Marea e începutul și sfârșitul, e imaginea arhetipală a vieții și a morții, urcă și se pierde în cer, coboară și rămâne ferecată în miezul pământului. Marea e devoratoare și regeneratoare, naște zeități și e stăpânită de zeități. „La începutul începutului nimic nu era pe lume decât întuneric și o mare fără de sfârșit. În mijlocul acestei mări s-a ridicau un vârtej de spumă, din care s-a născut Dumnezeu”. (Tudor Pamfile – Povestea lumii de demult după credințele poporului român). Marea e simbolul maternității germinatoare, a femeii mamă; în unele imnuri catolice Maica Domnului este numită Steaua Mării (Stella Maris). Marea stă sub semnul femininului, al zbaterii, al imprevizibilului, în timp ce stânca e simbolul bărbăției, al hotărârii de neclintit, al stabilității.

Luntrea Soarelui

Poveștile din bătrâni spun că Soarele, după asfințit, își află odihna într-o luntre cu care plutește pe mare iar când ajunge la răsărit, urcă din nou pe cer. Noaptea, se scaldă în apa mării pentru a se spăla de toate relele văzute peste zi, apoi merge la mama lui ca să-i dea haine noi, să strălucească a doua zi de curățenie și frumusețe. Oamenii cred că atunci când soarele se scaldă „arde marea”, că altfel ne-am îneca de câte ape curg în ea…

Marea înseamnă necunoscut, taină, întuneric, mormânt al corăbiilor scufundate. Pe mare pleacă sufletul morților iar adâncul ei e sălașul unor entități monstruoase și malefice care dau cârceie înotătorilor, găuresc bărcile și scufundă vapoarele. „Sunt niște oameni jumătate pești, așa de mari de nu-i poți urni cu o sută de boi. Corăbiile ce merg în America au cuțite pe dedesupt, sa să le taie degetele când vor să-i tragă la ei”. (Elena Niculiță-Voronca – Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică.) Se mai crede că „diavolul ăl mare” stă legat pe fundul mării și că toată ziua își roade lanțurile ca să poată umbla liber pe pământ. Fierarii, făurarii, știu asta și în fiecare duminică – așa cum au primit învățătură de la moșii lor – „bat o dată degeaba cu ciocanul pe ilău și atunci lanțurile diavolului se fac la loc”.

Peștele mării, „faraonii” și cântecele lumii

Se pare că tot în adâncurile mării viețuiește un pește uriaș, cu iarbă și buruieni crescute pe spinare, un fel de insulă pe care oamenii apei și peștii vin să se odihnească. E un pește bun, păzește marea și pământul. Nu se mișcă, de frică să nu tulbure apa, însă când apare vreun drac să se scalde, fuge după el să-l înghită. De aceea marea face valuri, de la lupta dracului cu peștele cel mare. Iar aceste valuri ascund niște făpturi uimitoare, cu corpul jumătate de femeie și jumătate de pește, care doar sâmbăta, când marea se odihnește, ies din apă și cântă neînchipuit de frumos. Li se spune „faraoni” și se crede că știu toate poveștile și cântecele lumii. Oamenilor plăcuți lui Dumnezeu le e îngăduit să asculte cântecele lor, să le învețe și să le ducă mai departe. Alții cred că, dimpotrivă, cântecul faraonilor nu e bun: adoarme marinarii și scufundă corăbiile.

Toate aceste entități acvatice mito-folclorice sunt guvernate de Știma Apei, despre care circulă o seamă de povești și despre care s-a scris o întreagă literatură de specialitate. Despre ea, într-o altă pagină a calendarului popular din astă vară…

Sursa foto – https://janelong.com.au/dancing-with-costica

Articolul Poveștile nespuse ale mării fără de sfârșit apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Decodată în cheie mitologică, expoziția de la Galeria Rotenberg-Uzunov, propune un nou început de lume. Mai bună, mai frumoasă, mai pură, mai altcumva. Fiecare tablou mimează eternitatea. Elementele-simbol sunt afișate aproape ostentativ, privitorul nu le poate rata. Nudul nu este dogmatic. Oul, da. Legenda naşterii lumii din oul mitic este întâlnită la egipteni, celţi, greci, fenicieni, hinduşi tibetani, japonezi, la populațiile din Siberia şi Indonezia. Chinezii cred că Cerul şi Pământul sunt un ou enorm, făcut de o găină magică născută din haos, indienii explică începutul genezei prin scoaterea Oului de Aur din apele primordiale iar incașii, prin trimiterea de către Soare a trei ouă pe pământ: unul de aur, din care au ieșit bărbații nobili, unul din argint din care au ieșit femeile lor și unul din aramă din care a ieșit poporul. Tibetanii consideră că din cele cinci elemente primordiale (aerul, apa, focul, pământul şi lemnul) ar fi apărut Oul Ancestral, din el ar fi ieşit un lac alb, apoi alte ouă întruchipând cele cinci simțuri, bărbații și femeile. Oul cosmic, simbol arhetipal al tuturor începuturilor, apare în toate mitologiile, pe toate continentele.

În pictura Dianei, nuditatea nu e nici convențională, nici canonică, nici exacerbată. E biologică, ușor mistică, vulnerabilă prin sinceritate. E senzuală, pură, necoruptă. Înainte și dincolo de păcat. Din punctul meu de vedere, singura prezență erotică din acest ciclu de lucrări este Cerbul. În aproape toate culturile străvechi ale lumii (carpatice, musulmane, altaice, maya, pueblo), Cerbul este asemuit Arborelui Vieții și considerat simbol al fecundității, renașterii, al nemuririi prin reînnoire ciclică. În cosmogoniile amerindiene, prin mugetele lui, cerbul/elanul trezește viața creată. Pentru chinezi, coarnele cerbului au virtuții afrodisiace. Cu toate că, în lumea celtică, simbolismul cerbului este relaționat cu stările primordiale iar în legendele cambodgiene apare drept animal solar „cerbul de aur”, chemarea lui – sălbatică și răgușită – îl transformă în majoritatea culturilor într-un simbol al erotismului și sexualității. În colindele de la noi, Cerbul este substitutul mirelui, simbol al virilității. Venerat în vechime, imaginea lui coincide cu reprezentarea zeului patern al carpato-dunărenilor: copacii își lăsau în jos ramurile ca să-l hrănească, divinități mito-folclorice ale pădurii călătoreau în trăsuri trase de cerbi, coarnele lui erau considerate sacre și constituiau obiecte de cult.

Pe aici m-au purtat lucrările Dianei Manole, mi-au fost refugiu și nemărginire, prizonierat și eliberare. Rămân tributară lor și a revelației că, dincolo de new art media, performance art, virtual art, pictura respiră atemporal și definitiv, în ritm contemporan. Cât despre Diana, nu găsesc niciodată cuvinte… și întotdeauna aș vrea să scriu ceva și despre ea … acum am noroc cu Neruda: „Eu, într-o piață, ori într-o mare de mâini, /pe ale tale le-aș recunoaște,/ca pe două păsări albe,/ deosebite/ de toate păsările!”

