BOBOTEAZA

Kir Alexa, Doamne,/ Grâu de primăvara / Șî-n pod șî-n cămară/ Noi strigam pă sub butuci/ Să ne dați vreo două nuci;/ Noi strigam pă sub podele/ Să ne dați vreo două mere…

Grefate pe sărbători precreștine, Boboteaza şi Sântionul sunt zile cu puternice valenţe magice, în care se colindă, se fac farmece, se descântă, se află ursitul, se fac prorociri asupra vremii şi rodului noului an. Bătrânii spun că Boboteaza este cea mai geroasă zi a anului şi că în această noapte viitorul poate fi citit în oglindă. E o vreme a cerurilor deschise, când animalele grăiesc la miezul nopții despre comori ascunse iar semnele de noroc și belșug sunt văzute de cei inițiați.

Boboteaza este ziua în care, potrivit mito-filozofiei populare, s-a făcut lumea. În satele noastre, ritualurile s-au amestecat. Creștinismul a biruit în lege iar obiceiurile pământului au dăinuit în fapte: „La Bobotează afumăm grajdurile cu tămâie, pân-ce să dee Dumnedzău roade în bucate. Apoi la Bobotează, sara de agiun, doi coconi ai casî, o bărbatu’ casî dacă nu-s coconi, apoi cu colacu’ în mână și cu lumina aprinsă înconjura casa de trii ori șî strâga: Kir Alexa, Doamne, / Grâu de primăvara / Șî-n pod șî-n cămară”. (Graiul Maramureșului, 1925).

Gesturi de magie populară venite din străvechime avem și a la venirea preotului cu Botezul. Sub scaunul pe care se așează preotul se pun boabe de porumb – „ca să stea cloștile pe ouă” – și busuioc – “ca să vină pețitorii”-. Cea mai bătrână femeie din casă prinde un fuior de cânepă la cruce. Se spune că Maica Domnului împletește din el un năvod, cu care prinde sufletele morților din Iad și le ridică în Rai. Fetele de măritat pun un fir de busuioc sub pernă ca să-și viseze ursitul. În unele zone, firul de busuioc se așează pe pragul casei. Dacă a doua zi busuiocul e „argintat”, e semn că ursitul va fi bogat.

De Bobotează se aprinde focul viu. Se afumă oamenii, casele, grajdurile, grădinile și livezile, pentru alungarea duhurilor rele, pentru atragerea norocului și a belșugului. În zorii zilei se strânge cenușa din vatră și se păstrează până primăvara, când se presară pe straturile cu legume și la rădăcina pomilor.

În Apuseni, dar și unele zone din Bucovina, tinerii organizează jocul numit Boboteaza/ Ardeasca. Spre seară, merg cu tăciuni aprinși pe un deal, fac „Focul de Bobotează”, joacă în jurul lui iar când flăcările se domolesc, sar peste el pentru a-și purifica sufletul și trupul.

Tot astăzi, fetele de măritat vrăjesc focul din vatră printr-un descântec de dragoste care începe așa: „Cum sar scânteile din jăratic, așa să scânteie și inima lui; eu nu întețesc focul, eu întețesc inima lui…” Focul este simbolul energiei vitale, al inimii, al soarelui, al puterii de zămislire. Este simbolul sacru al vetrei casei, purtător al luminii spirituale, flacără a vieţii.

În Ardeal se practică un ritual agrar de stimulare a recoltei numit Ciuralexa/ Chiraleisa/ Kira Leisa (denumirile provin din grecescul Kyrie Eleison – Doamne Miluiește). Într-un ceremonial împlinit de copii și desfășurat pe ulițele satelor, se înconjoară casele, în cercuri mari, solare, apoi se stropesc grădinile și livezile. Apa însuflețește, purifică şi fertilizează. Apare din razele Lunii și din lacrimile Zeiţei Zorilor, spală păcatele moștenite de la strămoși şi generează renașterea.

De Bobotează, valențele apei purificatoare se extind asupra gospodăriei, a comunității, asupra întregii lumi. Stimulează recolta, îndepărtează bolile, alungă dracii, strigoii, moroii, şerpii și lupii până la Sfântul Andrei. Aceștia sunt asociați cu viscolele şi prăpădul iernii, marcând astfel trecere în celălalt anotimp.

Numărând opt zile începând de azi nu se spală rufe. Se crede că apele lumii au fost sfințite odată cu scufundarea Crucii în apă. Ceremonia creștină are loc la o fântână din sat, în curtea bisericii sau în vecinătatea unei ape curgătoare. În ultimul dintre locurile amintite, după ce preotul aruncă Crucea în râu, bărbații tineri (Feciorii/Junii, acolo unde există Ceată) intră în apă după ea. Despre cel care scoate crucea la mal se spune că va avea noroc tot anul sau – în cazul celor necăsătoriți – că se va însura în acel an.

