Decodată în cheie mitologică, expoziția de la Galeria Rotenberg-Uzunov, propune un nou început de lume. Mai bună, mai frumoasă, mai pură, mai altcumva. Fiecare tablou mimează eternitatea. Elementele-simbol sunt afișate aproape ostentativ, privitorul nu le poate rata. Nudul nu este dogmatic. Oul, da. Legenda naşterii lumii din oul mitic este întâlnită la egipteni, celţi, greci, fenicieni, hinduşi tibetani, japonezi, la populațiile din Siberia şi Indonezia. Chinezii cred că Cerul şi Pământul sunt un ou enorm, făcut de o găină magică născută din haos, indienii explică începutul genezei prin scoaterea Oului de Aur din apele primordiale iar incașii, prin trimiterea de către Soare a trei ouă pe pământ: unul de aur, din care au ieșit bărbații nobili, unul din argint din care au ieșit femeile lor și unul din aramă din care a ieșit poporul. Tibetanii consideră că din cele cinci elemente primordiale (aerul, apa, focul, pământul şi lemnul) ar fi apărut Oul Ancestral, din el ar fi ieşit un lac alb, apoi alte ouă întruchipând cele cinci simțuri, bărbații și femeile. Oul cosmic, simbol arhetipal al tuturor începuturilor, apare în toate mitologiile, pe toate continentele.

În pictura Dianei, nuditatea nu e nici convențională, nici canonică, nici exacerbată. E biologică, ușor mistică, vulnerabilă prin sinceritate. E senzuală, pură, necoruptă. Înainte și dincolo de păcat. Din punctul meu de vedere, singura prezență erotică din acest ciclu de lucrări este Cerbul. În aproape toate culturile străvechi ale lumii (carpatice, musulmane, altaice, maya, pueblo), Cerbul este asemuit Arborelui Vieții și considerat simbol al fecundității, renașterii, al nemuririi prin reînnoire ciclică. În cosmogoniile amerindiene, prin mugetele lui, cerbul/elanul trezește viața creată. Pentru chinezi, coarnele cerbului au virtuții afrodisiace. Cu toate că, în lumea celtică, simbolismul cerbului este relaționat cu stările primordiale iar în legendele cambodgiene apare drept animal solar „cerbul de aur”, chemarea lui – sălbatică și răgușită – îl transformă în majoritatea culturilor într-un simbol al erotismului și sexualității. În colindele de la noi, Cerbul este substitutul mirelui, simbol al virilității. Venerat în vechime, imaginea lui coincide cu reprezentarea zeului patern al carpato-dunărenilor: copacii își lăsau în jos ramurile ca să-l hrănească, divinități mito-folclorice ale pădurii călătoreau în trăsuri trase de cerbi, coarnele lui erau considerate sacre și constituiau obiecte de cult.

Pe aici m-au purtat lucrările Dianei Manole, mi-au fost refugiu și nemărginire, prizonierat și eliberare. Rămân tributară lor și a revelației că, dincolo de new art media, performance art, virtual art, pictura respiră atemporal și definitiv, în ritm contemporan. Cât despre Diana, nu găsesc niciodată cuvinte… și întotdeauna aș vrea să scriu ceva și despre ea … acum am noroc cu Neruda: „Eu, într-o piață, ori într-o mare de mâini, /pe ale tale le-aș recunoaște,/ca pe două păsări albe,/ deosebite/ de toate păsările!”

Articolul Cronică mărturisită. Diana Manole – BACK TO NATURE apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Toaca și Învierea

Se spune că de Paști este singurul moment din an când „se aude toaca din cer”. Dumnezeu a vrut să piară pământul şi i-a spus lui Noe să facă o corabie. Şi Noe a făcut o corabie în formă de cruce iar după ce a terminat-o a spus: „Doamne, cum să adun eu toate vieţuitoarele?”. Şi atunci Dumnezei i-a răspuns aşa: „Iei o scândură şi un ciocan şi la acest sunet va veni câte o pereche din toate vieţuitoarele. Şi au venit şi s-au aşezat la locul lor cu înţelepciunea de la Dumnezeu dată”. S-a coborât Iisus Hristos la talpa iadului şi a zis: „Luaţi o scândură şi bateţi cu un ciocan ca să audă toţi din iad care au crezut în Dumnezeu şi să iasă la Înviere”. Pe urmă a zis: „Luaţi şi bateţi cu două ciocane ca să audă şi cei de la talpa iadului şi să iasă toţi la Înviere.” Toaca este o rugă a mâinilor, a minţii şi a inimii. Cine bate toaca se împacă cu sine, cu lumea şi simte cum se apropie de Dumnezeu.

