Într-o epocă a unei globalizări galopante, clivajul dintre calitățile temporalității și transtemporalității proiectate asupra tradiției face ca satul să devină un univers muzeal, al amintirii, al documentului, înainte de a fi dispărut în mod real. Odată cu el, întregul nostru fond mitologic rămâne într-o zonă exclusiv livrescă, în loc să fie sursă de inspirație, creativitate, informare. Ne confruntăm, astfel, cu o moștenire culturală aproape inoperantă, a cărei identitate a fost somată mereu să-și legitimeze consistența.

Observând acest lucru, unul dintre artiștii contemporani cu un stil și o traiectorie deja definite, Paul Hitter, s-a simțit responsabil să încerce să schimbe lucrurile și lumea. După o documentare excepțională, Hitter a reușit să descifreze în cod urban mito-divinitățile din Panteonul Românesc, aducându-le în contemporaneitate.

Mai mult, prin demersul său plastic, artistul și-a propus conectarea prin imagine a tinerilor cu propria lor identitate, cu povești și legende, cu miturile fundamentale ale românilor. Lucrările, dincolo de personaje, conțin elemente narative care incită privitorul să treacă dincolo de simbol și semn, într-un trecut mitic, niciodată istoric, bazat pe un sistem de judecăți și valori, fundamentat pe relicte totemice, protocreștinism, o literatură orală fabuloasă.

În mito-filozofia populară, începând cu 1 ianuarie, Zeul-An crește, întinerește, se maturizează, devine „moș”, apoi moare și reînvie odată cu timpul calendaristic, parcurgând un drum circular, fără de sfârșit. Anul, anotimpul, săptămâna, luna, ziua sunt personaje care se nasc, trăiesc şi mor. Astfel, timpul ia chipul unor divinități tinere la început de an (Sânvasii, Sântoader, Sângiorz, Floriile, Sânzienele, Ielele), apoi se maturizează (Sântilie, Sâmedru, Sântandrei, Sfânta Vineri, Inătoarea, Crăciuneasa), devenind Moș/Babă la sfârșit de an (Moș Niculae, Moș Ajun, Moș Crăciun, Baba Dochia), cu precizarea că, de-a lungul vremii, început de An Nou au fost zilele de 25 decembrie, 1 ianuarie și 1 martie.

În urmă cu un an, Paul Hitter a început o cartografiere atât a imaginarului popular, cât și a structurilor plastice de tip semn-simbol, considerând acest lucru nu doar o trecere întru inițiere, ci și o normă comunitară cu orizont metafizic. Relevanța proiectului nu constă doar în unicitatea lui. Reprezintă un demers identitar, cultural, educațional și, nu în ultimul rând, o conectare prin artă cu istoria mitică balcanică, al cărei strat străvechi este comun.

Până acum, Paul Hitter a spus povești în stilul curentului inventat de el – „expresionism balcanic” – despre Miorița, Meșterul Manole, Zburătorul, Știma Apei, Cățelul Pământului, Sântoaderul, Ielele, Paparudele, Baba Dochia… Așteaptă cuminți să le vină rândul pe pânză alte divinități ale Panteonului nostru, unele dintre ele regăsindu-se și în cultura tradițională a altor popoare. În plus, lecția de cunoaștere a Panteonului Românesc propusă de Paul Hitter se desfășoară firesc, lăsând porți deschise spre explorare și cercetare personală. Mitologia e vie, povestea merge mai departe.

Articolul PANTEONUL ROMÂNESC ÎNTR-O VIZIUNE CONTEMPORANĂ apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Paparudele

„Paparudă – rudă,/ Vino de ne udă/ Cu găleata – leata/ Peste toată gloata,/ Cu ciubărul – bărul/ Peste tot poporul./ Dă-ne, Doamne, cheile/ Să descuiem Cerurile,/ Să pornească ploile,/ Să curgă șiroaiele,/ Să umple pâraiele./ Hai, ploiţă, hai!/ Udă tu pământurile,/ Ca să crească grânele/ Mari ca și porumbele. Hai, ploiță, hai!”

