Codrii ciuntezi,/ Toate fântânele/ Toate izvoarele, / De mâluri,/ Și de gloduri/ Să le curățești,/ Să le limpezești,/ Lungoarea s-o izgonești”. (Descântec de lingoare, consemnat de Marcel Lutic în Timpul sacru. Sărbătorile de altădată).

Zeu al zilei, al luminii, al artelor și al profețiilor, Apollo era considerat și el vindecător, priceput în arta tămăduirii spirituale și trupești. „În rugăciunile vestalinelor, Apollo se numește de-a dreptul: Apollo medice! Lecuitor, tămăduitor. (…). Pe timpul tribunalului militar, arătându-se ciuma, la îndemnul cărților sibilice s-a votat și ridicat în dafinet (păduriță de laur), templu pentru Apollo vindecătorul și după patru ani, la an 429 ant.Cr., s-a sfințit templul, dar ziua dedicaținuii vechi nu se știe”. (Atanasie Marian Marienescu – Cultul păgân și creștin. Sărbătorile și datinile romane vechi, 1884).

ANA-FOCA

Celebrat cu mare fast pe 20 iulie, Sântilie este anunțat încă de la începutul lunii, prin zilele consacrate surorilor și fraților săi. Astfel, 1 iulie este ziua focului și stă sub semnul unei divinități solare, Ana-Foca, al cărui nume este tot o fuziune provenită din combinarea numelor a două sfinte creștine, Ana și Foca. Se spune că cine respectă sărbătoarea este păzit de foc și de arșișă tot anul, însă dacă cineva o nesocotește și lucrează, devine năprasnică și răzbunătoare: „E rea de trăsnet şi de foc. O femeie care a lucrat de Ana Foca, când s-a dus să caute caii a fost trăsnită” (Antoaneta Olteanu); „Se ţine pentru boli, să nu cadă ca un foc odată peste om”. (Th. Speranția); „La Foca nu-i bine-a lucra nemica, cu nimic, că s-aprind clăile” (Pamfil Bilțiu).

PRICOPUL, ziua în care s-a înecat luna

Pricopul este o străveche divinitate agrară, ambivalentă, care veghează la coacerea grânelor și poartă de grijă celor ce lucrează pământul, dar care nu se dă în lături să abată incendiile și grindina asupra holdelor celor ce nu-i cinstesc ziua. Nu întâmplător, Calendarul Roman îl celebra tot în data de 8 iulie pe Consus, zeul pământului și al agriculturii „care în ascuns păzește semănăturile ca să le aducă rod”. (At. Marian Marienescu). E ziua în care se crede că „s-a înecat Luna” și asta s-a întâmplat când trecea o punte de ceară, încercând să ajungă la Soare spre a-i fi mireasă. Legenda spune că, aflând că vor să se cunune soră cu frate, Dumnezeu s-a mâniat și l-a pus pe Pricopie să topească puntea.

Pentru români, este una dintre sărbătorile considerate primejdioase și este ținută în aproape toate zonele, chiar dacă în calendarul ortodox e marcată cu cruce neagră. În Hunedoara se crede că astăzi amuțește cucul („Precupu’ tace cucu”) iar în Bucovina, că este Ziua Lupului, când sfântul poate lua înfățișarea acestui animal, atât de venerat în calendarul popular. Se povestește că un lup a furat copilul unei femei care lucra în ziua de Pricop iar când aceasta a strigat după ajutor, i-ar fi răspuns cu glas omenesc „Nu e lupul, ci Precupul” apoi, înduioșat de jalea ei, i-a adus pruncul înapoi.

Moții țin ziua Pricopului de frică să nu îi ia pe sus două vânturi năprasnice (Harcodan și Dornados), așa cum a pățit un boier necredincios din Apuseni, dobrogenii îl sărbătoresc cu credința că el le păzește cânepa iar oltenii, pentru că are puterea de a „arde boabele de grindină”, adică de a topi gheața și de a o preschimba în ploaie curată. Precupul, asemeni Solomonarilor, poartă nu numai grindina pe cer, ci și fulgerele și trăsnetele, pedepsindu-i pe cei care lucrează de ziua lui. Din chestionarele lui Th. Speranția aflăm că atunci când niște oameni „s-au apucat să treiere grâu în ziua de Pricopie, până seara s-au aprins paiele şi apoi a ars tot”.

O altă poveste, întru totul inedită, culeasă de data aceasta de etnologul Marcel Lapteș de la o bătrână din satul hunedorean Ohaba, dezleagă misterul amuțirii cucului în ziua de Pricop. „De tare mult, să spune că odată un uom o prins un cuc…nu știu ce-o făcut…cum o făcut da’ l-o prins șî s-o gândit să-l ducă acasă să-l mânce. O pus cucu-n straiță și-o plecat…da’ n-o mărs bine și să-ntâlnește cu un moș… acesta era Sântu’ Pricopie … da’ uomul ce să știe?… Zâce sântu’: dă-mi mie pasărea din straiță și te-oi răsplăti… uomul îi răspunde: ba, l-oi duce acasă să-l mânc. Nu-ți fă păcat, zâce sfântu’, că-i suflet a lu’ Dumnăzău, ca tăt ce-i pe lume. Uomul n-o ascultat, o ajuns acasă și s-o apucat să mânce cucu’. Cum mânca el, ce crezi?… S-o stârnit o vântoasă cu grindină și fulgere de credeai că-i sfârșitu’ lumii… odat-o trăsnit pe șița cășii… o luat foc casa de s-o prăpădit cu toate cele… grajd, șură, poiată… tăt ce-o fost… o căzut foc și pe uom de-o pierit. De aia se spune că nu mai cântă cucu la sărbătoarea de Pricop, că l-o fi mâncat hăl rău.”