Articolul Cronică mărturisită. Diana Manole – BACK TO NATURE apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Joia trecută povesteam despre Ziua Crucii și spuneam că în Calendarul Popular apare drept Zi a Șarpelui. În vechime, anul era împărțit în două anotimpuri: vara, cu începere de Alexii (17 martie) și iarna, ce venea odată cu „închiderea pământului”, de Ziua Crucii (14 septembrie). Situate în preajma echinocțiilor de primăvară și toamnă, ambele sărbători se situează sub semnul Șarpelui care, prin intrarea și ieșirea din hibernare, marchează pragurile dintre cele două anotimpuri. În folclorul nostru, această zeitate preistorică pendulează între ipostaza de Șarpe antropofag, prezent în blestemele de mamă, colindele și baladele fantastice („Sub poală de codru verde/ ce pară de foc se vede?/ Dar nu-i para focului,/ că-s ochiuții șerpelui./ Șade-n drum încolăcit/ și mănâncă un voinic…”) și cea a șarpelui ocrotitor, învestit cu puterea mitică a animalelor considerate totem: Șarpele Casei. („Șerpe este la toată casa; unde este șerpe, e noroc la casă, merge bine și niciun rău, niciun farmec nu se apropie. Dar să ferească Dumnezeu să-l omori… E. Niculiță-Voronca, 1903)

Interdicții, leacuri, legende

Este vremea schimbării de timp și anotimp, interval încărcat de sacralitate în care toate insectele, reptilele, florile și buruienile intră în pământ ca să aștepte iarna. De acum înainte pământul va fi ferecat timp de șase lui, până când, în al treilea pătrar al lui Marte, de Alexii, se va deschide verii. Se crede că florile se plâng una alteia pentru că urmează să se usuce și să moară, iar cele ce vor înflori după această dată, vor fi otrăvitoare, flori ale morților, așa cum este brândușa de toamnă. Femeile bătrâne spun că de Ziua Crucii (14 septembrie) a fost ultima dată când s-au mai putut strânge plantele de leac, bozul, micșunelele, mătrăguna, năvalnicul…

În cele două Zile ale Șarpelui, țăranii nu-i pronunță numele. Îi spun Domn, Curea, Cel care se Târăște, sperând că în acest fel vor fi protejați de șarpe tot anul. Dacă cineva, din nebăgare de seamă ori fără voia lui, îl invocă spunându-i pe nume, trebuie să rostească în mare grabă un descântec, altfel șarpele îi va transforma toate visele în coșmaruri: „Meletică,/Peletică,/ Pog conopago/ Cara gana carga/ Cararata pune./ Cruce-n cer,/ Cruce pe cer,/ Cruce pe pământ;/ Veninul şarpelui/ Să fie înfrânt.”(I. Aurel Candrea – Folclorul medical român comparat)

Interdicției de rostire a numelui i se adaugă altele, la fel de severe. Dacă vrei să nu-ți iasă șerpi în drum tot anul, nu trebuie să atingi niciun obiect a cărui formă amintește de a sa. În plus, nu ai voie să tai lemne ca să nu-ți intre șerpii în casă.

Se spune că, până să apuce să intre în pământ, toți șerpii se adună pe un vârf de munte și fac o mărgică, o piatră nestemată bună de leac pentru toate bolile. Și se mai spune că, pe șarpele care a mușcat vreun om, nu-l mai primește pământul și „umblă rătăcind în toate părțile, iese la drum să-l omoare omul”. În imaginarul țărănesc, atingerea tainelor și a cunoașterii absolute este posibilă prin înțelegerea „limbii păsărilor” iar aceasta este posibilă pentru cel care mănâncă din carnea șarpelui.

Șarpele Casei

Există totuși un șarpe ce nu trebuie omorât nicicând. Șarpele casei. Credința în această entitate protectoare a familiei, numită și Ceasul Casei (străvechi simbol al timpului), Știma Casei sau Șarpele Străjer, este o adevărată relicvă a unei străvechi reprezentări, de dinaintea cristalizării mitului biblic, potrivit căruia șarpele este întruchiparea răului, a demonului generator al păcatului primordial. Se spune că fiecare casă are șarpele ei, un singur șarpe, dar acesta are atâția pui câte suflete are casa. Aduce noroc, belșug, îndepărtează vrăjile și farmecele. Țăranii știu că șarpele casei stă sub prag. Și mai știu că dacă îl omoară, moare cineva din familie iar dacă îl nesocotesc și pleacă, rămâne casa pustie.

Animal sacru și simbol arhetipal în mai toate religiile arhaice ale lumii, șarpele este relaționat cu adâncul pământului, cu împărăția morților, fiind considerat purtătorul spiritului strămoșilor. Privit din această perspectivă, „Șarpele Casei” devine un fel de „lar domesticus”. Încă mai există case bătrânești în care Șarpele Casei apare sculptat pe stâlpii pridvorului ori gravat pe tocul ușii. Uneori această imagine apare și pe crucea stăpânului casei, pentru a-i călăuzi sufletul spre lumea de dincolo.

Șarpele – vârcolacul – „vâru-colacului”

Datorită faptului că îşi schimbă pielea, şarpele este considerat simbolul renaşterii ciclice a naturii, a vieţii care se reînnoieşte. Șarpelui muşcându-şi coada este una dintre cele mai cunoscute imagini a veșnicei reîntoarceri. Reprezintă metafora ciclicității lucrurilor și a lumii, forma sa circulară care se auto-absoarbe fiind asociată cu Universul. Astfel, în prag de an nou, covrigii primiți de colindători nu sunt altceva decât reprezentarea șarpelui care își înghite coada. „Întunericul este ferecat”, iar forma solară, rotundă vestește triumful luminii. Din studiile antropologului Cristian Istrătescu-Târgoviște, unele dintre sursele mele principale de documentare, am aflat despre ferecarea întunericului, despre „vâru colacului”, despre esența gestului ritual de a dărui colaci/covrigi colindătorilor, în prag de an nou.

Pe tot teritoriul României există expresia, în timpul eclipselor de soare și de lună, cum că astrele au fost mâncate de vârcolaci. Dar, ce sunt vârcolacii? Se povestește că ar fi niște uriași cu chip de fiară care trăiau în preajma Soarelui și a Lunii, sau că erau doi Șerpi care mâncau Luna. Când e eclipsă de lună se zice că a mâncat-o vârcolacul, deci vâru colacului. Ce este Vâru? Expresia „Parcă s-a vârât într-o gaură de șarpe…” ne creează imaginea întunericului. Apare ca ceva negru care înghite lumina. Vâr este un fel de zeitate a răului. Derivă din mitologia hindusă exprimată prin personajul Vritra. La noi apare în colinde sub numele de Vidră (formă latinizată), o șerpoaie galbenă ce se află la rădăcina pomului din mijlocul apelor. Dacă Vâr înseamnă șarpe, atunci expresia „a mâncat-o vâru colacului înseamnă „a mâncat-o șarpele colacului”. Imaginea șarpelui ce-și înghite coada, sau a șopârlei ce și-o mușcă (covrigul), sau a cozilor înnodate a doua șopârle ce se mușcă de cap sau a doi șerpi în aceeași ipostază (colacul) sunt reprezentări simbolice de mit indo-iranian-central-asiatică.

