Ursul – (Stră)Moș-Martin

Primele zile din Făurar sunt închinate ursului, animal fabulos din mitologia noastră care schimbă anotimpurile prin ritmul hibernării sale și împarte anul în două părți egale. Animal oracular, de prevedere şi orientare în timp, cu o marcată sacralitate bivalentă, Ursul este venerat dar și temut, având nenumărate zile în calendarul popular – Martinii de Iarnă, Martinii de Vară, Ziua Ursului, Sâmbăta Ursului…- cele mai importante dintre ele fiind la început de februarie și august. Sunt zile festive, în care țăranii au interdicția de a-i pronunța numele pentru a nu-l invoca. Îi spun „Moş Martin”, integrându-l astfel în rândul moșilor de neam, al strămoșilor totemici: „Ursu’ ce îmblă pe la noi îi zâceau Moșu’ Martinu’ și Urieșu’… că vezi… fără păr îi ca uomu… fuge după tine pe picioare șî de pune laba îți cântă popa; … o fost zâle când moșeam câte un băiat… de iera așe zdravăn îi dădeam poreclă Ursu”. (Marcel Lapteș). O altă practică (similară și în cazul lupului) constă în rebotezarea unui copil bolnăvicios cu numele de Urs, Ursu (Lup, Lupu), cu scopul de a se realiza un transfer magic de proprietăți (putere, rezistență, inteligență, agilitate) dinspre animalul totem înspre prunc. Se mai spune că ursul alungă duhurile rele și bolile, că este singurul care poate interveni pe lângă ursitoare spre a schimba în bine destinul noului născut, că ajută sufletul morților să nu rătăcească drumul…

Zeul ascuns în masca de urs

Ajunse la noi din preistorie, măştile de Urs sunt singurele care nu au nici un fel de accesoriu. Animal sacru al dacilor, Ursul ne amintește de comunitățile vânătorești din străvechime în care se presupune că ar fi existat o „confrerie a Ursinilor” în Munții Carpați. Această ipoteză avansată de Romulus Vulcănescu (bazată, printre altele pe faptul că însuși numele de Zalmoxis ar însemna „piele de urs”: zalmo=piele; olxis=urs) este un argument suficient pentru a putea spune că avem de-a face cu un animal totemic, prezent în legendele, riturile și obiceiurile țăranului român. Faptul că de ziua lui oamenii nu-i rostesc numele ci îi spun Moș Martin, îl situează în galeria moșilor de neam.

Este un mare noroc și o mare taină faptul că masca de urs, folosită de vechii daci, se regăsește în obiceiurile actuale legate de priveghi, fie că este vorba despre moarte unei persoane, fie de moartea simbolică a anului. Sunt relicte ale vremurilor în care se credea că spiritul animalelor sacre veghează asupra oamenilor precum îngerii păzitori. Acest lucru susține teoria existenței unei străvechi zeităţi „ascunse” în piele de urs, venerată de români până la începutul secolului trecut.

În legendele populare apare Ursul-morar iar în „jocul ursului de paie” este invocat Ursul-secerător, toate acestea făcând posibilă o analogie între hibernarea animalului şi „somnul” bobului de grâu pe timpul iernii.

Ursul – vindecător

Toată lumea deschidea ușa ursului, comunitatea întreagă îl așteaptă. Iar ursul vindeca durerile de spate, alunga răul și vrăjile, aducea noroc și veselie. „Așa-i ghine, să hie numai giocuri și veselii în ograda me, iar din casă Ursu’ ni-o scos faptu’, și de-acu ari să ni meargă ghine” (Artur Gorovei). Pentru geto-daci, ursul era sacru, însuși numele lui Zalmoxis fiind o derivare din denumirea blănii acestui animal.

Ursul – prezicător al vremii

În aceste zile de februarie, când sărbătorim Martinii de Iarnă, ursul are -pe lângă rolul de tămăduitor, aducător de noroc, belșug și fertilitate- și pe cel de prezicător al vremii: „Dacă-și strică ursul bârlogul … cu toate că afară e frig, primăvara este aproape; dacă el iese afară însă intră din nou în bârlog, cu toate că afară este frumos, va fi încă iarnă. Ursul, în această zi iese din peștera sa afară și joacă jur-împrejur și, dacă este soare și-și vede umbra, atunci se bagă în bârlog și nu iese, ci mai doarme încă șase săptămâni, căci chiar atât mai ține iarna; iar dacă nu-și vede umbra, atunci rămâne afară și iarna se întrerupe”. (S.Fl. Marian)