Peste această străveche sărbătoare păgână numită Pricop în Moldova și Bucovina, Precup în Oltenia și Muntenia, Procopie sau Procope în Transilvania, creștinismul a suprapus ziua Marelui Mucenic Pricopie, transferând asupra sfântului atribuțiile reprezentării mitice despre care am povestit. Mircea Eliade, referindu-se la aceste permanente suprapuneri și fuziuni ale sărbătorilor populare cu cele religioase, spunea că moștenirea noastră orientală ,,a permis dezvoltarea unui creştinism popular care nu numai că a rezistat interminabilei terori a istoriei, dar a avut şi un întreg univers de valori religioase şi artistice, ale cărui rădăcini pornesc din neolitic.”

Articolul ZEII FOCULUI: Cosmandinul, Ana Foca, Pricopul apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Rusalcele/Ielele/Dânsele

Chiar dacă pentru țăranul român biserica are o importanță covârșitoare, rânduindu-i atât viața cât și universul interior, în imaginarul popular Rusalcele continuă să apară drept zâne, asemănătoare Ielelor, care „zboară prin aer în ziua de Rusalii”. Vindicative și nemiloase, sunt înarmate cu tot felul de unelte tăioase cu care-i pedepsesc pe cei care muncesc în zilele lor. („Astăzi sunt gârbovite de bătrâne, dar tot fecioare sunt. Ele cântă şi joacă în anumite zile ale anului, pe la răspântii. În aceste zile oamenii se feresc a lucra, căci zânele îi vor schilodi.” Tudor Pamfile). Legenda spune că Rusaliile/Rusalcele sunt fiicele lui Rusalim Împărat, moarte fecioare. După ce își părăsesc mormintele în Joia Mare şi petrec Paştile cu cei vii, ele nu mai vor să se întoarcă în lumea lor. Pentru a le îmbuna și a le face să plece, oamenii le aduc ofrande și le împart pomeni în ajunul sărbătorilor patronate de ele: Todorusele, Duminica Rusaliilor, prima zi din postul Sfântului Petru.

Dezlănțuirea spiritelor nefaste ale Rusaliilor, biruite doar prin dansul apotropaic al călușarilor, atinge cote maxime în această perioadă, întocmai ca la începutul iernii, când lumea e bântuită de strigoi și doar cetele de colindători o mai pot salva. Pentru a se apăra de aceste spirite rătăcitoare, oamenii își împodobesc casele cu ramuri verzi de tei și frunze de nuc, poartă în sân pelin și usturoi, fac pomeni și slujbe de pomenire pentru sufletul morţilor. În calendarul popular, zilele ce urmează stau sub semnul Rusalcelor, al acestor zâne capricioase, cărora oamenii nu le rostesc numele pentru a nu le invoca. Le spun Dânsele, Ielele, Zânele, Sfintele, Şoimanele, Măiestrele, Frumoasele, Domniţele, Muşatele, Fetele Câmpului sau Împărătesele Văzduhului și polinomia poate continua la nesfârșit.

Luni sunt „Zilele Călușului” sau „Troița”, urmată de „Marțea Mânioasă” sau „Tretunul”, când se spune că oamenii trebuie să ajungă acasă înaintea cirezilor, pentru că vacile vin la amiază cu Rusaliile în coarne și ar fi mare pericol să le întâlnească. „Miercurea Bălțatelor” face pereche bună cu ziua de vineri, tot a „Bălțatelor”, iar amândouă se țin tot de frica lor. Între ele e „Joia Mânioasă”, numită și „Buciumul Rusaliilor”, zi în care se spune că Rusaliile își „buciumă sfârșitul isprăvilor lor”. Urmează „Sâmbăta Pietrii”, „Rusitorii” sau „Rusitoarele”, când se crede că se întorc morții în morminte și se împart pomeni pentru sufletul lor, înainte de răsăritul soarelui.