1. la covrig este o reprezentare plastică în care șarpele sau șopârla (balaurul) își mușcă propria coadă, simbolizând învingerea întunericului pe acest tărâm și reînceperea unui nou an/ciclu de viață.

2. la colac este scena plastică în care înnodarea cozii a două șopârle ce se mușcă de cap sugerează învingerea întunericului și pe tărâmul celălalt.

Colacul apare obligatoriu la comemorarea morților, pe când covrigul nu apare decât la colindat și este înmânat copiilor. Colacul este un simbol și un mesaj adresat celor două lumi: învingerea întunericului de pe acest tărâm și învingerea întunericului de pe tărâmul celălalt, realizând, în cadrul colindei, unitatea absolută a celor două tărâmuri, când creatorul este totuna cu creația sa. Înmânarea covrigului sau a colacului la colindători este un simbol al bucuriei, al mulțumirii, înseamnă faptul că lumina a învins întunericul, că întunericul a fost „încătușat”.

Despre ȘARPE în Elena Niculiță-Voronca – Datinile și Credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, Cernăuți 1903

„Pe șerpe e păcat să-l omori. El nu mușcă decât dacă-i face cineva vreun rău. Șerpe este la toată casa; unde este șerpe, e noroc la casă, merge bine și nici un rău, nici un farmec nu se apropie. Dar să te ferească Dumnezeu să-l omori… Acela se cheamă șerpe de casă. S-au văzut astfel de șerpi bând lapte din strachină, de-a valma cu copiii. Copiii îi dădeau cu lingura peste cap, plângând că le mănâncă laptele, dar șerpele mânca înainte, nu se supăra”.

„Șerpele nu a fost de la început șerpe. A fost om și locuia la Dumnezeu în cer, dar l-a blestemat și l-a făcut șerpe când a înșelat-o pe Eva.”

„În ceri la Dumnezeu, sunt de toate lighioanele, numai șerpi nu. Șerpele dintăi era zburători, avea aripi și picioare, ședea în Rai și era bun la Dumnezeu, dar, el a primit duh rău într-însul, pe diavolul, și a învățat-o pe Eva de au păcătuit. Dumnezeu s-a mâniat și i-a dat, atât pe dânșii, cât și pe șerpe, afarî din Rai iar șerpelui i-a luat picioarele și aripele și l-a trântit jos. I-a spus să se târâie ca funia și când îl va durea capul să iasă la drum, că va veni popa și îi va face agheasmă să-i treacă. De aceea iese șerpele la drum, iară omul merge cu măciuca de-i dă în cap și-l omoară”; “

„Șerpele e din drac, el are pe dânsul piele de drac.”

„Șerpele e din degetul diavolului. Avea diavolul un deget mai șurubari și s-a gândit: oare ce să facă dintr-însul? “Ian să-l tai să-mi fac mie un ajutor” și cum l-a aruncat pe pământ a început a umbla, și-i șerpe”.

Articolul De ECHINOCȚIU, sub semnul ȘARPELUI apare prima dată în Iulia Gorneanu.

CIURICA – ZIUA FEMEILOR

Una dintre cele mai interesante zile ale lunii este astăzi, pe 15 iulie. I se spune Ciurica iar denumirea ei provine din contopirea numelor Sfinţilor Mucenici Chiriac şi Iulita. Cu toate acestea, sărbătoarea nu amintește prin nimic de martiriul celor doi sfinți… Ciurica a rămas în imaginația oamenilor o divinitate feminină care „ciuruie în bătaie” pe cei care lucrează de ziua ei. Mai mult, în această zi se crede că femeile au puteri și, mai ales, drepturi speciale, că pot să le poruncească bărbaților, să-i pedepsească și chiar să-i bată.

Ecou al unor străvechi sărbători matriarhale, regăsite şi în alte momente de peste an, cum ar fi „Tontoroiul Femeilor” de la Bobotează sau „Spolocania” din prima zi a Postului Mare, Ciurica este, potrivit etnologului Antoaneta Olteanu, „patroana unei confrerii feminine deosebit de puternice, care conferea inițiatelor forța necesară pentru a lupta cu armele bărbaților într-o societate masculină, ce a înlocuit vechea societate matriarhală”.

În această zi, de obicei caniculară, femeile nu lucrează deloc, țin sărbătoarea ca să nu le bată bărbații în restul anului și spun că e zi cu primejdie, rea de boală, de pagubă, de foc, de lup. Este o zi din miez de vară, în care femeile devin stăpânele bărbaților iar soarele activează magia plantelor tămăduitoare…

• „Ciurica se ţine de femei, ca să le ajute cu ce ar voi contra bărbaţilor. (…) În ziua de Ciurica, femeile să ciuruie boabe de porumb prin curte şi să-i ia de păr pe bărbaţi şi să-i bată, ca să le meargă bine tot anul.” (Th. Speranţia – Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgânești, 1907)

• „În această zi femeile nu lucrează absolut nimic, nu scot nici gunoiul din casă, nu împrumută nici foc, căci e o zi cu primejdie, rea de boală, de pagubă, mai ales pentru vite.” (Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hașdeu, autori Ion Muşlea și Ov. Bîrlea).
• „Dacă femeile vor lucra de Ciurica, tot anul le vor bate bărbaţii. Femeile se păzesc să fie bătute sau chiar să le pună mâna-n cap, altfel tot anul vor fi bătute sau ciuruite.” (Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hașdeu, autori Ion Muşlea și Ov. Bîrlea).

• „Se zice că femeile nu prea ştiu când e Ciurica, că în acea zi ele au dreptul de a bate pe bărbaţi. Şi-ar face-o, dar li se pune o condiţie cam grea: în acea zi să facă un ţest, să-l usuce până seara şi să şi coacă în el o turtă, apoi, după ce va mânca din acea turtă cu toţi ai casei, poate să ia la bătaie pe bărbat.”(Th. Speranţia – Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgânești, 1907)

• „Oamenii serbează în această zi pe Chiric mai mult de frică, căci, zic ei, Chiric, când s-a făcut sfânt, împreună cu mamă-sa, Iulita, era numai de trei ani şi era şi şchiop. Să te ferească Dumnezeu de bătaia chiorului şi de dragostea şchiopului, ori de omul însemnat, să-ţi tai poala şi să fugi (Tudor Pamfile – Sărbătorile la români).