An Nou în calendarul pomi-viticol

Dacă tot am povestit despre calendarul pastoral, aflat în ianuar sub semnul Lupului iar acum sub cel al Ursului, despre calendarul agricol guvernat de Fulgerătoare și Antanasii, trebuie să întoarcem și pagina calendarului pomi-viticol, pentru care primele zile ale lui Făurar înseamnă început de An Nou. Este un interval de timp festiv în care au loc adevărate ceremonialuri de fertilizare a livezilor precum și de îndepărtare a dăunătorilor, pentru că Anul Nou aduce renașterea unui nou ciclul vegetal al pomilor fructiferi și al viței-de-vie.

Ziua lui Trif Nebunul

Prima zi a lui Făurar marchează începutul Anului Nou Viticol iar povestea beţiei ritualice a celui mai mic copil al Moșului AN, conturează un scenariu demn de prima plantă sădită de Noe după potop – viţa-de-vie. Legenda spune că la început strugurii erau acri. Pentru a-i îndulci, Noe a sacrificat la îndemnul dracului patru animale: un miel, un leu, o maimuță și un porc. Strugurii s-au îndulcit, vinul a devenit amețitor de parfumat, însă a primit și puterea de a-l transforma pe om. Acesta, pe măsura paharelor băute, împrumută comportamentul animalelor jertfite. La început e blând ca mielul, apoi curajos ca leul, mai târziu ridicol ca maimuța, devenind în cele din urma asemeni porcului…

În patima vinului nu a căzut doar Făurar, copilul chefliu al Moşului AN, ci şi Trif cel Nebun, sărbătorit în prima zi a acestei luni. Patron peste dăunătorii care distrug pomii şi viile, Trif Nebunul dezleagă nenumărate ritualuri de fertilitate a livezilor, de înnoire a timpului. Acest personaj mitic, (suprapus peste ziua Sfântului Mc.Trifon din calendarul ortodox) a născut fel de fel de povești, majoritatea dintre ele explicându-i nebunia printr-un blestem al Maicii Domnului sau prin căderea în patima vinului. Ba mai mult, se spune că dacă nu i se respectă ziua, Trif abate asupra recoltelor oamenilor lăcustele, cărăbușii, omizile și toate gângăniile pământului, pe care le ține legate în lanțuri. Așadar, să luăm aminte: „Trif nu-i îngăduitor ca alți sfinți, e nebun; de ziua lui să nu se lucreze”.

Ritualuri de înnoire a timpului pomi-viticol

Ritualurile apotropaice și de fertilizare sunt nenumărate și diferă de la o regiune la alta. Bunăoară, în Banat pomii fructiferi sunt stropiţi cu agheasmă iar de pe dealurile cu vie se rostogolește, în scop purificator, o roată de foc. În alte locuri se citește un blestem împotriva dăunătorilor, după care se taie simbolic câteva corzi de vița-de-vie iar butucii se udă cu vin. Un ceremonial magic atestat în sudul țării poartă numele de Târcolitul viilor și presupune ocolul ritual al podgoriei pentru sporirea rodului, în timp ce în Transilvania s-a păstrat un obicei străvechi, Scuturatu’ pomilor care constă în lovirea rituală a pomilor pentru a le stimula înmugurirea și rodul. Toate aceste practici erau urmate de petreceri colective, cu mese copioase și vin din belșug.

Poate cel mai interesant obicei legat de începutul de An Nou Viticol este Arezanul Viilor. În zorii zilei bărbații pornesc în alai spre podgorii unde, odată ajunși, taie corzi din care își fac cununi și cingători, dezgroapă sticla cu vinul ultimei recolte, apoi fac un foc mare pe care îl înconjoară, stropindu-l cu vin. Este momentul în care începe petrecerea iar oamenii joacă, mănâncă și beau, incinerând vechiul An Viticol spre renaşterea celui Nou.