Descrise fie ca niște fete tinere, frumoase și provocatoare care iau mințile oamenilor, fie ca niște babe urâte și nemiloase care se răzbună pe muritori în cele mai îngrozitoare moduri, Rusaliile/Rusalcele sunt invocate și alungate prin descântece la fel de diferite precum paradoxalele lor înfățișări. Când sunt chemate, sunt rugate să vină cu cele mai alese cuvinte: „Voi Zânelor bune,/ Măiestre, Frumoase,/ Puternice, Miloase, / Vitezelor, Iubitelor,/ vă rog fierbinte/ cu dulci cuvinte/ să-l ajutați pe Ion/ să fie sănătos,/ și de voi drăgăstos/ și tot ce face/ să nu fie de prisos,/ să-l lăsați curat,/ ca voi luminat/ și binecuvântat”. În schimb, în descântecul de exorcizare, apelativele se schimbă într-un mod radical: „Nemilostivelor,/ Relelor,/ Apucatelor,/ Zănatecelor,/ Bătrânelor,/ Urâtelor,/ Răşchiratelor,/ Ţâfnoaselor,/ Scârboaselor,/ ce v-a făcut/ de nu v-a plăcut?/ De ce l-aţi pocit şi nenorocit?/ pe omul iubit?/ (…) Daţi-i înapoi,/ tot ce i-aţi luat,/ glasul,/ bărbăţia/ şi mândria,/ c-am să vă bat,/ cu vergeaua de alun înodurat,/ în pădure,/ în câmp înflorit/ şi-am să vă toc,/ cu melitorul,/ cu toporul,/ cu securea,/ până aţi pieri,/ şi zâne n-aţi mai fi./ Fireaţi voi să fiţi,/ de fete bătrâne,/ urâte şi spâne,/ de zâne spurcate,/ de babe-nţărcate,/ de destrăbălate”. (Romulus Vulcănescu –Mitologie română).

Se crede că numai vrăjitoarele cunosc adevăratele nume ale zânelor. Totuși, etnologii „au identificat” patru dintre ele (consemnate și de Romulus Vulcănescu): Doina, Hora, Avrămeasa şi Creştineasa. „Doina este o zeiţă melancolică, ce locuieşte mai mult printre munţi şi văi şi are darul să înmoaie pietrele şi să mişte copacii din loc cu vocea ei dulce. Concepută eminamente ca zână a cântecului liric, (…) Doina îndeplineşte o funcţiune cathartică. Cea de a doua şoimană, „Hora”, este o zână a dansului magico-mitic al Soarelui. Ea exprimă sentimentul profund de adorare a sfântului Soare (…) „Avrămeasa” şi „Creştineasa”, deşi considerate a fi două „eroine cereşti de lumină”, sunt de fapt două zâne cu trăsături magico-mitice şi însuşiri magico-medicale. Sunt totodată înfăţişate ca zâne ale descântecului cântat şi ale sacrificiului”. Și pentru că ultimele două zâne poartă numele unor plante de leac, să nu uităm că de săptămâna viitoare putem culege plante tămăduitoare, ceea se până acum era strict interzis, deoarece se credea că acestea erau „pișcate de Rusalii”, deci fără nicio proprietate magică sau de vindecare.

Călușarii – dansatorii noștri exorciști

„În numele lui Dumnezeu, Sfântuțul, ne legăm jurând în credință către steag, că vom juca în dreptate, fără supărare și fără murmur”. E vremea Călușului, cel mai spectaculos, complex, arhaic şi misterios obicei ritual de la noi. Călușul atinge apogeul în aceste zile, pentru a fi „dezlegat” în cea de-a doua săptămână după Rusalii, când are loc moartea şi îngroparea steagului. După intrarea inițiatică în ceată, Călușarii devin personaje sacre, fiind obligaţi să respecte o perioadă impusă de castitate, să păstreze secretul, să poarte un costum specific, cu straie țărănești albe, decorate cu brâu, bete și panglici roșii. Fiecare călușar are la el frunze de alun și de nuc, foi de pelin și usturoi precum și o bâtă, semn al iniţierii feciorilor în vechime, dar şi posibilă armă împotriva duhurilor rele sau reprezentare simbolică a razelor soarelui.

Cetele dansatorilor-exorciști, înzestrați după jurământ cu energii psiho-fizice oculte, au întotdeauna un număr impar de Căluşari. În unele locuri apare și un personaj numit Mutul. Toate cetele sunt conduse, la fel ca cele de colindători, de un Vătaf. Acesta are obligația să supravegheze corectitudinea jocului, să mențină o stare permanentă de vigilență și taină, să diagnosticheze spiritul și gravitatea bolii, în funcţie de semnele date de bolnav în timpul dansului ritual. Cele mai multe poveşti sunt despre cei atinşi de puterea Rusaliilor, zâne nemiloase care iau minţile și vlaga oamenilor. Nefiind o boală propriu-zisă, ci mai degrabă o transă hipnotică, aceasta nu poate fi vindecată decât prin puterea magica a dansului Căluşarilor. Actul care aduce vindecarea este „doborârea din căluș”. Vătaful atinge cu steagul împodobit cu o legătură de usturoi, una de pelin şi un șnur roşu, pe unul dintre Căluşari. Acesta, căzând la pământ, preia simbolic suferința bolnavului.

În perioada funcționării cetei, Călușarii viețuiesc împreună, cutreieră satele pentru a-i tămădui pe cei bolnavi, grăbesc măritișul fetelor, luându-le în hora lor, joacă pruncii în braţe ca să crească mari şi sănătoși, dorm sub streașina bisericilor pentru a se proteja de duhurile Rusaliilor… Iar dacă se întâlnesc două cete de Călușari în vreo cruce de drum, se „duelează” jucând Călușul până la epuizare. Este o spectaculoasă dezlănțuire de energie, unde arderea, zvâcnirea de flacără și jocul armelor ne duc cu gândul la un străvechi dans solar, cu implicaţii rituale, ludice, medicale şi războinice, în care bărbaţii purtau toiege-mastoide ce semnificau razele soarelui, transformate mai târziu în mastoide de cai solari.