CIRCOVII DE VARĂ

Ciurica este prima zi din ciclul Circovilor de Vară. Așa cum Circovii de Iarnă marchează miezul iernii, Circovii de Vară din mijlocul lui Cuptor ne aduc cea mai toridă perioadă din an. Li se mai spune Circovii Mărinei, denumire preluată din calendarului bisericesc, ale cărui praznice sunt grefate, aproape întotdeauna, pe străvechi sărbători precreștine. În calendarul ortodox, sărbătoarea Sfintei Mucenițe Marina cade pe 17 iulie, în plin interval sacru al Circovilor de Vară, când oamenii se odihneau și petreceau preț de o săptămână. Acum, sărbătoarea s-a restrâns la trei zile, cuprinse între 15 și 19 iulie, în funcție de zonă, trei zile în care e interzis cusutul, țesutul, torsul, prelucrarea lânii și a pieilor de animale, precum și mersul la câmp în a doua parte a zilei.

E una dintre sărbătorile „periculoase”, respectate de țărani mai mult de frică, asta pentru că în imaginarul popular Circovii de Vară sunt niște divinități feminine demoniace care pot provoca furtuni, vârtejuri, tunete, fulgere, prăpăd mare în turmele de vite. Și, pentru că Sf. Marina este protectoarea sufletului copiilor morți, ziua ei este ținută îndeosebi de femeile gravide și de tinerele mame, pentru sănătatea copiilor lor.

În veacurile trecute, majoritatea țăranilor nu știau carte. Atunci, ca să țină minte mai ușor sărbătorile mărunte de peste an, mai ales când urmau unele după celelalte, le uneau sub semnul uneia singure. Așa s-a petrecut atât cu Circovii de Iarnă (Sf. Petru de Iarnă, Sf. Antonie, Sf. Atanasie şi Sf. Chiril, prăznuiți pe 16, 17 și18 ianuarie) cât și cu perechea lor din miezul verii, Circovii de Vară (Sf.Mc. Chiric și Iulita, Sf. Mc. Atinoghen, Sf. Mare Muceniță Marina). Denumirea de „circovi“ este împrumutată din slavonă („ţerkovnâie sviata“) și înseamnă „Sfinţii Bisericii“.

Chiar dacă astăzi sărbătoarea cuprinde prăznuirea acestor sfinți ai bisericii, mentalul popular a rămas profund ancorat în prezența unor divinități străvechi, deosebit de active în aceste zile de miez de vară. Sunt zeități rele care îi pedepsesc aspru pe cei care nu le respectă zilele, abătând gheață și foc asupra semănăturilor iar oamenilor aducându-le o boală ciudată, numită Luatul din Circovi. Se povestește că este asemănătoare cu Luatul din Căluș, fiind, practic, un fel de vrajă de care se poate scăpa doar cu anumite descântece și ierburi de leac. Pe lângă faptul că zilele Circovilor au o individualitate puternic marcată, ceea le sporește și mai mult misterul este faptul că sunt considerate subiect tabu: „Această sărbătoare n-o spune popa, că-i moare preoteasa”.

Articolul Sărbători matriarhale în miez de vară: Ciurica și Circovii Mărinei apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Noaptea de Sânziene este una dintre marile nopți de peste an, când cerurile se deschid iar cele două lumi comunică energetic și vibrațional. Este noaptea în care plantele magice au cel mai mare leac, florile câmpului, cel mai puternic parfum iar luna, cea mai frumoasă lumină. Sărbătoarea Sânzienelor este pe 24 iunie și i se mai spune Drăgaica, Ziua Soarelui sau Amuțitul Cucului, pentru că începând de acum și până la echinocțiul de primăvară din anul viitor, această pasăre oraculară nu va mai putea fi auzită cântând.

IELELE, RELELE…

În calendarul străvechi, luna iunie activează tinere divinității feminine ambivalente, seducătoare, zburdalnice, frumoase, dar și răzbunătoare cu cei care le privesc sau le descoperă locurile. Poartă numele de Rusalii, Iele, Sânziene și sunt asemenea Nimfelor, Naiadelor, Elfelor, Fee-lor şi Dryadelor, dansează în horă iar locul pe care joacă rămâne pârjolit. Cine le calcă locul, înnebunește, cine din le aude cântecul, rămâne mut iar cine bea apă din izvoarele lor primește pedepse cumplite. Boala pricinuită de iele e nepământeană, misterioasă, și se poate vindeca doar prin descântece și vrăji.

Sălașul Ielelor poate fi în văzduh, pe mal de apă, în peșterile munților sau în scorburile copacilor. Apar uneori întrupate în tinere fete cu veșminte albe și cununi din flori, alteori apar ca niște năluci, făpturi iluzorii ce vrăjesc oamenii prin cântecele și dansurile lor. Ielele nu au viață individuală, umblă întotdeauna în ceată, câte 3, 5, 7, 9 sau 12, sporind pericolul unei posibile întâlniri.

Țăranii se tem de ele, poartă foi de pelin la brâu și usturoi în sân și nu le spun niciodată pe nume, de teamă că prin cuvânt le-ar putea invoca. Le spun Dânsele, Iele (ele) iar atunci când doresc să le intre în graţii le alintă: Măiestrele, Frumoasele, Zânele, Domnițele… Numele lor sunt secrete și se povestește că doar vrăjitoarele le cunosc.

Totuși, etnologii „au identificat” patru dintre ele (consemnate și de Romulus Vulcănescu): Doina, Hora, Avrămeasa şi Creştineasa. „Doina este o zeiţă melancolică, ce locuieşte mai mult printre munţi şi văi şi are darul să înmoaie pietrele şi să mişte copacii din loc cu vocea ei dulce. Concepută eminamente ca zână a cântecului liric, (…) Doina îndeplineşte o funcţiune cathartică. Cea de a doua şoimană, „Hora”, este o zână a dansului magico-mitic al Soarelui. Ea exprimă sentimentul profund de adorare a sfântului Soare (…) „Avrămeasa” şi „Creştineasa”, deşi considerate a fi două „eroine cereşti de lumină”, sunt de fapt două zâne cu trăsături magico-mitice şi însuşiri magico-medicale. Sunt totodată înfăţişate ca zâne ale descântecului cântat şi ale sacrificiului”.

ZÂNELE, DRĂGAICELE…

Sânzienele sunt zâne, sânzienele sunt flori, sânzienele sunt fete-flori, ipostaze vegetale ale celor mai îndrăgite personaje mito-folclorice de la noi.

Aflându-se sub semnul unei tainice antropomorfizări a plantei cu același nume, Sânzienele coboară pe pământ a treia săptămână din iunie, punând stăpânire pe văzduh în ziua de 24. Sunt zâne bune iar oamenii le iubesc și nu se tem de ele. Le cheamă pe nume, și le alintă în felurite chipuri: Reginele Holdelor, Doamnele Călușarilor, Mireasele, Împărătesele… În unele locuri li se spune Drăgaice, de la slavul „draga” (frumoasă, dragă), însă în cea mai mare parte a țării, Sânziene. Mircea Eliade este de părere că Sânzienele continuă un cult roman închinat zeiței Diana (Sanctae Dianae), venerată și pe teritoriul Daciei. Despre ele se povestește că intensifică parfumul florilor, măresc puterea tămăduitoare a plantelor de leac, apără copiii de boli, cresc bobul grâului, sporesc rodul pământului, alungă grindina, înmulțesc păsările cerului, aduc femeilor prunci frumoși iar fetelor mari, ursitul.