Legenda lui Făurar

Din Legendele Cosmosului, culese de Tony Brill, aflam că „anul, un Moș bătrân, avea 12 feciori numiți ca lunile lui: Ianuar, Februar, Martie și așa mai departe. Altă avere nu avea, decât o vie. Dă Dumnezeu și culeg și ei via. Vinul ce le-a ieșit l-au pus într-un singur butoi și s-au înțeles între ei ca numai la început de an sa înceapă a-l bea. Bun și făcut! Că să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în butoi, au tras cu cărbunele câte o linie de-a curmezișul pe fundul butoiului culcat. Apoi, ca sa nu aibă neplăceri, fiecare și-a pus cană. Oameni cuminți. Cel mai mic dintre ei, Februar, și-a pus cana jos de tot, aproape de doagă. Așa era pe vremuri: cel mai mic rămâne la urma. Fiecare din frați dorea să rămână cu vinul nebăut în butoi ca să facă în necaz celorlalți. Numai Februar a început să tot bea din partea lui. Când îl cauta omul, tot vesel și plin de vorbă îl vedea. Trăncănea verzi și uscate și tot fluierând mergea. Ceilalți râdeau în sinea lor și-și spuneau: ‘Repede, repede isprăvește el vinul și să-l vedem ce face’. Îi vine pofta lui Ianuar să-și guste și el vinul. Sucește de cană, vin nu curge deloc. Încearcă și ceilalți, vin nici un pic nu mai aveau. Numai jos la doagă, partea lui Februar mai curgea. Frații, necăjiți, au luat-o la goană după Februar, să-l prindă și să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută. Când îl fugăreau, Februar plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci se zice ca luna Februarie poarta numele lui Februar și e schimbătoare: aici cald, aici viscol, aici frig – după felul cum a fost când l-au alergat frații lui”.

Cum prima zi a lui Făurar marchează începutul Anului Nou Viticol, povestea beţiei lui ritualice conturează un scenariu demn de prima plantă sădită de Noe după potop – viţa-de-vie. Şi pentru că strugurii erau acri, Noe a sacrificat, la îndemnul dracului, patru animale: un miel, un leu, o maimuţă şi un porc. Atunci, strugurii s-au îndulcit, vinul a devenit parfumat şi amețitor, dar a primit de la drac şi puterea de a-l transforma pe om. Acesta, în funcţie de numărul paharelor băute, împrumută – pe rând – comportamentul animalelor jertfite. La început e blând ca mielul, apoi curajos ca leul, mai târziu ridicol ca maimuța, devenind în cele din urmă asemeni porcului și adeverind spusele lui Anton Pan: „la buciumul viței trei vlăstari cresc, unul al sănătății, unul al bucuriei și unul al turbării”…

Articolul Zilele Ursului/ Ursul-(Stră)Moș Martin/ Ziua lui Trif Nebunu/ Legenda lui Făurar apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Imaginea lui era reprezentată pe steagul voievodului Ştefan cel Mare, georgienii i-au împrumutat numele și și-au pus întreaga țară sub protecția lui, nenumărate case regale, orașe, provincii sunt sub patronajul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință, prăznuit cu mare bucurie astăzi.

În mitologia noastră, acest zeu al vegetației, cum îl numea etnologul Ion Ghinoiu, identificând-ul totodată cu Cavalerul Trac, este cel care învinge balaurul, contracarează vrăjile de luare a manei, arată oamenilor buni locul comorilor ascunse, e martorul înțelegerilor făcute între oieri și deschizător al Anului Nou Pastoral.

Legenda copacului Sfântului Gheorghe

Țăranii îi spun Sângiorz, îl consideră „sfântul ăl mai mare peste câmpuri”, așa că este îndreptățit să aibă copacul lui și floarea lui. „Răchita e copacul lui Sf. Gheorghe. Zice că răchita era să fie cel dintâi copac pe lume… dar Sf. Gheorghe a blestemat-o. Sf. Gheorghe mergea de ziua lui prin niște tufe de răchită și s-a împiedicat, și-a picat: „Te-ai îmbătat Gheorghe, îi zice răchita”. „Dacă zici că m-am îmbătat, zice Gheorghe, atâta cinste să ai tu, cât e ziua mea, mai multă să n-ai. Și chiar așa e. Pe răchită cine o caută tot anul? Atâta numai, cât la Sf. Gheorghe se înfige în brază, atâta cinste are.” (Elena Niculiță Voronca, 1903).