Descântec de exorcizare

„O purces N.

Care-i apără Rusaliile,

Pe cale,

Pe cărare

Şi la mijloc de cale

Cu Rusaliile întâlnitu-s-o,

În faţa lui izbitu-s-o,

Mâinile dămblăgitu-i-a,

Vinele la picioare zgârcitu-i-o,

Pieptul în sus ridicatu-i-o,

Spinarea strâmbatu-i-o,

Creierii turburatu-i-o,

Mintea în cap schimbatu-i-o,

Vlaga din ciolane luatu-i-o,

Trupul schimonositu-i-o,

Râs de dânsul făcutu-şi-o,

Ca un fuior de cânepă

L-a zbuciumat,

Într-o bute de roată l-a băgat,

Şi de lăturea drumului

L-a aruncat,

Şi în pulbere l-a astupat.

L-a lăsat rezemat de gard

Ca pe un om stricat

Şi nenorocit,

De pe lume mântuit.

Omul acela până la cer s-a văicărat,

Nimene nu l-a văzut,

Nimene nu l-a auzit,

Numai eu N. l-am văzut,

L-am văzut,

L-am auzit,

La dânsul am alergat,

De mâna dreaptă l-am apucat,

Cu limba l-am întrebat:

– De ce ţichi,

De ce te văicărezi?

Omul mi-a spus

Că de acu de pe lume este dus.

– Nu ţipa,

Nu te văicăra,

Curând la mine vei alerga,

Cu nouă fraţi, bărbaţi.

Doftori şi învăţaţi.

Cu scai voiniceşte le-oi bate,

Din toate încheieturile le-oi scoate,

Eu de mână te-oi lua,

Pe calea lui Adam voi pleca,

Că am auzit,

Că la fântâna lui Iordan

Este o vatră de hărdal

Şi-o tufă de leuştean

Şi într-însa este o lumină crescută,

Naltă şi subţire,

Crescută la răcoare,

Ca faţa lui sfântu Soare,

Şi-i bun de durere de picioare

Şi de boala omului

Ce-i în trupul lui cea molipsitoare.

Şi eu, până la fântâna lui Iordan,

Era o limbă de pădure,

Bolnav când am ajuns la pădure,

Copacii cu crengile la pământ se lăsase,

Înaintea bolnavului se întuneca,

El pe unde călca

Pământ crăpa,

Iarba se usca,

Frunza din copaci chica

Şi în urma lui se dărâma.

La fântână am ajuns,

Pe ghizdele de l-am pus,

În fântână m-am plecat,

Apă ne-ncepută cu mâna am luat,

Din cap i-am turnat,

Cu scai voiniceşte l-am măturat,

Chichioarele i-am deşchedecat,

Limba din gură i-am dezlegat,

Trupul i s-a uşurat,

Dumnezeu mintea în loc i-a aşezat,

Înaintea ochilor i s-a luminat

Şi el de boală s-a îndreptat.

Pe cale,

Pe cărare

A plecat,

Pe scări de aur s-a ridicat,

Sus la cer s-a săltat,

Iar acolo, o curte,

O curte se vedea,

Nici vântul nu o bătea,

Nici soarele nu o ardea,

Nici ger nu o ajungea,

Nici pulberea de dânsa nu se lipia.

Apucatul de Rusalii acolo s-o dus,

Acolo o ajuns,

Mâna pe rătez a pus,

Ş-a intrat în case,

Iaca acolo şase fete frumoase,

Şedea la masă

Rusaliile cele hioroase,

Mânca, bea şi se ospăta,

Iar trei dormia.

Doar una dintr-însele

O întrebat: – Ce cauţi N.

Pe aice?

– Cum n-oi umbla

Şi cum n-oi căta,

Peste mine ce boală a dat?

– Nu ţipa, nu te văicăra,

Că aceste sunt hiorele

De-a surorilor mele,

Eu cu trestia cea lungă

Le-oi bate,

Le-oi rade

Şi cu cea ascuţită le-oi mătura,

Jos de pe trup le-oi da,

Trupul ţi s-o uşura

Şi eu în poale le-oi lua,

La marea neagră voi alerga,

Acolo sunt munţi

Crunţi

Cu stânci de petri zidiţi.

Stânca de piatră s-o crăpa,

Şi acolo le-oi băga,

Lacăt de aur la uşă le-oi aşeza,

Cu cheie de argint le-oi încuia

Şi pe marea neagră le-oi arunca.

Piatra în fundul mării s-o îneca

Şi Rusaliile s-or cufunda.

Acolo se aşeze,

Unde nimene nu nimereşte.

Eu la dânsul m-oi înturna,

Şi în leagăn de mătasă te-oi aşeza,

Vârtutea în ciolanele tale s-o înturna,

Pe faţa pământului te-oi lăsa.

Tu când vei călca,

Iarba pe urma ta s-o usca,

Şi acu eşti bun îndreptat.