ÎN NOAPTEA DE SÂNZIENE…

• În Noaptea de Sânziene, feriga (plantă despre care se știe că nu înflorește niciodată) face o floare albă, strălucitoare ca o stea. Se povestește că cine o vede capătă puterea de a citi gândurile oamenilor și de a afla comorile ascunse.

• În Noaptea de Sânziene înflorește și „iarba-fiarelor”, care va lumina în întuneric ca aurul iar la răsărit va picura sânge, lăsând urme roșiatice pe pământ. I se mai spune „iarba-tâlharilor”, pentru că hoții și haiducii pot deschide orice încuietoare cu ea. Oamenii care au văzut-o înflorită spun că are un cap ca de om pe care poartă o coroană, că în loc de frunze are un fel de aripioare, că nu are rădăcină și-și tot schimbă locul dintr-o poiană într-alta. În restul anului, „iarba-tâlharilor” arată ca o plantă obișnuită, din care pricină nu poate fi descoperită decât întâmplător, atunci când rupe fierul coasei sau al plugului, ori când face să-i sară potcoava calului.

• În Noaptea de Sânziene și numai atunci se culege „nebunariţa”, cea mai veche plantă folosită în ritualurile magice, una dintre componentele alifiei cu care se ungeau vrăjitoarele pentru a putea zbura.

• În Noaptea de Sânziene animalele grăiesc cu glas de om și, dacă le asculți, poți afla de la ele toate tainele lumii.

• În Noaptea de Sânziene porţile cerului sunt deschise și se întorc strămoșii acasă, Moșii de Sânziene.

• În Noaptea de Sânziene înfloresc sânzienele, plante oracol, plante magice, plante tămăduitoare, ipostaze vegetale ale zânelor cu același nume…Dacă dormi cu ele sub pernă, îți arată ursitul, dacă le prinzi în păr ori le pui în sân, ești drăgăstoasă tot anul, dacă te scalzi în roua lor, ești frumoasă și dragă cui vrei tu, dacă îți înfășori talia cu ele, te apără de dureri.

• În Noaptea de Sânziene feciorii umblă cu făclii aprinse, le rotesc după cum merge soarele pe cer, înconjoară cu ele curțile și grădinile într-un ritual solar de purificare și fertilizare, după care le împlântă, în mijlocul holdelor și al livezilor, păzindu-le până se sting.

• În Noaptea de Sânziene fetele fac coronițe din florile galbene ca soarele și dalbe ca luna, pe care în zorii zilei le aruncă pe casă. Dacă una dintre ele cade de pe acoperiș, e semn rău pentru cel căruia i-a fost împletită. În unele părți, cununile se aruncă pe casă de fiecare membru al familiei în parte, pentru a vedea ce noroc are până la Sânzienele anului ce vine. Cununile bărbaților sunt împletite în formă de cruce iar cele ale fetelor, în formă de cerc. În alte părți, coronițele se aruncă în ocolul animalelor și, dacă se anină de o vită tânără, se spune că și ursitul va fi tânăr. Cununile de sânziene se păstrează la grindă peste an, cu credința că sunt bune de belșug, de noroc, de zburător, de vrăji, de dragoste, de întors inima: “Eu voi înturna ulcica asta,/ și ulcica întoarnă vatra,/ și vatra întoarnă soba,/și soba întoarnă grinzile cu horna/ și grinzile întoarnă podelele/ … și crângurile întoarnă pe Sânziene./ Și Maica Domnului să întoarne inimile celor împricinați/ unul asupra altuia/ cu cugetele și cu dragostea/ să se împăciuiască!”…

ÎN ZIUA DE SÂNZIENE…

• În ziua de Sânziene soarele joacă pe cer la răsărit, de bucurie că astăzi strălucește cel mai tare pe boltă iar la amiază încremenește în loc, înflăcărat și biruitor.

• În ziua de Sânziene se joacă Drăgaica, dans ritual asemănător Călușului. De data aceasta, ceata este formată exclusiv din fete, câteva îmbrăcate în haine bărbătești, numite Drăgaici, Drăghicuțe sau Drăgane. La fel ca în cazul călușarilor, și alaiul Drăgaicelor este însoțit de un muzicant iar una dintre fete poartă un steag împodobit cu baticuri colorate, spice de grâu, usturoi, pelin, flori de sânziene și alte plante magice. Acest cortegiu ceremonial străbate ulițele satului, formând un brâu simbolic, protector și fertilizator, ce cuprinde întreaga comunitate. În unele sate, fetele aveau și coase, vestind că e vremea de cositului, că plantele și-au încheiat drumul, au fost sămânță, au germinat, au crescut, s-au înmulțit iar acum urmează să moară. În alte locuri, cea mai frumoasă fată se alege Drăgaică, se împodobește cu spice de grâu și cu flori de sânziene ca o mireasă, după care, însoțită de alaiul său, cutreieră holdele, câmpurile și satele într-un extraordinar parcurs ritualic, aducător de belșug și fertilitate, reminiscență a unui străvechi cult agrar.

• În ziua de Sânziene se colindă, se fac farmece, se ghiceşte, se află ursitul, se fac prorociri asupra vremii şi rodului, se descântă: „Sânziană, floare-aleasă,/ Fă-mă în curând mireasă…”

• În ziua de Sânziene se „înstruțează Boul”, adică se împodobește cu flori, și se plimbă prin sat, obicei ceremonial cu o puternică simbolistică nupțială, atestat îndeosebi în nordul Transilvaniei și dedicat unei divinități taurine, fertilizatoare, ce poate fi identificată cu Mitra sau Dionysos.

• În ziua de Sânziene amuțește cucul, orologiul calendaristic al românilor, pasăre oraculară care-și începe cântecul la echinocțiul de primăvară, de Blagoveștenie, pentru a-l sfârși acum, la solstițiul de vară.

• În ziua de Sânziene, vara începe „să se întoarcă spre iarnă”, florile câmpului își pierd treptat mirosul și puterea tămăduitoare, în păduri apar licuricii, pe cer răsare Cloșca cu Pui…

  Photocredit – Cătălin Pop

Articolul Povești și ritualuri de Sânziene apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Rusalcele/Ielele/Dânsele

Chiar dacă pentru țăranul român biserica are o importanță covârșitoare, rânduindu-i atât viața cât și universul interior, în imaginarul popular Rusalcele continuă să apară drept zâne, asemănătoare Ielelor, care „zboară prin aer în ziua de Rusalii”. Vindicative și nemiloase, sunt înarmate cu tot felul de unelte tăioase cu care-i pedepsesc pe cei care muncesc în zilele lor. („Astăzi sunt gârbovite de bătrâne, dar tot fecioare sunt. Ele cântă şi joacă în anumite zile ale anului, pe la răspântii. În aceste zile oamenii se feresc a lucra, căci zânele îi vor schilodi.” Tudor Pamfile). Legenda spune că Rusaliile/Rusalcele sunt fiicele lui Rusalim Împărat, moarte fecioare. După ce își părăsesc mormintele în Joia Mare şi petrec Paştile cu cei vii, ele nu mai vor să se întoarcă în lumea lor. Pentru a le îmbuna și a le face să plece, oamenii le aduc ofrande și le împart pomeni în ajunul sărbătorilor patronate de ele: Todorusele, Duminica Rusaliilor, prima zi din postul Sfântului Petru.

