Cronică mărturisită. Diana Manole – BACK TO NATURE

Acum, între vernisaj și finisaj, între stări vechi și lumi noi, simt nevoia să scriu despre lucrările Dianei Manole. Pentru că în fața lor am fost oglindă. Și, mai ales, pentru că mi-au transmis, dincolo de rigoarea compoziției, a sensibilității culorii sau a plasticității tușei, vești despre paradisul pierdut. Invitația tinerei pictorițe este simplă – Back to Nature. Însă, odată descoperit universul ei, rămâi captiv într-un trecut mitic, deloc narativ și nicidecum istoric. Castitatea nudului este pre-edenică, vegetația e fără de loc și anotimp, lumina vibrează.

Decodată în cheie mitologică, expoziția de la Galeria Rotenberg-Uzunov, propune un nou început de lume. Mai bună, mai frumoasă, mai pură, mai altcumva. Fiecare tablou mimează eternitatea. Elementele-simbol sunt afișate aproape ostentativ, privitorul nu le poate rata. Nudul nu este dogmatic. Oul, da. Legenda naşterii lumii din oul mitic este întâlnită la egipteni, celţi, greci, fenicieni, hinduşi tibetani, japonezi, la populațiile din Siberia şi Indonezia. Chinezii cred că Cerul şi Pământul sunt un ou enorm, făcut de o găină magică născută din haos, indienii explică începutul genezei prin scoaterea Oului de Aur din apele primordiale iar incașii, prin trimiterea de către Soare a trei ouă pe pământ: unul de aur, din care au ieșit bărbații nobili, unul din argint din care au ieșit femeile lor și unul din aramă din care a ieșit poporul. Tibetanii consideră că din cele cinci elemente primordiale (aerul, apa, focul, pământul şi lemnul) ar fi apărut Oul Ancestral, din el ar fi ieşit un lac alb, apoi alte ouă întruchipând cele cinci simțuri, bărbații și femeile. Oul cosmic, simbol arhetipal al tuturor începuturilor, apare în toate mitologiile, pe toate continentele.

În pictura Dianei, nuditatea nu e nici convențională, nici canonică, nici exacerbată. E biologică, ușor mistică, vulnerabilă prin sinceritate. E senzuală, pură, necoruptă. Înainte și dincolo de păcat. Din punctul meu de vedere, singura prezență erotică din acest ciclu de lucrări este Cerbul. În aproape toate culturile străvechi ale lumii (carpatice, musulmane, altaice, maya, pueblo), Cerbul este asemuit Arborelui Vieții și considerat simbol al fecundității, renașterii, al nemuririi prin reînnoire ciclică. În cosmogoniile amerindiene, prin mugetele lui, cerbul/elanul trezește viața creată. Pentru chinezi, coarnele cerbului au virtuții afrodisiace. Cu toate că, în lumea celtică, simbolismul cerbului este relaționat cu stările primordiale iar în legendele cambodgiene apare drept animal solar „cerbul de aur”, chemarea lui – sălbatică și răgușită – îl transformă în majoritatea culturilor într-un simbol al erotismului și sexualității. În colindele de la noi, Cerbul este substitutul mirelui, simbol al virilității. Venerat în vechime, imaginea lui coincide cu reprezentarea zeului patern al carpato-dunărenilor: copacii își lăsau în jos ramurile ca să-l hrănească, divinități mito-folclorice ale pădurii călătoreau în trăsuri trase de cerbi, coarnele lui erau considerate sacre și constituiau obiecte de cult.

Pe aici m-au purtat lucrările Dianei Manole, mi-au fost refugiu și nemărginire, prizonierat și eliberare. Rămân tributară lor și a revelației că, dincolo de new art media, performance art, virtual art, pictura respiră atemporal și definitiv, în ritm contemporan. Cât despre Diana, nu găsesc niciodată cuvinte… și întotdeauna aș vrea să scriu ceva și despre ea … acum am noroc cu Neruda: „Eu, într-o piață, ori într-o mare de mâini, /pe ale tale le-aș recunoaște,/ca pe două păsări albe,/ deosebite/ de toate păsările!”