Marea e începutul și sfârșitul, e imaginea arhetipală a vieții și a morții, urcă și se pierde în cer, coboară și rămâne ferecată în miezul pământului. Marea e devoratoare și regeneratoare, naște zeități și e stăpânită de zeități. „La începutul începutului nimic nu era pe lume decât întuneric și o mare fără de sfârșit. În mijlocul acestei mări s-a ridicau un vârtej de spumă, din care s-a născut Dumnezeu”. (Tudor Pamfile – Povestea lumii de demult după credințele poporului român). Marea e simbolul maternității germinatoare, a femeii mamă; în unele imnuri catolice Maica Domnului este numită Steaua Mării (Stella Maris). Marea stă sub semnul femininului, al zbaterii, al imprevizibilului, în timp ce stânca e simbolul bărbăției, al hotărârii de neclintit, al stabilității.

Luntrea Soarelui

Poveștile din bătrâni spun că Soarele, după asfințit, își află odihna într-o luntre cu care plutește pe mare iar când ajunge la răsărit, urcă din nou pe cer. Noaptea, se scaldă în apa mării pentru a se spăla de toate relele văzute peste zi, apoi merge la mama lui ca să-i dea haine noi, să strălucească a doua zi de curățenie și frumusețe. Oamenii cred că atunci când soarele se scaldă „arde marea”, că altfel ne-am îneca de câte ape curg în ea…

Marea înseamnă necunoscut, taină, întuneric, mormânt al corăbiilor scufundate. Pe mare pleacă sufletul morților iar adâncul ei e sălașul unor entități monstruoase și malefice care dau cârceie înotătorilor, găuresc bărcile și scufundă vapoarele. „Sunt niște oameni jumătate pești, așa de mari de nu-i poți urni cu o sută de boi. Corăbiile ce merg în America au cuțite pe dedesupt, sa să le taie degetele când vor să-i tragă la ei”. (Elena Niculiță-Voronca – Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică.) Se mai crede că „diavolul ăl mare” stă legat pe fundul mării și că toată ziua își roade lanțurile ca să poată umbla liber pe pământ. Fierarii, făurarii, știu asta și în fiecare duminică – așa cum au primit învățătură de la moșii lor – „bat o dată degeaba cu ciocanul pe ilău și atunci lanțurile diavolului se fac la loc”.

Peștele mării, „faraonii” și cântecele lumii

Se pare că tot în adâncurile mării viețuiește un pește uriaș, cu iarbă și buruieni crescute pe spinare, un fel de insulă pe care oamenii apei și peștii vin să se odihnească. E un pește bun, păzește marea și pământul. Nu se mișcă, de frică să nu tulbure apa, însă când apare vreun drac să se scalde, fuge după el să-l înghită. De aceea marea face valuri, de la lupta dracului cu peștele cel mare. Iar aceste valuri ascund niște făpturi uimitoare, cu corpul jumătate de femeie și jumătate de pește, care doar sâmbăta, când marea se odihnește, ies din apă și cântă neînchipuit de frumos. Li se spune „faraoni” și se crede că știu toate poveștile și cântecele lumii. Oamenilor plăcuți lui Dumnezeu le e îngăduit să asculte cântecele lor, să le învețe și să le ducă mai departe. Alții cred că, dimpotrivă, cântecul faraonilor nu e bun: adoarme marinarii și scufundă corăbiile.

Toate aceste entități acvatice mito-folclorice sunt guvernate de Știma Apei, despre care circulă o seamă de povești și despre care s-a scris o întreagă literatură de specialitate. Despre ea, într-o altă pagină a calendarului popular din astă vară…

Sursa foto – https://janelong.com.au/dancing-with-costica

Articolul Poveștile nespuse ale mării fără de sfârșit apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Într-o epocă a unei globalizări galopante, clivajul dintre calitățile temporalității și transtemporalității proiectate asupra tradiției face ca satul să devină un univers muzeal, al amintirii, al documentului, înainte de a fi dispărut în mod real. Odată cu el, întregul nostru fond mitologic rămâne într-o zonă exclusiv livrescă, în loc să fie sursă de inspirație, creativitate, informare. Ne confruntăm, astfel, cu o moștenire culturală aproape inoperantă, a cărei identitate a fost somată mereu să-și legitimeze consistența.

Observând acest lucru, unul dintre artiștii contemporani cu un stil și o traiectorie deja definite, Paul Hitter, s-a simțit responsabil să încerce să schimbe lucrurile și lumea. După o documentare excepțională, Hitter a reușit să descifreze în cod urban mito-divinitățile din Panteonul Românesc, aducându-le în contemporaneitate.

Mai mult, prin demersul său plastic, artistul și-a propus conectarea prin imagine a tinerilor cu propria lor identitate, cu povești și legende, cu miturile fundamentale ale românilor. Lucrările, dincolo de personaje, conțin elemente narative care incită privitorul să treacă dincolo de simbol și semn, într-un trecut mitic, niciodată istoric, bazat pe un sistem de judecăți și valori, fundamentat pe relicte totemice, protocreștinism, o literatură orală fabuloasă.

În mito-filozofia populară, începând cu 1 ianuarie, Zeul-An crește, întinerește, se maturizează, devine „moș”, apoi moare și reînvie odată cu timpul calendaristic, parcurgând un drum circular, fără de sfârșit. Anul, anotimpul, săptămâna, luna, ziua sunt personaje care se nasc, trăiesc şi mor. Astfel, timpul ia chipul unor divinități tinere la început de an (Sânvasii, Sântoader, Sângiorz, Floriile, Sânzienele, Ielele), apoi se maturizează (Sântilie, Sâmedru, Sântandrei, Sfânta Vineri, Inătoarea, Crăciuneasa), devenind Moș/Babă la sfârșit de an (Moș Niculae, Moș Ajun, Moș Crăciun, Baba Dochia), cu precizarea că, de-a lungul vremii, început de An Nou au fost zilele de 25 decembrie, 1 ianuarie și 1 martie.

În urmă cu un an, Paul Hitter a început o cartografiere atât a imaginarului popular, cât și a structurilor plastice de tip semn-simbol, considerând acest lucru nu doar o trecere întru inițiere, ci și o normă comunitară cu orizont metafizic. Relevanța proiectului nu constă doar în unicitatea lui. Reprezintă un demers identitar, cultural, educațional și, nu în ultimul rând, o conectare prin artă cu istoria mitică balcanică, al cărei strat străvechi este comun.

Până acum, Paul Hitter a spus povești în stilul curentului inventat de el – „expresionism balcanic” – despre Miorița, Meșterul Manole, Zburătorul, Știma Apei, Cățelul Pământului, Sântoaderul, Ielele, Paparudele, Baba Dochia… Așteaptă cuminți să le vină rândul pe pânză alte divinități ale Panteonului nostru, unele dintre ele regăsindu-se și în cultura tradițională a altor popoare. În plus, lecția de cunoaștere a Panteonului Românesc propusă de Paul Hitter se desfășoară firesc, lăsând porți deschise spre explorare și cercetare personală. Mitologia e vie, povestea merge mai departe.

Articolul PANTEONUL ROMÂNESC ÎNTR-O VIZIUNE CONTEMPORANĂ apare prima dată în Iulia Gorneanu.