Dezlănțuirea spiritelor nefaste ale Rusaliilor, biruite doar prin dansul apotropaic al călușarilor, atinge cote maxime în această perioadă, întocmai ca la începutul iernii, când lumea e bântuită de strigoi și doar cetele de colindători o mai pot salva. Pentru a se apăra de aceste spirite rătăcitoare, oamenii își împodobesc casele cu ramuri verzi de tei și frunze de nuc, poartă în sân pelin și usturoi, fac pomeni și slujbe de pomenire pentru sufletul morţilor. În calendarul popular, zilele ce urmează stau sub semnul Rusalcelor, al acestor zâne capricioase, cărora oamenii nu le rostesc numele pentru a nu le invoca. Le spun Dânsele, Ielele, Zânele, Sfintele, Şoimanele, Măiestrele, Frumoasele, Domniţele, Muşatele, Fetele Câmpului sau Împărătesele Văzduhului și polinomia poate continua la nesfârșit.

Luni sunt „Zilele Călușului” sau „Troița”, urmată de „Marțea Mânioasă” sau „Tretunul”, când se spune că oamenii trebuie să ajungă acasă înaintea cirezilor, pentru că vacile vin la amiază cu Rusaliile în coarne și ar fi mare pericol să le întâlnească. „Miercurea Bălțatelor” face pereche bună cu ziua de vineri, tot a „Bălțatelor”, iar amândouă se țin tot de frica lor. Între ele e „Joia Mânioasă”, numită și „Buciumul Rusaliilor”, zi în care se spune că Rusaliile își „buciumă sfârșitul isprăvilor lor”. Urmează „Sâmbăta Pietrii”, „Rusitorii” sau „Rusitoarele”, când se crede că se întorc morții în morminte și se împart pomeni pentru sufletul lor, înainte de răsăritul soarelui.

Descrise fie ca niște fete tinere, frumoase și provocatoare care iau mințile oamenilor, fie ca niște babe urâte și nemiloase care se răzbună pe muritori în cele mai îngrozitoare moduri, Rusaliile/Rusalcele sunt invocate și alungate prin descântece la fel de diferite precum paradoxalele lor înfățișări. Când sunt chemate, sunt rugate să vină cu cele mai alese cuvinte: „Voi Zânelor bune,/ Măiestre, Frumoase,/ Puternice, Miloase, / Vitezelor, Iubitelor,/ vă rog fierbinte/ cu dulci cuvinte/ să-l ajutați pe Ion/ să fie sănătos,/ și de voi drăgăstos/ și tot ce face/ să nu fie de prisos,/ să-l lăsați curat,/ ca voi luminat/ și binecuvântat”. În schimb, în descântecul de exorcizare, apelativele se schimbă într-un mod radical: „Nemilostivelor,/ Relelor,/ Apucatelor,/ Zănatecelor,/ Bătrânelor,/ Urâtelor,/ Răşchiratelor,/ Ţâfnoaselor,/ Scârboaselor,/ ce v-a făcut/ de nu v-a plăcut?/ De ce l-aţi pocit şi nenorocit?/ pe omul iubit?/ (…) Daţi-i înapoi,/ tot ce i-aţi luat,/ glasul,/ bărbăţia/ şi mândria,/ c-am să vă bat,/ cu vergeaua de alun înodurat,/ în pădure,/ în câmp înflorit/ şi-am să vă toc,/ cu melitorul,/ cu toporul,/ cu securea,/ până aţi pieri,/ şi zâne n-aţi mai fi./ Fireaţi voi să fiţi,/ de fete bătrâne,/ urâte şi spâne,/ de zâne spurcate,/ de babe-nţărcate,/ de destrăbălate”. (Romulus Vulcănescu –Mitologie română).

Se crede că numai vrăjitoarele cunosc adevăratele nume ale zânelor. Totuși, etnologii „au identificat” patru dintre ele (consemnate și de Romulus Vulcănescu): Doina, Hora, Avrămeasa şi Creştineasa. „Doina este o zeiţă melancolică, ce locuieşte mai mult printre munţi şi văi şi are darul să înmoaie pietrele şi să mişte copacii din loc cu vocea ei dulce. Concepută eminamente ca zână a cântecului liric, (…) Doina îndeplineşte o funcţiune cathartică. Cea de a doua şoimană, „Hora”, este o zână a dansului magico-mitic al Soarelui. Ea exprimă sentimentul profund de adorare a sfântului Soare (…) „Avrămeasa” şi „Creştineasa”, deşi considerate a fi două „eroine cereşti de lumină”, sunt de fapt două zâne cu trăsături magico-mitice şi însuşiri magico-medicale. Sunt totodată înfăţişate ca zâne ale descântecului cântat şi ale sacrificiului”. Și pentru că ultimele două zâne poartă numele unor plante de leac, să nu uităm că de săptămâna viitoare putem culege plante tămăduitoare, ceea se până acum era strict interzis, deoarece se credea că acestea erau „pișcate de Rusalii”, deci fără nicio proprietate magică sau de vindecare.

Călușarii – dansatorii noștri exorciști

„În numele lui Dumnezeu, Sfântuțul, ne legăm jurând în credință către steag, că vom juca în dreptate, fără supărare și fără murmur”. E vremea Călușului, cel mai spectaculos, complex, arhaic şi misterios obicei ritual de la noi. Călușul atinge apogeul în aceste zile, pentru a fi „dezlegat” în cea de-a doua săptămână după Rusalii, când are loc moartea şi îngroparea steagului. După intrarea inițiatică în ceată, Călușarii devin personaje sacre, fiind obligaţi să respecte o perioadă impusă de castitate, să păstreze secretul, să poarte un costum specific, cu straie țărănești albe, decorate cu brâu, bete și panglici roșii. Fiecare călușar are la el frunze de alun și de nuc, foi de pelin și usturoi precum și o bâtă, semn al iniţierii feciorilor în vechime, dar şi posibilă armă împotriva duhurilor rele sau reprezentare simbolică a razelor soarelui.