– Voi bărbaţilor,

Dezmăţaţilor

Şi ne-nvăţaţilor,

Voi femeilor,

Dezmăţatelor,

Puturoaselor şi beţivelor,

Nu vă miraţi de mine

Că-s gros

Şi frumos

Şi sănătos

Şi vă miraţi de cer că-i nourat,

De pământ că-i lat,

Cum nu se mai lipesc

Rusaliile de om.” (Tudor Pamfile – Sărbătorile la români)

Articolul Duminica Mare, Rusalcele, Călușul. Magie și tămăduire. apare prima dată în Iulia Gorneanu.

De la numele acestei plante, ziua de miercuri poartă numele de Todorusale. Și cum sărbătoarea cade întotdeauna la jumătatea dintre Paști și Rusalii, i se mai spune „Strat de Rusalii”, denumirea fiind un împrumut din bulgară, unde „strieda” înseamnă „mijloc”.

Și pentru că astăzi zânele Rusalii se veselesc împreună cu frații lor, Sântoaderii, ziua lor se cere respectată prin nelucru. Bătrânii spun că cine merge la câmp sau lucrează pe lângă casă este ridicat în vârtejuri de pe pământ şi “smintit” de boala Rusaliilor, grindina se abate peste sat, apa se revarsă peste ogoare, pomii se usucă şi casele iau foc.

Zânele Rusalii, Dânsele, Ielele, Măiestrele, Frumoasele, Domniţele, Muşatele, Fetele Câmpului, Împărătesele Văzduhului…

Despre Rusalii se povestește că sunt fiicele lui Rusalim Împărat, moarte fecioare. Se crede că după ce părăsesc mormintele în Joia Mare pentru a petrece Paştile cu cei vii, zânele nu mai vor să se întoarcă în lumea lor și bântuie satele și pădurile asemenea Ielelor. Femeile se tem de zânele Rusalii și, pentru a le face să plece, le aduc ofrande, împărțind de pomană în ajunul sărbătorilor patronate de ele: Todorusele, Duminica Rusaliilor, prima zi din postul Sfântului Petru. La rândul lor, bărbații intră în jocul magic și apotropaic al Călușarilor.

Începând de astăzi și până de Rusalii, țăranii poartă pelin la brâu, usturoi în sân, înfig un craniu de cal în stâlpul porții și nu le mai pronunță numele, de frică să nu le cheme. Le spun Dânsele, Ielele, Măiestrele, Frumoasele, Domniţele, Muşatele, Fetele Câmpului sau Împărătesele Văzduhului. Se povestește că fiecare zână ar avea un nume de femeie, dar pe acestea numai vrăjitoarele le cunosc. Seducătoare, zburdalnice, tinere şi frumoase, asemănătoare Nimfelor, Naiadelor şi Dryadelor, Rusaliile dansează în horă iar locul însemnat de ele rămâne pârjolit. Sălașul lor poate fi în văzduh, pe mal de apă, în peșterile munților sau în scorburile copacilor. Apar uneori întrupate în tinere fete cu veșminte străvezii, purtând coronițe de flori și părul despletit, făpturi iluzorii ce vrăjesc oamenii prin cântecele și dansurile lor. Ele nu au viață individuală, umblă întotdeauna în ceată, sporind pericolul unei posibile întâlniri.

Constituirea cetei Călușarilor

Dacă din nebăgare de seamă calci pe locul unde au dansat Rusaliile, înnebunești, dacă din întâmplare le auzi cântecul, amuțești iar dacă bei apă din izvoarele lor, pedepsele sunt atât de grele încât numai jocul căluşarilor le mai poate dezlega. Boala pricinuită de zânele Rusalii e nepământeană și aproape fără de leac, un fel de stare de transă căreia țăranii îi zic “luat de Rusalii”. Într-o stare asemănătoare intră și ceata Călușarilor în timpul jocului magic și vindecător. Ceata feciorilor Călușari se constituie astăzi, la mijlocul perioadei dintre Paști și Rusalii, în miercurea numită Todorusele/Todorusale, pentru a apăra hotarele satelor de forțele demoniace ale frumoaselor zâne.

Articolul Todorusale. Dezlănțuirea Zânelor, Măiestrelor… apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Paparudele

„Paparudă – rudă,/ Vino de ne udă/ Cu găleata – leata/ Peste toată gloata,/ Cu ciubărul – bărul/ Peste tot poporul./ Dă-ne, Doamne, cheile/ Să descuiem Cerurile,/ Să pornească ploile,/ Să curgă șiroaiele,/ Să umple pâraiele./ Hai, ploiţă, hai!/ Udă tu pământurile,/ Ca să crească grânele/ Mari ca și porumbele. Hai, ploiță, hai!”