Se mai crede că atunci când preotul aruncă Crucea în râu, ies dracii din apă și fug pe câmp iar singurii care îi pot vedea sunt lupii. Este momentul în care se arată și Solomonarii, cu Cartea Tainelor Lumii într-o mână iar în cealaltă, cu un căpăstru din coajă de tei.

După sfințire, apa se transformă în agheasmă. Oamenii o iau acasă în vase special pregătite și toarnă câte puțin din ea în toate fântânile ce le ies în drum. Își stropesc apoi casa, șura, animalele și livada, într-un străvechi ritual de purificare. Un obicei asemănător are loc în satele transilvane mâine, de Sântion, și poartă numele de „Udatul Ionilor”. Agheasma adusă de la biserică este miraculoasă și vindecătoare. O sticluță de agheasmă este păstrată peste an iar dacă „se strică”, se crede că asupra casei a fost aruncat un blestem.

SÂNTIONUL

„Este-un câmpuț lung și lat/ Colindăm, dalbă colindă/ De oițe-nconjurat./La oițe cine șede?/ Tot Ionu – Sântionu/ Cu brâu roșu-nțântelat,/ Cu fluier înferecat/ Cu băltag încolțurat/ Și suman îmbăierat…”

Sântionul închide cercul sărbătorilor de iarnă iniţiate la Sfântul Nicolae. Chiar dacă este vorba de intervalul de timp cel mai important din punct de vedere al concentrării de sacralitate creștină, acesta coincide cu practicarea unor ceremoniale străvechi de regenerare a timpului. Anul s-a înnoit, soarele a triumfat nebiruit, timpul a fost revigorat, cerurile au fost deschise. Anularea trecutului şi a păcatului, individual sau colectiv, s-a făcut printr-o purificare rituală. La toată această reordonare a lumii, contribuția colindătorilor a fost decisivă. Timp de 12 zile, prin repetiția colindelor la fiecare casă, au activat forța magică a cuvântului rostit. Colinda este o urare scandată ce vine din străvechime, cu funcția rituală de prevedere şi asigurare a viitorului, de provocare a primăverii, de comunicare cu sufletele moșilor, de invocare a unor reprezentări totemice. Astăzi, măștile rituale au fost „omorâte”, bocite, plimbate în cortegiu-ceremonial pe ulițele satelor, apoi înmormântate, spre a renaște odată cu timpul cel nou. Atât confreriile feciorilor/junilor (Cetele), cât și măștile, în tot acest răstimp au căpătat sacralitate. Colindătorii au fost singurii care au asigurat conectarea cu o cultură atât de importantă și îndepărtată, însă fără o istorie scrisă.

În aceste zile, Cetele se sparg. Nu înainte, însă, de a organiza o ultimă masă la casa gazdei, unde toţi cei prezenţi rup o bucată din colacul ritualic. Apoi se colindă gazdele, părinţii spirituali ai feciorilor pe durata Cetei. Urmează jocul ce anunță sfârșitul petrecerii comune şi totodată anularea atribuțiilor pe care Ceata le-a avut în perioada dintre ani. Așa se încheie o perioadă marcată de veselie, în care sunt îngăduite excesele de comportament. Iordănitul Femeilor de Sântion sau Jocul Beţivului, practicat de Ceata de Feciori din Veneţia de Jos în ziua de Bobotează amintesc de acel „desfrâu sacru” al sărbătorilor matriarhale, de Saturnaliile romane, de sărbătorile dionisiace legate de moarte şi renaştere, ca mod de a reacționa la crizele din viața divinității, a lumii şi a omului.

Iordănitul femeilor/ Tontoroiul femeilor/ Carnavalul femeilor este o enigmatică reprezentare a unor străvechi ritualuri de iniţiere feminine, care jalonează, în momentele calendaristice importante, întregul an. Unii etnologi susțin că a fi o relicvă a cultului închinat zeului Dionysios. Așadar, mâine sunt abolite normele stricte ale satului tradițional, femeile devin mai puternice decât bărbații, preluându-le libertatea și comportamentul excesiv. Într-o ceremonie specială sunt primite tinerele neveste în comunitatea femeilor măritate, după care îşi aleg o gazdă unde petrec până în zori. Acolo -în mod ritual desigur- dansează, cântă și beau peste măsură.

Sigur că sărbătoarea creștină a influențat-o pe cea păgână, atât prin ceremoniile de celebrare a celor ce poartă numele Sfântului, cât şi prin fixarea „Zilei moaşei”, Ioan Botezătorul fiind considerat patronul pruncilor. Se spune că naşterea lui a fost vestită de Înger, că mai târziu a fost păstor de capre, că propovăduia pocăinţa şi îi boteza în apele Iordanului pe cei care îi ascultau predicile. Când unii oameni s-au grăbit să îl considere Mesia, Sfântul Ioan Botezătorul le-a spus: „sunt solul trimis să pregătesc cale înaintea Lui”.