Cetele dansatorilor-exorciști, înzestrați după jurământ cu energii psiho-fizice oculte, au întotdeauna un număr impar de Căluşari. În unele locuri apare și un personaj numit Mutul. Toate cetele sunt conduse, la fel ca cele de colindători, de un Vătaf. Acesta are obligația să supravegheze corectitudinea jocului, să mențină o stare permanentă de vigilență și taină, să diagnosticheze spiritul și gravitatea bolii, în funcţie de semnele date de bolnav în timpul dansului ritual. Cele mai multe poveşti sunt despre cei atinşi de puterea Rusaliilor, zâne nemiloase care iau minţile și vlaga oamenilor. Nefiind o boală propriu-zisă, ci mai degrabă o transă hipnotică, aceasta nu poate fi vindecată decât prin puterea magica a dansului Căluşarilor. Actul care aduce vindecarea este „doborârea din căluș”. Vătaful atinge cu steagul împodobit cu o legătură de usturoi, una de pelin şi un șnur roşu, pe unul dintre Căluşari. Acesta, căzând la pământ, preia simbolic suferința bolnavului.

În perioada funcționării cetei, Călușarii viețuiesc împreună, cutreieră satele pentru a-i tămădui pe cei bolnavi, grăbesc măritișul fetelor, luându-le în hora lor, joacă pruncii în braţe ca să crească mari şi sănătoși, dorm sub streașina bisericilor pentru a se proteja de duhurile Rusaliilor… Iar dacă se întâlnesc două cete de Călușari în vreo cruce de drum, se „duelează” jucând Călușul până la epuizare. Este o spectaculoasă dezlănțuire de energie, unde arderea, zvâcnirea de flacără și jocul armelor ne duc cu gândul la un străvechi dans solar, cu implicaţii rituale, ludice, medicale şi războinice, în care bărbaţii purtau toiege-mastoide ce semnificau razele soarelui, transformate mai târziu în mastoide de cai solari.

Descântec de exorcizare

„O purces N.

Care-i apără Rusaliile,

Pe cale,

Pe cărare

Şi la mijloc de cale

Cu Rusaliile întâlnitu-s-o,

În faţa lui izbitu-s-o,

Mâinile dămblăgitu-i-a,

Vinele la picioare zgârcitu-i-o,

Pieptul în sus ridicatu-i-o,

Spinarea strâmbatu-i-o,

Creierii turburatu-i-o,

Mintea în cap schimbatu-i-o,

Vlaga din ciolane luatu-i-o,

Trupul schimonositu-i-o,

Râs de dânsul făcutu-şi-o,

Ca un fuior de cânepă

L-a zbuciumat,

Într-o bute de roată l-a băgat,

Şi de lăturea drumului

L-a aruncat,

Şi în pulbere l-a astupat.

L-a lăsat rezemat de gard

Ca pe un om stricat

Şi nenorocit,

De pe lume mântuit.

Omul acela până la cer s-a văicărat,

Nimene nu l-a văzut,

Nimene nu l-a auzit,

Numai eu N. l-am văzut,

L-am văzut,

L-am auzit,

La dânsul am alergat,

De mâna dreaptă l-am apucat,

Cu limba l-am întrebat:

– De ce ţichi,

De ce te văicărezi?

Omul mi-a spus

Că de acu de pe lume este dus.

– Nu ţipa,

Nu te văicăra,

Curând la mine vei alerga,

Cu nouă fraţi, bărbaţi.

Doftori şi învăţaţi.

Cu scai voiniceşte le-oi bate,

Din toate încheieturile le-oi scoate,

Eu de mână te-oi lua,

Pe calea lui Adam voi pleca,

Că am auzit,

Că la fântâna lui Iordan

Este o vatră de hărdal

Şi-o tufă de leuştean

Şi într-însa este o lumină crescută,

Naltă şi subţire,

Crescută la răcoare,

Ca faţa lui sfântu Soare,

Şi-i bun de durere de picioare

Şi de boala omului

Ce-i în trupul lui cea molipsitoare.

Şi eu, până la fântâna lui Iordan,

Era o limbă de pădure,

Bolnav când am ajuns la pădure,

Copacii cu crengile la pământ se lăsase,

Înaintea bolnavului se întuneca,

El pe unde călca

Pământ crăpa,

Iarba se usca,

Frunza din copaci chica

Şi în urma lui se dărâma.

La fântână am ajuns,

Pe ghizdele de l-am pus,

În fântână m-am plecat,

Apă ne-ncepută cu mâna am luat,

Din cap i-am turnat,

Cu scai voiniceşte l-am măturat,

Chichioarele i-am deşchedecat,

Limba din gură i-am dezlegat,

Trupul i s-a uşurat,

Dumnezeu mintea în loc i-a aşezat,

Înaintea ochilor i s-a luminat

Şi el de boală s-a îndreptat.

Pe cale,

Pe cărare

A plecat,

Pe scări de aur s-a ridicat,

Sus la cer s-a săltat,

Iar acolo, o curte,

O curte se vedea,

Nici vântul nu o bătea,

Nici soarele nu o ardea,

Nici ger nu o ajungea,

Nici pulberea de dânsa nu se lipia.

Apucatul de Rusalii acolo s-o dus,

Acolo o ajuns,

Mâna pe rătez a pus,

Ş-a intrat în case,

Iaca acolo şase fete frumoase,

Şedea la masă

Rusaliile cele hioroase,

Mânca, bea şi se ospăta,

Iar trei dormia.

Doar una dintr-însele

O întrebat: – Ce cauţi N.

Pe aice?

– Cum n-oi umbla

Şi cum n-oi căta,

Peste mine ce boală a dat?

– Nu ţipa, nu te văicăra,

Că aceste sunt hiorele

De-a surorilor mele,

Eu cu trestia cea lungă

Le-oi bate,

Le-oi rade

Şi cu cea ascuţită le-oi mătura,

Jos de pe trup le-oi da,

Trupul ţi s-o uşura

Şi eu în poale le-oi lua,

La marea neagră voi alerga,

Acolo sunt munţi

Crunţi

Cu stânci de petri zidiţi.

Stânca de piatră s-o crăpa,

Şi acolo le-oi băga,

Lacăt de aur la uşă le-oi aşeza,

Cu cheie de argint le-oi încuia

Şi pe marea neagră le-oi arunca.

Piatra în fundul mării s-o îneca

Şi Rusaliile s-or cufunda.

Acolo se aşeze,

Unde nimene nu nimereşte.

Eu la dânsul m-oi înturna,

Şi în leagăn de mătasă te-oi aşeza,

Vârtutea în ciolanele tale s-o înturna,

Pe faţa pământului te-oi lăsa.

Tu când vei călca,

Iarba pe urma ta s-o usca,

Şi acu eşti bun îndreptat.