Toaca este glasul lemnului. În precreștinism prin sunetul ei se invoca o străveche divinitate fitomorfă. Acum, toaca face legătura între cer şi pământ, între ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede, între viaţă şi moarte, între creştinism şi păgânism. Glasul de toacă este cel al înnoirii, al reînvierii şi al nemuririi. Toaca îndepărtează răul, alungă ispitele, purifică locul. Este un simbol al crucificării Mântuitorului. Poartă însemnele jertfei încifrate în simbolul crucii. Semnalul de toacă înseamnă chemarea la rugăciune prin rugăciune. Toaca vesteşte învierea lui Hristos. Iar Învierea Mântuitorului înseamnă înfrângerea răului şi triumful luminii. Prin Învierea lui Hristos oamenii descoperă puterea de a învinge răul. Este o taină, o sărbătoare şi o prăznuire care se săvârșește spre mântuirea omenirii.

De la oul mitic la cel creștin

Legenda naşterii lumii din oul mitic este întâlnită la egipteni, celţi, greci, fenicieni, hinduşi tibetani, vietnamezi, chinezi, japonezi precum şi la populaţiile din Siberia şi Indonezia. Privit din această perspectivă, oul pascal nu este altceva decât este un substitut al divinităţii, împodobit în Săptămâna Patimilor şi jertfit în ziua de Paşte. Prezentă în cultura romanilor, a slavilor, a chinezilor şi a vechilor perşi, imaginea arhetipală a oului vopsit a fost preluată de creştinism ca simbol al Mântuitorului care moare şi învie din morţi. Astfel, Paştele se încadrează în tiparul preistoric de moarte şi renaştere simbolică a timpului, prin jertfa substitutului divinităţii adorate. Obiceiul folosirii ouălor colorate în practicile de renovare a timpului la intrarea în primăvară ține de mitul cosmogonic al oului primordial, fiind întâlnit și în practici arhaice de la noi. În schimb, toate legendele noastre despre originea ouălor roşii sunt de factură creștină, amintire sacră a ultimei săptămâni de viață pământeană a Mântuitorului, a Drumului Crucii, a Patimilor, a Răstignirii și a Învierii Lui.

Pentru țăranul român, oul pascal reprezintă mormântul cu viaţă iar spargerea cojii, eliberarea pentru o nouă fiinţare. Ciocnirea rituală a ouălor vopsite înseamnă biruinţa prin înviere, biruința vieţii asupra morţii, a adevărului asupra minciunii, a binelui asupra răului. Odinioară, în prima zi a sărbătorii, ouăle se ciocneau numai cu vârful, acest gest simbolic însemnând coborârea lui Isus în iad şi deschiderea porţilor raiului. În ce-a de-a doua zi, se ciocnea vârful unui ou cu partea rotunjită a celuilalt, ceea ce însemna anularea morţii, a răului fiinţial, în timp ce a treia zi, ouăle se ciocneau numai cu „dosul”. Prin acest gesturi rituale, învierea Mântuitorului devine şi învierea noastră.

Închistritul ouălor

Dacă în perioada comunismului etnologii semnalau pericolul pierderii obiceiului încondeiatului ouălor, astăzi femeile satelor noastre, au grijă mai mult ca niciodată ca „închistritul” ouălor de Paști să rămână viu. Este bine de știut faptul că nu toate ouăle trebuie să fie astfel decorate, ci numai acelea care se vor păstra tot anul în casă pentru noroc și belșug.

Încondeierea începe cu împărţirea câmpurilor ornamentale de-a lungul și de-a latul oului. Astfel, cu ajutorul liniilor trasate, se ajunge la două, patru, șase, opt sau chiar mai multe suprafeţe. Aceste linii cât și primele motive trasate cu ceară acoperă parțial suprafaţa albă. Oul este introdus apoi în vopseaua de culoare galbenă, se scoate și se usucă, după care începe încondeiatul altor motive de aceeași culoare, se continuă cu roșu și se termină cu negru sau cu o altă culoare închisă. În final, oul se usucă, după care se îndepărtează liniile de ceară. Acestea sunt ouăle încondeiate, numite zonal și „împistrite”, „închistrite”, „muncite” sau „necăjite”, din cauza procesului complicat al decorării lor dar și a „torturii” la care a fost supus oul. Dar nu trebuie să pierdem din vedere faptul că prin satele noastre întâlnim și ouă vopsite monocrom, ouă purtând amprente florale, ouă pictate, ouă învelite în ceară și împodobite cu mărgele..