Legenda florii Sfântului Gheorghe

Cu floarea ce-i poartă numele e o altă poveste. A fost culeasă de Simion Florea Marian în prag de secol XX și publicată după mai bine după mai bine de un veac. Se povestește că, după ce Dumnezeu a făcut toți pomii și copacii, toate buruienile și plantele de leac, toate florile mirositoare și nemirositoare, s-a hotărât să mai facă încă trei. Și a făcut scânteuța, busuiocul și o floare frumoasă tare, ale cărei petale le-a pătat cu alb „ca să se deosebească cu totul de celălalte”. Văzând-o, Sf. Gheorghe a îndrăgit-o așa de tare încât i-a atins petalele cu degetele sale. Atunci, „Dumnezeu a numit-o, în cinstea lui, Gheorghină, adică Floarea Sfântului Gheorghe. Având însă dintr-u început toate florile aceeași mărime, Dumnezeu le-a deosebit una de alta, lăsând gheorghina să crească mai mare. Și de-atunci e gheorghina mai mare și pestriță, cu floare albă, galbenă și roșie (…) și tot de-atunci, fiind o „floare scumpă”, nu se-nchină nimăruia, nici nu se dă legată la par, ci numai vântului s-o bată … de aceea feciorii îndătinează a asemăna pe iubitele lor cu dânsa: „Mândra mea, floare gherghină,/ te-aș săpa la rădăcină,/ și te-aș oltoi-n grădină./ Toată vara te-aș uda/ Și-aș dormi la umbra ta…”.

Articolul Sângiorz, zeul al câmpului și străjer al timpului apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Ziua de ieri a deschis ciclul Marților Oprite, aducând stricte interdicții de muncă dar și mult așteptatele frății de cruce, jurăminte juvenile făcute într-un cadru ritual solemn, care marchează despărțirea de copilărie și trecerea într-o altă etapă a vieții. Înfârtățirea se poate face „pe pâine”, „pe sânge”, „pe cruce”, „pe datul mâinii” sau „pe păr”. Tinerii, fete și băieți, își fac cununi, schimbă ouă roșii între ei, înconjoară pomul înflorit într-un parcurs circular, magic, apoi se prind fârtați/frați/veri/surate/mătcuțe până la moarte. Este un legământ foarte puternic, respectat cu sfințenie: „…fraţii de cruce sunt doi prieteni foarte intimi, gata să sară în foc şi în apă unul pentru altul. Deviza fârtaţilor este iubirea până la moarte. Nu se ceartă şi nu se trădează, fie chiar moarte de om; un frate de cruce valorează mai mult decât un frate bun, tainele lor nimănui nu şi le spun.” (Em. Elefterescu, 1924)

Astăzi e Sfânta Mercurie, zi luminată, favorabilă lucrului câmpului, în care tinerii merg la pădure după flori și bețe de alun.

Mâine va sta sub semnul Joii Nemaipomenite sau Necurate din seria nefastă a Joilor de după Paști. Acestea se mai numesc „Joi Domnești” iar la sate se țin împotriva trăsnetelor, a grindinei, a secetei, a ploilor rele… Este ziua în care se udă ritualic semănăturile, se ocolește hotarul satului formând un cerc magic, de apărare, se îngroapă ouă roșii în pământ, pentru rod și belșug, se dă de pomană și se „slobozește” apa pentru morți. Se crede că în prima joi de după Paști, dacă ești bolnav și te culci în pădure, sub un frasin, îți visezi leacul.

Urmează Vinerea Scumpă sau Fântânuța, zi în care se prăznuiește Izvorul Tămăduirii iar apa e tributară magicului, a puterii miraculoase de vindecare.

Sâmbăta Tomii -prima din ciclul celor nouă Sâmbete Interzise- și Duminica Tomii -numită și Paștile Mic sau Paștile Morților- sunt adevărate zile-ecou ale sărbătorii pascale în lumea de dincolo. Sunt zile de pomenire, în care se împart ofrande pentru morții uitați.

Articolul  Săptămâna Luminată apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Toaca și Învierea

Se spune că de Paști este singurul moment din an când „se aude toaca din cer”. Dumnezeu a vrut să piară pământul şi i-a spus lui Noe să facă o corabie. Şi Noe a făcut o corabie în formă de cruce iar după ce a terminat-o a spus: „Doamne, cum să adun eu toate vieţuitoarele?”. Şi atunci Dumnezei i-a răspuns aşa: „Iei o scândură şi un ciocan şi la acest sunet va veni câte o pereche din toate vieţuitoarele. Şi au venit şi s-au aşezat la locul lor cu înţelepciunea de la Dumnezeu dată”. S-a coborât Iisus Hristos la talpa iadului şi a zis: „Luaţi o scândură şi bateţi cu un ciocan ca să audă toţi din iad care au crezut în Dumnezeu şi să iasă la Înviere”. Pe urmă a zis: „Luaţi şi bateţi cu două ciocane ca să audă şi cei de la talpa iadului şi să iasă toţi la Înviere.” Toaca este o rugă a mâinilor, a minţii şi a inimii. Cine bate toaca se împacă cu sine, cu lumea şi simte cum se apropie de Dumnezeu.

