Joia Mânioasă dezleagă Paparudele și Caloianul

Astăzi, calendarul popular întoarce încă o filă din seria nefastă a Joilor în care n-ai voie să lucrezi pentru că se abate grindina asupra recoltelor și trăsnetul asupra vitelor aflate în câmp. Urmează Vinerea Șchioapă, „rea de sărăcie”, sâmbăta ofrandelor pentru moșii de neam și – în sfârșit – mult așteptata duminică, cu cele mai frumoase nunți ale primăverii. Am intrat așadar într-o zodie a veseliei și, chiar dacă ziua de azi poartă numele de Joia Mânioasă, ne aduce unele dintre cele mai fascinante ritualuri de peste an: Paparudele și Caloianul. Sunt zile consacrate apei sacre, descântecelor de ploaie și secetă, manifestărilor ceremoniale care vor dezlega fertilitatea și belșugul verii.

Paparudele

„Paparudă – rudă,/ Vino de ne udă/ Cu găleata – leata/ Peste toată gloata,/ Cu ciubărul – bărul/ Peste tot poporul./ Dă-ne, Doamne, cheile/ Să descuiem Cerurile,/ Să pornească ploile,/ Să curgă șiroaiele,/ Să umple pâraiele./ Hai, ploiţă, hai!/ Udă tu pământurile,/ Ca să crească grânele/ Mari ca și porumbele. Hai, ploiță, hai!”

Apa însufleţeşte şi fertilizează. Apare din razele lunii și din lacrimile Zeiţei Zorilor, spală păcatele şi generează renaşterea. Consacrat simbol feminin, apa este elementul principal al ceremonialului de aducere a ploii, prin principiul magic al similitudinii. Ritualul înfăptuit în vechime în a treia săptămână de după Paști era închinat unei zeiţăți a ploii, numită la români Paparudă sau Dodoloaie, la aromâni Pirpiruna sau Duduleţu, la sârbi și croaţi Dodola-Dodole iar la bulgari Peperuna sau Perperuda. Cu toate că acum nu mai au o dată fixă în calendarul popular, Paparudele nu au dispărut, reactualizându-se atunci când seceta pune stăpânire pe comunitate. Ritualul presupune o mască vegetală purtată de personaje pure (în special copii) care, prin diverse forme de manifestare ceremonială, provoacă ploaia. Astfel, printr-o travestire vegetală, se investește o fetiță sau o femeie gravidă în rolul de paparudă. Personajul sacru ce se naște simbolic odată cu masca, trece apoi prin toate curțile oamenilor din sat însoțit de alaiul său, după care moare pe malul unui râu, prin aruncarea costumului confecționat din frunze, în apa curgătoare. Cântecul și dansul ritual al Paparudei, susținut ritmic de bătăi din palme și pocnituri din degete, reprezintă nu numai o invocare a ploii prin imitarea cadenței ei, ci și o urare de belșug, bunăstare, prosperitate. Oamenii stropesc alaiul cu apă, asocierea celor două elemente – acvatic și vegetal – fiind întâlnită și în alte scenarii ceremoniale, prezente în ritualurile de trecere.

Caloianul

„Iene, Caloiene!/ Tinerel te-am îngropat,/De pomană că ți-am dat,/ Apă multă și vin mult/ Să dea Domnul ca un sfânt,/ Apă multă să ne ude,/ Să ne facă poame multe!”

Caloianul a ajuns din străvechime până la noi, oprind și aducând ploaia. Este invocat prin confecționarea unei figurine antropomorfe din lut sau lemn, împodobită cu coji de ouă roșii -în Dobrogea- sau cu elemente vegetale, în celelalte zone în care a fost atestat. Acest substitut al zeității invocate este supus unui adevărat ceremonial de înmormântare. Este așezat în sicriu, bocit, petrecut, îngropat într-un loc secret (la răscruce de drumuri ori pe mal de râu), pentru ca după câteva zile să fie dezgropat, apoi distrus printr-un gest violent și dat pe apă. Dacă este secetă, este sacrificat „Tatăl Soarelui” iar dacă este pericol de inundații, se sacrifică „Moașa/Muma Ploii”. Ceremonialul se încheie cu un ospăț numit „pomana caloienilor”. Este interesant faptul că din „cortegiul funerar” fac parte numai fetițe și femei gravide iar, în unele părți, una dintre ele se îmbracă în mireasă. Acest lucru confirmă faptul că la origine Caloianul a fost un ritual de inițiere, probabil de sorginte tracă, peste care s-a suprapus ulterior sărbătoarea romană de primăvară, Robigalia, închinată lui Jupiter Pluvius, transformându-l într-un ritual al aducerii/ alungării ploilor. De altfel, mai multe studii etnologice comparate demonstrează că, inițial, Caloianul și Paparudele s-au numărat printre ritualurile de iniţiere pentru tinerele fete, transformându-se cu timpul în ceremoniale agrare de primăvară, situate, în Calendarul Popular, în cea de-a treia săptămână de după Paști.