Culorile și plantele

Odinioară culorile utilizate pentru vopsirea ouălor se obțineau din plante: roșu provenea din coaja de măr dulce și de măceș sau din zeama de sfeclă ; albastru din viorele; verde din frunzele de nuc, coaja de arin, floarea-soarelui; galben din sunătoare și siminoc. La nivel simbolic, galben reprezenta culoarea soarelui pe bolta cerească iar roşu, culoarea lui la răsărit şi apus. În unele sate se vopsesc ouă negre, culoare a fertilității pământului obținută din coaja verde a nucilor. Înainte vreme, numeroase practici de fertilizare vorbesc despre îngropatul ouălor vopsite la marginea câmpului, în noaptea de Înviere.

Desenele și semnele

Femeile își dau încă o dată măsura imaginație lor nesfârșite, a dăruirii și a harului lor, făcând o adevărată artă din decorarea ouălor, a căror decriptare a stârnit curiozitatea și a motivat cercetarea multor etnologilor. Astfel, au fost clasificate motive creștine precum calea rătăcită sau calea robilor, brâul Maicii Domnului, crucea Paștilor, ochiul, porumbelul, peștele, mâna, scara. Unele motive ne amintesc legende despre facerea lumii cum ar fi șarpele sau albina, cea care l-a ajutat pe Dumnezeu la urzirea lumii, altele ne duc cu gândul la o simbolistică mult mai veche, solară, cum ar fi cocoșul, rozeta, cercul. Și pentru că e primăvară iar lucrul pământului este sfânt pentru fiecare familie, apar desene stilizate ale principalelor unelte din gospodărie: grebla, lopata, fierul plugului, cîrja ciobanului. Există și reprezentări antropomorfe, însă sunt extrem de rare, imaginea unui cioban cântând la fluier fiind întâlnită numai în Bucovina.

Oul cosmic, oul ancestral, oul de aur…

Toate aceste lucruri nu s-au consemnat numai la noi și nu se manifestă întâmplător în cultura noastră tradițională. Atât în Antichitatea Romană cât și în Imperiul Persan, oul vopsit roșu a fost considerat un simbol arhetipal al genezei, al vieţii și al nemuririi. Anul Nou Persan are loc în fiecare an la echinocțiul de primăvară și ține 13 zile. În tot acest interval de timp festiv prezența ouălor vopsite și decorate este obligatorie pe masa rituală. În ultima zi se ciocnesc ouăle cu credința că timpul și locul sunt purificate prin moarte și renaștere simbolică.

Chinezii cred că Cerul şi Pământul sunt un ou enorm făcut de o găină magică născută din haos, indienii explică începutul genezei prin scoaterea Oului de Aur din apele primordiale iar incașii prin trimiterea Soarelui a trei ouă pe pământ, unul de aur, din care au ieșit bărbații nobili, unul din argint din care au ieșit femeile lor și unul din aramă din care a ieșit poporul… Tibetanii consideră că din cele cinci elemente primordiale (aerul, apa, focul, pământul şi lemnul) ar fi apărut oul ancestral, din el ar fi ieşit un lac alb, apoi alte ouă întruchipând cele cinci simţuri, bărbații și femeile…

Oul cosmic, simbol arhetipal al tuturor începuturilor, apare în toate mitologiile, pe toate continentele și este impresionant cum desene precum luna, soarele sau cerul cu Calea Lactee sunt întâlnite pe ouăle decorate de femeile din satele noastre. Cu toate acestea, Mircea Eliade nu este întru totul de acord cu interpretarea strict germinativă a oului primordial, susținând că „nu se referă atât la naștere, cât la renaștere, repetată corespunzător cu modelul cosmogonic… Oul confirmă și promovează Învierea… care nu este o naștere, ci o întoarcere, o repetiție” .

Articolul Toaca din cer și oul pascal: simboluri sacre ale mito-creștinismului apare prima dată în Iulia Gorneanu.