Apa însufleţeşte şi fertilizează. Apare din razele lunii și din lacrimile Zeiţei Zorilor, spală păcatele şi generează renaşterea. Consacrat simbol feminin, apa este elementul principal al ceremonialului de aducere a ploii, prin principiul magic al similitudinii. Ritualul înfăptuit în vechime în a treia săptămână de după Paști era închinat unei zeiţăți a ploii, numită la români Paparudă sau Dodoloaie, la aromâni Pirpiruna sau Duduleţu, la sârbi și croaţi Dodola-Dodole iar la bulgari Peperuna sau Perperuda. Cu toate că acum nu mai au o dată fixă în calendarul popular, Paparudele nu au dispărut, reactualizându-se atunci când seceta pune stăpânire pe comunitate. Ritualul presupune o mască vegetală purtată de personaje pure (în special copii) care, prin diverse forme de manifestare ceremonială, provoacă ploaia. Astfel, printr-o travestire vegetală, se investește o fetiță sau o femeie gravidă în rolul de paparudă. Personajul sacru ce se naște simbolic odată cu masca, trece apoi prin toate curțile oamenilor din sat însoțit de alaiul său, după care moare pe malul unui râu, prin aruncarea costumului confecționat din frunze, în apa curgătoare. Cântecul și dansul ritual al Paparudei, susținut ritmic de bătăi din palme și pocnituri din degete, reprezintă nu numai o invocare a ploii prin imitarea cadenței ei, ci și o urare de belșug, bunăstare, prosperitate. Oamenii stropesc alaiul cu apă, asocierea celor două elemente – acvatic și vegetal – fiind întâlnită și în alte scenarii ceremoniale, prezente în ritualurile de trecere.

Caloianul

„Iene, Caloiene!/ Tinerel te-am îngropat,/De pomană că ți-am dat,/ Apă multă și vin mult/ Să dea Domnul ca un sfânt,/ Apă multă să ne ude,/ Să ne facă poame multe!”

Caloianul a ajuns din străvechime până la noi, oprind și aducând ploaia. Este invocat prin confecționarea unei figurine antropomorfe din lut sau lemn, împodobită cu coji de ouă roșii -în Dobrogea- sau cu elemente vegetale, în celelalte zone în care a fost atestat. Acest substitut al zeității invocate este supus unui adevărat ceremonial de înmormântare. Este așezat în sicriu, bocit, petrecut, îngropat într-un loc secret (la răscruce de drumuri ori pe mal de râu), pentru ca după câteva zile să fie dezgropat, apoi distrus printr-un gest violent și dat pe apă. Dacă este secetă, este sacrificat „Tatăl Soarelui” iar dacă este pericol de inundații, se sacrifică „Moașa/Muma Ploii”. Ceremonialul se încheie cu un ospăț numit „pomana caloienilor”. Este interesant faptul că din „cortegiul funerar” fac parte numai fetițe și femei gravide iar, în unele părți, una dintre ele se îmbracă în mireasă. Acest lucru confirmă faptul că la origine Caloianul a fost un ritual de inițiere, probabil de sorginte tracă, peste care s-a suprapus ulterior sărbătoarea romană de primăvară, Robigalia, închinată lui Jupiter Pluvius, transformându-l într-un ritual al aducerii/ alungării ploilor. De altfel, mai multe studii etnologice comparate demonstrează că, inițial, Caloianul și Paparudele s-au numărat printre ritualurile de iniţiere pentru tinerele fete, transformându-se cu timpul în ceremoniale agrare de primăvară, situate, în Calendarul Popular, în cea de-a treia săptămână de după Paști.

Articolul Joia Mânioasă dezleagă Paparudele și Caloianul apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Paştile Blajinilor cade întotdeauna în ziua de luni din săptămâna a doua de după Paști. I se mai spune Paștile Rohmanilor sau Mătcălăul, după numele patronului fetelor care, în această zi, se prind „mătcuțe”, adică surori de cruce. E închipuit ca frate mai mic al Paștelui, jumătate om și jumătate înger, frumos și nemuritor. Se crede că astăzi sufletele morților se întorc acasă pentru a se ospăta. Dacă cineva uită să le împartă de pomană, vin noaptea să ceară de mâncare. Această sărbătoare stranie, despre care circulă nenumărate povești, deschide Săptămâna Neagră, în care nu-i bine să faci pomeni că se înnegresc colacii, n-ai voie să lucrezi că ți se face negru înaintea ochilor, nu trebuie să pui cloști pentru că se înnegresc ouăle sub ele…

Blajinii sunt entități mito-folclorice despre care se povestește că trăiesc pe Tărâmul Celălalt, în Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei, râu mitic aflat la hotarul dintre cele două lumi. Li se mai spune ragmani, rohmani sau rugmani și se crede că s-au întrupat din sufletele curate ale copiilor morți nebotezați sau că ar fi descendenți ai oamenilor primordiali, prezenți la facerea lumii. Momentul pascal este singurul din an în care oamenii pot comunica cu ei. Atunci, fetele „mari” și femeile „iertate” aruncă în ape curgătoare coji de ouă vopsite, pentru ca, o săptămână mai târziu, să primească și ei vestea Învierii.

În poveștile populare, Blajinii sunt blânzi, înțelepți și pururi fericiți, nu cunosc războiul, răul, ura ori minciuna. Astăzi, dacă lipești urechea de pământ, îi poți auzi cum se bucură de sărbătoare. Se spune că de Paștile lor se căsătoresc și, pentru a-și duce neamul, rămân împreună cu nevestele lor doar între 6 şi 30 de zile. Apoi trăiesc numai în post și rugăciune. Ziua Blajinilor a fost consemnată în aproape toate țările din sud-estul Europei, unii etnologi derivând denumirea de „rohmani” din cea a „brahmanilor” indieni și susținând originea indo-europeană a sărbătorii.