Apa însufleţeşte şi fertilizează. Apare din razele lunii și din lacrimile Zeiţei Zorilor, spală păcatele şi generează renaşterea. Consacrat simbol feminin, apa este elementul principal al ceremonialului de aducere a ploii, prin principiul magic al similitudinii. Ritualul înfăptuit în vechime în a treia săptămână de după Paști era închinat unei zeiţăți a ploii, numită la români Paparudă sau Dodoloaie, la aromâni Pirpiruna sau Duduleţu, la sârbi și croaţi Dodola-Dodole iar la bulgari Peperuna sau Perperuda. Cu toate că acum nu mai au o dată fixă în calendarul popular, Paparudele nu au dispărut, reactualizându-se atunci când seceta pune stăpânire pe comunitate. Ritualul presupune o mască vegetală purtată de personaje pure (în special copii) care, prin diverse forme de manifestare ceremonială, provoacă ploaia. Astfel, printr-o travestire vegetală, se investește o fetiță sau o femeie gravidă în rolul de paparudă. Personajul sacru ce se naște simbolic odată cu masca, trece apoi prin toate curțile oamenilor din sat însoțit de alaiul său, după care moare pe malul unui râu, prin aruncarea costumului confecționat din frunze, în apa curgătoare. Cântecul și dansul ritual al Paparudei, susținut ritmic de bătăi din palme și pocnituri din degete, reprezintă nu numai o invocare a ploii prin imitarea cadenței ei, ci și o urare de belșug, bunăstare, prosperitate. Oamenii stropesc alaiul cu apă, asocierea celor două elemente – acvatic și vegetal – fiind întâlnită și în alte scenarii ceremoniale, prezente în ritualurile de trecere.

Caloianul

„Iene, Caloiene!/ Tinerel te-am îngropat,/De pomană că ți-am dat,/ Apă multă și vin mult/ Să dea Domnul ca un sfânt,/ Apă multă să ne ude,/ Să ne facă poame multe!”

Caloianul a ajuns din străvechime până la noi, oprind și aducând ploaia. Este invocat prin confecționarea unei figurine antropomorfe din lut sau lemn, împodobită cu coji de ouă roșii -în Dobrogea- sau cu elemente vegetale, în celelalte zone în care a fost atestat. Acest substitut al zeității invocate este supus unui adevărat ceremonial de înmormântare. Este așezat în sicriu, bocit, petrecut, îngropat într-un loc secret (la răscruce de drumuri ori pe mal de râu), pentru ca după câteva zile să fie dezgropat, apoi distrus printr-un gest violent și dat pe apă. Dacă este secetă, este sacrificat „Tatăl Soarelui” iar dacă este pericol de inundații, se sacrifică „Moașa/Muma Ploii”. Ceremonialul se încheie cu un ospăț numit „pomana caloienilor”. Este interesant faptul că din „cortegiul funerar” fac parte numai fetițe și femei gravide iar, în unele părți, una dintre ele se îmbracă în mireasă. Acest lucru confirmă faptul că la origine Caloianul a fost un ritual de inițiere, probabil de sorginte tracă, peste care s-a suprapus ulterior sărbătoarea romană de primăvară, Robigalia, închinată lui Jupiter Pluvius, transformându-l într-un ritual al aducerii/ alungării ploilor. De altfel, mai multe studii etnologice comparate demonstrează că, inițial, Caloianul și Paparudele s-au numărat printre ritualurile de iniţiere pentru tinerele fete, transformându-se cu timpul în ceremoniale agrare de primăvară, situate, în Calendarul Popular, în cea de-a treia săptămână de după Paști.

Articolul Joia Mânioasă dezleagă Paparudele și Caloianul apare prima dată în Iulia Gorneanu.