Articolul Ritualuri și ceruri deschise: Boboteaza și Sântionul apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Focul viu

În Noaptea de Sumedru, pe un rug format din mai multe straturi de cetină, se înalță un brad „cât turla besericii de mare”, apoi se aprinde ca o torță spre cer. Bătrânii spun că anul ce vine va fi cu atât mai bogat, cu cât focul se va înălţa mai aproape de cer. Focul este proiecția Soarelui pe pământ, simbol sacru al energiei vitale, al inimii, al puterii de zămislire. „Hai la focul de Sâmedru!” este mai mult decât un îndemn, este chemarea care spintecă noaptea, obligându-i pe oameni să împlinească ritualul. Femeile împart pomeni de sufletul morților, copiii aleargă în jurul focului, formând cercuri apotropaice, bărbații aruncă tăciuni aprinși peste grădini, într-o străveche invocare a astrului ce se pregătește să intre în iarnă. Vine apoi „Hora lui Sâmedru”, dans circular, solar, care deschide marea petrecere prin care oamenii intră în iarna pastorală.

Bradul sacru

Ceremonia urmează același scenariu violent al morţii şi renaşterii divinității îmbătrânite la sfârșit de an. Astfel, Sâmedru, asemenea Zeului–An, este nemuritor prin regenerare ciclică. Dacă în noaptea de 24 decembrie se arde un butuc în vatră, substitut al lui Crăciun, zeu solar autohton a cărui moarte şi renaştere era sărbătorită în apropierea solstiţiului de iarnă, în Noaptea de Sâmedru este incinerat un brad, arborele sacru al românilor, prezent în toate ritualurile de trecere. În spiritualitatea tradiţională românească, bradul este elementul vegetal ce guvernează întreaga viaţă a țăranului. Bradul de naștere, de nuntă sau de înmormântare, bradul dat de pomană sau bradul „de judecată”, bradul de „spovadă” sau „bradul cosmic” – adevărat axis-mundi ce face legătura între pământ și cer, sunt doar câteva dintre ipostazele care îi atestă sacralitatea. Bradul apare și în legende, basme, povești, balade, colinde, proverbe, strigături, fiind un adevărat leit-motiv vegetal al fondului mitologic străvechi al românilor.

Când focul se potolește, copiii sar peste el pentru a fi feriți de boli iar feciorii pentru a-și dezlega cununiile. Fetele de măritat îl invocă și îl vrăjesc pentru a fi iubite de cine vor ele “Cum sar scânteile din jăratic, așa să scânteie și inima lui…”

Ceruri deschise

În unele sate se aprind focuri în crucile drumurilor, la hotare, pe malul apelor, precum și în toate locurile în care ar putea sălășui duhurile necurate. Acest obicei atestă faptul că, pe lângă priveghiul ritualic despre care am vorbit, există credința că la Sâmedru, cerul se deschide și sufletele morților se întorc acasă, unele dintre ele putându-se preschimba în strigoi, moroi, vârcolaci… Din acest motiv, este obligatorie atât prezența focului ca element purificator și apotropaic în zonele consacrate ca fiind vulnerabile, cât și împărțirea ofrandelor pentru Moși în sâmbăta ce precede sărbătoarea Sâmedrului.

Ziua Soroacelor

Până la începutul secolului trecut, în marile oraşe, chiriaşii reînnoiau sau încheiau contractele cu proprietarii, în această zi. Cronicile vremii vorbesc despre adevărate exoduri ce porneau din periferiile orașelor, străbăteau centrul și se îndreptau spre alte locuri, tot mărginașe, unde traiul era mai ieftin. Pentru oamenii satelor, 26 octombrie era „Ziua Soroacelor”. Era ziua în care, respectându-se reguli nescrise, se puneau la cale adevărate schimburi economice cu vecinii de hotar, se făceau noi învoieli între ciobani, se dădea socoteală pentru cele vechi… Astfel, împlinirea sorocului putea fi prilej de veselie dar și de ceartă: „La Sângeorz se încaieră câinii, la Sâmedru se bat stăpânii”.

Astăzi, în calendarul creștin-ortodox, este una dintre cele mai importante sărbători ale toamnei. Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, patron al Tesalonicului, mărturisind credința creștină, a fost ucis în ziua de 26 octombrie. Însă, odată cu sărbătoarea creștină, ca un ecou venit din timpuri mai vechi, oamenii celebrează pragul de anotimp, organizând cele mai frumoase târguri, iarmaroace și serbări ale toamnei.

Articolul Focul Sacru de Sâmedru. Intrarea în Iarna Pastorală. apare prima dată în Iulia Gorneanu.