Toaca este glasul lemnului. În precreștinism prin sunetul ei se invoca o străveche divinitate fitomorfă. Acum, toaca face legătura între cer şi pământ, între ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede, între viaţă şi moarte, între creştinism şi păgânism. Glasul de toacă este cel al înnoirii, al reînvierii şi al nemuririi. Toaca îndepărtează răul, alungă ispitele, purifică locul. Este un simbol al crucificării Mântuitorului. Poartă însemnele jertfei încifrate în simbolul crucii. Semnalul de toacă înseamnă chemarea la rugăciune prin rugăciune. Toaca vesteşte învierea lui Hristos. Iar Învierea Mântuitorului înseamnă înfrângerea răului şi triumful luminii. Prin Învierea lui Hristos oamenii descoperă puterea de a învinge răul. Este o taină, o sărbătoare şi o prăznuire care se săvârșește spre mântuirea omenirii.

De la oul mitic la cel creștin

Legenda naşterii lumii din oul mitic este întâlnită la egipteni, celţi, greci, fenicieni, hinduşi tibetani, vietnamezi, chinezi, japonezi precum şi la populaţiile din Siberia şi Indonezia. Privit din această perspectivă, oul pascal nu este altceva decât este un substitut al divinităţii, împodobit în Săptămâna Patimilor şi jertfit în ziua de Paşte. Prezentă în cultura romanilor, a slavilor, a chinezilor şi a vechilor perşi, imaginea arhetipală a oului vopsit a fost preluată de creştinism ca simbol al Mântuitorului care moare şi învie din morţi. Astfel, Paştele se încadrează în tiparul preistoric de moarte şi renaştere simbolică a timpului, prin jertfa substitutului divinităţii adorate. Obiceiul folosirii ouălor colorate în practicile de renovare a timpului la intrarea în primăvară ține de mitul cosmogonic al oului primordial, fiind întâlnit și în practici arhaice de la noi. În schimb, toate legendele noastre despre originea ouălor roşii sunt de factură creștină, amintire sacră a ultimei săptămâni de viață pământeană a Mântuitorului, a Drumului Crucii, a Patimilor, a Răstignirii și a Învierii Lui.

Pentru țăranul român, oul pascal reprezintă mormântul cu viaţă iar spargerea cojii, eliberarea pentru o nouă fiinţare. Ciocnirea rituală a ouălor vopsite înseamnă biruinţa prin înviere, biruința vieţii asupra morţii, a adevărului asupra minciunii, a binelui asupra răului. Odinioară, în prima zi a sărbătorii, ouăle se ciocneau numai cu vârful, acest gest simbolic însemnând coborârea lui Isus în iad şi deschiderea porţilor raiului. În ce-a de-a doua zi, se ciocnea vârful unui ou cu partea rotunjită a celuilalt, ceea ce însemna anularea morţii, a răului fiinţial, în timp ce a treia zi, ouăle se ciocneau numai cu „dosul”. Prin acest gesturi rituale, învierea Mântuitorului devine şi învierea noastră.

Închistritul ouălor

Dacă în perioada comunismului etnologii semnalau pericolul pierderii obiceiului încondeiatului ouălor, astăzi femeile satelor noastre, au grijă mai mult ca niciodată ca „închistritul” ouălor de Paști să rămână viu. Este bine de știut faptul că nu toate ouăle trebuie să fie astfel decorate, ci numai acelea care se vor păstra tot anul în casă pentru noroc și belșug.

Încondeierea începe cu împărţirea câmpurilor ornamentale de-a lungul și de-a latul oului. Astfel, cu ajutorul liniilor trasate, se ajunge la două, patru, șase, opt sau chiar mai multe suprafeţe. Aceste linii cât și primele motive trasate cu ceară acoperă parțial suprafaţa albă. Oul este introdus apoi în vopseaua de culoare galbenă, se scoate și se usucă, după care începe încondeiatul altor motive de aceeași culoare, se continuă cu roșu și se termină cu negru sau cu o altă culoare închisă. În final, oul se usucă, după care se îndepărtează liniile de ceară. Acestea sunt ouăle încondeiate, numite zonal și „împistrite”, „închistrite”, „muncite” sau „necăjite”, din cauza procesului complicat al decorării lor dar și a „torturii” la care a fost supus oul. Dar nu trebuie să pierdem din vedere faptul că prin satele noastre întâlnim și ouă vopsite monocrom, ouă purtând amprente florale, ouă pictate, ouă învelite în ceară și împodobite cu mărgele..