“Sub noi e lume ca și la noi, numa’ oamenii de acolo sunt cu capul de șoarec dar cu trupul de om. De Paşti când aruncăm noi găoacile prin parău ele merg până în fundul mării și se duc la dânşii pe acolo, pe unde se scurg toate apele. Până la dânșii ouăle se fac întregi și doisprezece se înfrupta dintr-un ou. Atunci sunt Paștile lor. Iar mai adânc, sub rohmani, este altă lume; oamenii ce trăiesc acolo se cheamă “dușmani”. Și sub dușmani e încă o lume, cu oameni ce au capul de porc, pântecile mare și sunt îmbrăcați ca domnii. Toate aceste lumi sunt ale lui Dumnezeu și au fost și mai înainte. Parca Dumnezeu de unde a venit în spuma aceea ca de fluture? Se rădicase la cer de sub noi și a voit sa-și facă împărăția sa sub cer.” (Elena Niculiță-Voronca – Datinile și Credințele poporului român, 1903 )

Articolul Paştile Blajinilor. Sărbătoarea Rohmanilor apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Imaginea lui era reprezentată pe steagul voievodului Ştefan cel Mare, georgienii i-au împrumutat numele și și-au pus întreaga țară sub protecția lui, nenumărate case regale, orașe, provincii sunt sub patronajul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință, prăznuit cu mare bucurie astăzi.

În mitologia noastră, acest zeu al vegetației, cum îl numea etnologul Ion Ghinoiu, identificând-ul totodată cu Cavalerul Trac, este cel care învinge balaurul, contracarează vrăjile de luare a manei, arată oamenilor buni locul comorilor ascunse, e martorul înțelegerilor făcute între oieri și deschizător al Anului Nou Pastoral.

Legenda copacului Sfântului Gheorghe

Țăranii îi spun Sângiorz, îl consideră „sfântul ăl mai mare peste câmpuri”, așa că este îndreptățit să aibă copacul lui și floarea lui. „Răchita e copacul lui Sf. Gheorghe. Zice că răchita era să fie cel dintâi copac pe lume… dar Sf. Gheorghe a blestemat-o. Sf. Gheorghe mergea de ziua lui prin niște tufe de răchită și s-a împiedicat, și-a picat: „Te-ai îmbătat Gheorghe, îi zice răchita”. „Dacă zici că m-am îmbătat, zice Gheorghe, atâta cinste să ai tu, cât e ziua mea, mai multă să n-ai. Și chiar așa e. Pe răchită cine o caută tot anul? Atâta numai, cât la Sf. Gheorghe se înfige în brază, atâta cinste are.” (Elena Niculiță Voronca, 1903).

Legenda florii Sfântului Gheorghe

Cu floarea ce-i poartă numele e o altă poveste. A fost culeasă de Simion Florea Marian în prag de secol XX și publicată după mai bine după mai bine de un veac. Se povestește că, după ce Dumnezeu a făcut toți pomii și copacii, toate buruienile și plantele de leac, toate florile mirositoare și nemirositoare, s-a hotărât să mai facă încă trei. Și a făcut scânteuța, busuiocul și o floare frumoasă tare, ale cărei petale le-a pătat cu alb „ca să se deosebească cu totul de celălalte”. Văzând-o, Sf. Gheorghe a îndrăgit-o așa de tare încât i-a atins petalele cu degetele sale. Atunci, „Dumnezeu a numit-o, în cinstea lui, Gheorghină, adică Floarea Sfântului Gheorghe. Având însă dintr-u început toate florile aceeași mărime, Dumnezeu le-a deosebit una de alta, lăsând gheorghina să crească mai mare. Și de-atunci e gheorghina mai mare și pestriță, cu floare albă, galbenă și roșie (…) și tot de-atunci, fiind o „floare scumpă”, nu se-nchină nimăruia, nici nu se dă legată la par, ci numai vântului s-o bată … de aceea feciorii îndătinează a asemăna pe iubitele lor cu dânsa: „Mândra mea, floare gherghină,/ te-aș săpa la rădăcină,/ și te-aș oltoi-n grădină./ Toată vara te-aș uda/ Și-aș dormi la umbra ta…”.

Articolul Sângiorz, zeul al câmpului și străjer al timpului apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Sărbătoarea Zeiței Pales

E timpul petrecerilor cu muzică și voie bună, organizate de ciobani, ecou peste timp al serbărilor Romei Antice. Acestea erau ocazionate de ziua zeiței Pales (21 aprilie), când „zânei i se aducea de jertfă o turtă, pe urmă de mâncare și lapte călduț” iar păstorii „făceau pregătirile pentru curățirea religioasă a oilor.(…) Stropeau cu apă pământul la strungă și pe urmă îl măturau cu mătură de nuiele, înfrumusețau strunga cu frunze și ramuri, și ușa o acopereau cu o cunună mare (…) Pe vatră se făcea foc din ramuri de rozmarin, brad, oliv și laur…Ospătarea cu mâncăruri și băuturi se ținea afară la câmp și era urmată de încă o curățire religioasă prin foc (…) Între sunete de chinvale și fluiere se mâna turma de oi de trei ori peste foc și pe urmă și păstorii săreau de trei ori peste foc” (A.T. Marienescu, 1874).