– Voi bărbaţilor,

Dezmăţaţilor

Şi ne-nvăţaţilor,

Voi femeilor,

Dezmăţatelor,

Puturoaselor şi beţivelor,

Nu vă miraţi de mine

Că-s gros

Şi frumos

Şi sănătos

Şi vă miraţi de cer că-i nourat,

De pământ că-i lat,

Cum nu se mai lipesc

Rusaliile de om.” (Tudor Pamfile – Sărbătorile la români)

Articolul Duminica Mare, Rusalcele, Călușul. Magie și tămăduire. apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Joi, la Paștile Cailor…

În calendarul popular, calul este sărbătorit în mai multe momente din an. Însă, doar ce-a de-a șasea joi de după Paști îi aduce libertatea absolută: nu este pus la căruță, nu este încălecat, poate să pască pe unde vrea și cât vrea. Se crede că numai o singură dată pe an, preț de un ceas, caii se satură pe deplin. Iar asta se întâmplă de … „Paștile Cailor”. O legendă povestește că, la Nașterea lui Iisus în grajdurile bătrânului Crăciun, boii și oile și-au mâncat fânul și au adormit, în timp ce caii au tot tropotit și nechezat iar, după ce au terminat fânul primit, l-au mâncat și pe cel sub care Pruncul fusese ascuns de furia lui Irod. Atunci, Maica Domnului i-ar fi blestemat să nu se mai sature decât o dată pe an, de Ispas, oricât de mult ar mânca. De atunci, ziua de Ispas poartă numele de Paștile Cailor.

Joia de Ispas/Paștile Cailor este ziua în care se făceau plățile amânate, cele care nu fuseseră achitate la Sângiorz, după cum cerea tradiția. Acest obicei a generat probabil, în timp, sensul peiorativ al expresiei „la paștile cailor”, care a ajuns să însemne „a amâna”, „a nu înapoia la timp ce ai împrumutat”, „a nu te ţine de cuvânt”, fiind echivalentă cu expresia „la Sfântu` Aşteaptă”. Pe de altă parte, neavând o dată fixă în calendar precum Sângiorzul, această sărbătoare cu dată mobilă a fost asimilată ca fiind o zi oarecum incertă. Astfel, sintagma “la paștile cailor” și-a schimbat sensul, în loc de „altă dată” sau „mai târziu”, însemnând astăzi „niciodată”, „nicicând”.

Potrivit unor etnologi, se pare că avem de-a face cu o metaforă pur românească, care în Transilvania Evului Mediu desemna un fapt concret și oarecum banal. Atunci când catolicii sărbătoreau Paştile, românii cereau caii ungurilor ca să-şi lucreze pământul iar, când biserica ortodoxă prăznuia Învierea Domnului, era rândul maghiarilor să ia cu împrumut caii de la români. Când se întâmpla ca Paștile Ortodox și cel Catolic să cadă în aceeași zi, caii se odihneau. Atunci era ziua lor – Paștile Cailor…

Ispasul și Moşii de Ispas

În calendarul popular, Înălțarea Domnului este cunoscută şi ca „Ziua de Ispas” . Legenda spune că Ispas a fost de față la Înălțarea Mântuitorului la cer, martor la ridicarea sufletelor morților, că era un om vesel și credincios. De aceea, toți oamenii încearcă să fie bine dispuși de Ispas și, prin ofrande ritualice specifice, să-și pomenească moșii și strămoșii, ale căror suflete se înalță în această zi la ceruri. Se împart de pomană îndeosebi plăcinte, lapte, pâine, ceapă verde și rachiu iar ciobanii dau și primesc miei și caș.

Moșii sunt cei care fac legătura între cer și pământ, sunt înțelepții mântuitori ai neamului. Cuvântul „moş” se pare că este de origine tracă, deci avem de-a face cu un obicei precreștin de cinstire a morților, de o importanță foarte specială în calendarul popular. Pe parcursul unui an calendaristic, țăranii țin nouăsprezece zile pentru Moși. Unele dintre acestea, cele mai vechi, nu au nicio legătură cu calendarul religios ci mai degrabă cu pragurile anotimpurilor: Moşii de primăvară, Moşii de vară, Moşii de Toamnă, Moşii de Iarnă, iar altele s-au suprapus peste sărbătorile creștine: Moşii de Arhangheli, Moşii de Crăciun, Moşii de Ispas, Moşii de Joimari, Moşii de Sânpetru, etc. În aceste perioade, se credea că cerurile sunt deschise, sufletele morților vin acasă iar pentru a se întoarce de unde au plecat, li se aduc ofrande ritualice bogate în alimente și băutură. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, obiceiul a fost atestat atât în mediul rural cât și urban, în zilele de Moși consemnându-se adevărate petreceri în aer liber, cu lăutari și bună dispoziție. Dintre toate acestea, a ajuns până la noi doar împărţitul pomenilor pentru sufletele celor plecați.

Oamenii își iau și măsuri de apărare împotriva sufletelor rătăcitoare care, neputându-se înălța la ceruri, „se strică”, adică devin strigoi, moroi, spirite malefice periculoase pentru sat. Așa că, în noaptea premergătoare Ispasului, ei culeg plante cu proprietăți apotropaice (alun, leuștean, nuc, paltin) cu care împodobesc casa, gospodăria și mormintele, le poartă în sân sau se încing cu ele. În unele zone, ziua de Ispas este considerată și o sărbătoare a câmpului, a holdelor și a fânului. 

Înălțarea Domnului și simbolistica cifrei 40    

Astăzi e joia Înălțării Domului la Cer, ultima zi în care se mai înroșesc ouă, încheind astfel ciclul sărbătorilor pascale. Oamenii se salută cu „Hristos s-a Înălțat!/Adevărat s-a Înălțat!”. Biblia spune că Mântuitorul i-a chemat pe cei doisprezece apostoli pe Muntele Măslinilor, a mâncat alături de ei, le-a dat cele din urmă învățături, i-a binecuvântat și i-a trimis în lume să predice cuvântul lui Dumnezeu. Apoi S-a ridicat dintre apostolii și S-a înălțat la cer. Înălțarea este unul dintre cele 12 mari Praznice Împărătești ale Bisericii noastre și are loc la 40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi.

Cu multiple semnificații simbolice legate de pătrat și cruce, cifra 4 reprezintă cele 4 Evanghelii, cele 4 colțuri ale lumii, cele 4 anotimpuri, cele 4 faze ale lunii, cei 4 stâlpi ai universului, cele 4 vânturi… Numărul 40 este numărul așteptării, al pregătirii, al încercării și al pedepsei: David a domnit 40 de ani, la fel și Solomon; legământul lui Noe urmează după 40 de zile de potop; Moise a fost chemat la Dumnezeu când a împlinit 40 de ani și rămâne 40 de zile pe Muntele Sinai; Iisus predică 40 de luni, evreii necredincioși primesc pedeapsa de a rătăcii 40 de ani în pustie, Iisus este dus la Templu după 40 de zile de la Naștere, Învie din morți după 40 de ore și se Înalță la Cer după 40 de zile. Tot 40 de zile, se crede că rămâne sufletul mortului pe pământ înainte de marea trecere. Se spune că cine moare de Înălțare ajunge în Rai.

Articolul Paștile Cailor/ Moșii de Ispas/ Înălțarea Domnului apare prima dată în Iulia Gorneanu.