Culorile și plantele

Odinioară culorile utilizate pentru vopsirea ouălor se obțineau din plante: roșu provenea din coaja de măr dulce și de măceș sau din zeama de sfeclă ; albastru din viorele; verde din frunzele de nuc, coaja de arin, floarea-soarelui; galben din sunătoare și siminoc. La nivel simbolic, galben reprezenta culoarea soarelui pe bolta cerească iar roşu, culoarea lui la răsărit şi apus. În unele sate se vopsesc ouă negre, culoare a fertilității pământului obținută din coaja verde a nucilor. Înainte vreme, numeroase practici de fertilizare vorbesc despre îngropatul ouălor vopsite la marginea câmpului, în noaptea de Înviere.

Desenele și semnele

Femeile își dau încă o dată măsura imaginație lor nesfârșite, a dăruirii și a harului lor, făcând o adevărată artă din decorarea ouălor, a căror decriptare a stârnit curiozitatea și a motivat cercetarea multor etnologilor. Astfel, au fost clasificate motive creștine precum calea rătăcită sau calea robilor, brâul Maicii Domnului, crucea Paștilor, ochiul, porumbelul, peștele, mâna, scara. Unele motive ne amintesc legende despre facerea lumii cum ar fi șarpele sau albina, cea care l-a ajutat pe Dumnezeu la urzirea lumii, altele ne duc cu gândul la o simbolistică mult mai veche, solară, cum ar fi cocoșul, rozeta, cercul. Și pentru că e primăvară iar lucrul pământului este sfânt pentru fiecare familie, apar desene stilizate ale principalelor unelte din gospodărie: grebla, lopata, fierul plugului, cîrja ciobanului. Există și reprezentări antropomorfe, însă sunt extrem de rare, imaginea unui cioban cântând la fluier fiind întâlnită numai în Bucovina.

Oul cosmic, oul ancestral, oul de aur…

Toate aceste lucruri nu s-au consemnat numai la noi și nu se manifestă întâmplător în cultura noastră tradițională. Atât în Antichitatea Romană cât și în Imperiul Persan, oul vopsit roșu a fost considerat un simbol arhetipal al genezei, al vieţii și al nemuririi. Anul Nou Persan are loc în fiecare an la echinocțiul de primăvară și ține 13 zile. În tot acest interval de timp festiv prezența ouălor vopsite și decorate este obligatorie pe masa rituală. În ultima zi se ciocnesc ouăle cu credința că timpul și locul sunt purificate prin moarte și renaștere simbolică.

Chinezii cred că Cerul şi Pământul sunt un ou enorm făcut de o găină magică născută din haos, indienii explică începutul genezei prin scoaterea Oului de Aur din apele primordiale iar incașii prin trimiterea Soarelui a trei ouă pe pământ, unul de aur, din care au ieșit bărbații nobili, unul din argint din care au ieșit femeile lor și unul din aramă din care a ieșit poporul… Tibetanii consideră că din cele cinci elemente primordiale (aerul, apa, focul, pământul şi lemnul) ar fi apărut oul ancestral, din el ar fi ieşit un lac alb, apoi alte ouă întruchipând cele cinci simţuri, bărbații și femeile…

Oul cosmic, simbol arhetipal al tuturor începuturilor, apare în toate mitologiile, pe toate continentele și este impresionant cum desene precum luna, soarele sau cerul cu Calea Lactee sunt întâlnite pe ouăle decorate de femeile din satele noastre. Cu toate acestea, Mircea Eliade nu este întru totul de acord cu interpretarea strict germinativă a oului primordial, susținând că „nu se referă atât la naștere, cât la renaștere, repetată corespunzător cu modelul cosmogonic… Oul confirmă și promovează Învierea… care nu este o naștere, ci o întoarcere, o repetiție” .

Articolul Toaca din cer și oul pascal: simboluri sacre ale mito-creștinismului apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Articolul Despre Iulia Gorneanu apare prima dată în Iulia Gorneanu.