Calendarul Pastoral

Apa, focul şi ramurile verzi sunt elemente apotropaice prezente în toate ritualurile din zilele de Sângiorz, divinitate autohtonă a vegetației peste care s-a suprapus sărbătoarea Sfântului Gheorghe. Este momentul începerii unui Nou An Pastoral iar obiceiurile cu care este întâmpinat la stânele de munte sunt identice cu cele de acum câteva mii de ani, reconfirmând faptul că ciobanii au fost, dintotdeauna, cea mai conservatoare categorie socială. Mari călători, vigilenți, contemplativi, cu o viziune filozofică asupra lumii, cunoscători ai munţilor şi cerului, ai văilor şi potecilor ascunse, ai plantelor şi oamenilor, ai leacurilor şi poveştilor, ciobanii au un timp și un spațiu numai al lor, un orizont necunoscut nouă, spre care își înalță în fiecare zi privirea. Primit și păstrat din străvechime, Calendarul Pastoral atestă trăinicia tagmei păcurarilor. Este un calendar cu două anotimpuri, în care vara începe pe 23 aprilie, la Sângiorz, atinge apogeul pe 20 iulie, de Sântilie, lăsând locul iernii pastorale începând cu 26 octombrie, de Sâmedru.

Ritualuri la intrarea în Anul Nou Pastoral

Cum întâmpinau ciobanii români Anul Nou Pastoral și, mai ales, cât de aproape erau în obicei și dăinuire de strămoșii lor, aflăm din revista Albina (nr.37, 1898). În dimineața zilei de 21 aprilie, păcurarii din unele părți ale Transilvaniei stropesc pământul strungii cu ramuri de laur înmuiate în aghiasmă, după care aprind focul sacru: „foc de brad, rozmarin și laur în fumul cărora își curățesc apoi turmele”. Odată purificată turma și pusă sub protecția focului viu, ciobanii aduc jertfă (împart de pomană) plăcinte, brânză și lapte. Urmează un ospăț la iarbă verde, la care participă toți cei prezenți, în timpul căruia „încep să se îndeamne unul pe altul ca să sară peste focurile ce ard dinaintea lor, le sar de trei ori după olaltă și apoi, după ce le-au sărit și s-au curățit pre sine, îți curățesc și turmele, trecându-le și pe acestea prin aceleași focuri, asemenea de trei ori. Această curățirea sau purificare este considerată de către cei mai mulți inși ca biruință a luminii și a căldurii de primăvară asupra întunericului și frigului de iarnă”.

Articolul Început de An Pastoral: Ritualuri romane la stânele românilor apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Ziua de ieri a deschis ciclul Marților Oprite, aducând stricte interdicții de muncă dar și mult așteptatele frății de cruce, jurăminte juvenile făcute într-un cadru ritual solemn, care marchează despărțirea de copilărie și trecerea într-o altă etapă a vieții. Înfârtățirea se poate face „pe pâine”, „pe sânge”, „pe cruce”, „pe datul mâinii” sau „pe păr”. Tinerii, fete și băieți, își fac cununi, schimbă ouă roșii între ei, înconjoară pomul înflorit într-un parcurs circular, magic, apoi se prind fârtați/frați/veri/surate/mătcuțe până la moarte. Este un legământ foarte puternic, respectat cu sfințenie: „…fraţii de cruce sunt doi prieteni foarte intimi, gata să sară în foc şi în apă unul pentru altul. Deviza fârtaţilor este iubirea până la moarte. Nu se ceartă şi nu se trădează, fie chiar moarte de om; un frate de cruce valorează mai mult decât un frate bun, tainele lor nimănui nu şi le spun.” (Em. Elefterescu, 1924)

Astăzi e Sfânta Mercurie, zi luminată, favorabilă lucrului câmpului, în care tinerii merg la pădure după flori și bețe de alun.

Mâine va sta sub semnul Joii Nemaipomenite sau Necurate din seria nefastă a Joilor de după Paști. Acestea se mai numesc „Joi Domnești” iar la sate se țin împotriva trăsnetelor, a grindinei, a secetei, a ploilor rele… Este ziua în care se udă ritualic semănăturile, se ocolește hotarul satului formând un cerc magic, de apărare, se îngroapă ouă roșii în pământ, pentru rod și belșug, se dă de pomană și se „slobozește” apa pentru morți. Se crede că în prima joi de după Paști, dacă ești bolnav și te culci în pădure, sub un frasin, îți visezi leacul.

Urmează Vinerea Scumpă sau Fântânuța, zi în care se prăznuiește Izvorul Tămăduirii iar apa e tributară magicului, a puterii miraculoase de vindecare.

Sâmbăta Tomii -prima din ciclul celor nouă Sâmbete Interzise- și Duminica Tomii -numită și Paștile Mic sau Paștile Morților- sunt adevărate zile-ecou ale sărbătorii pascale în lumea de dincolo. Sunt zile de pomenire, în care se împart ofrande pentru morții uitați.

Articolul  Săptămâna Luminată apare prima dată în Iulia Gorneanu.