529
post-template-default,single,single-post,postid-529,single-format-standard,stockholm-core-2.4,select-theme-ver-9.6.1,ajax_fade,page_not_loaded,menu-animation-line-through,,qode_menu_,wpb-js-composer js-comp-ver-7.1,vc_responsive

Postul Crăciunului. Sărbători uitate.

Postul Crăciunului stă sub semnul şezătorilor, al pregătirilor pentru iarnă, al sărbătorilor precreştine dedicate lupului, al purificării sufletului și trupului pentru primirea Naşterii Mântuitorului. Vestind totodată și sfârșitul anului, Postul Crăciunului poartă amprenta unor străvechi sărbători solare dominate de ritualuri apotropaice, de magie premaritală, precum și de numeroase practici oraculare și de propițiere. Cu toate acestea, oamenii respectau întocmai restricțiile alimentare, ceremoniale şi de comportament impuse de Post pentru a întâmpina cum se cuvine cea mai fastuoasă sărbătoare a lor.

Ziua Hoților. Despre boală și furtul ritualic. 

Nu putem vorbi despre Lăsatul Secului de Crăciun, așa cum era înțeles și respectat în satele noastre, fără a aminti de sărbătorile care îl preced, astăzi aproape uitate. Sărbătoarea Tâlharilor din 11 noiembrie, Martinii de Toamnă din 12, Ziua Sfântului Ion Milostivul din 13 și Intrarea în Filipii de Toamnă din 14 noiembrie erau respectate, până la jumătatea secolului trecut, în toate casele.  Sărbătoarea Tâlharilor s-a suprapus peste cea a Sfântului Mina din calendarul ortodox, așa că cei păgubiți se rugau lui pentru aflarea răufăcătorilor. Femeile mergeau la biserică și lipeau de sfeșnice lumânări întoarse, ca să li se întoarcă acasă lucrurile furate. Același lucru îl făceau și fetele, însă cu un alt scop și anume pentru a întoarce spre ele inima feciorilor de care erau îndrăgostite. Deși pare paradoxal, tot Sfântului Mina se rugau și hoții, ca să nu fie prinși la furat.

Și dacă tot vorbim despre o zi a hoților în calendarul popular, să nu uităm de furturile „ritualice”, cum ar fi furatul miresei, furatul busuiocului de la popă pentru a-l pune sub pernă sau sub prag, furatul legăturilor de la mort, bune la farmece și la vrăji…Cât despre hoție, în comunitatea tradițională era considerată boală. „Tâlhar. E o boală a unor oameni, care nu-s sătui și nu-s liniștiți până ce nu fură ceva ori de unde și de la oricine. El, când intră într-o casă, umblă cu ochii numai după furat și, după ce a ochit ceva, caută toate chipurile să puie mâna și să șterpelească”. (George Bujorean – Boli, leacuri și plante de leac).

Pe 12 și 13 noiembrie au fost Martinii de Toamnă, sărbătoare închinată Ursului, cel mai puternic animal de la noi, căruia oamenii îi spun Moş Martin, situându-l astfel în galeria strămoșilor totemici iar pe 13 noiembrie, se ținea Ziua Sfântului Ion Milostivul, pentru ca animalele din gospodărie să fie păzite de mușcătura șarpelui și a lupului. Sărbătoarea anticipa, de fapt, intrarea în Filipii de Toamnă, interval sacru de mare însemnătate, dominat de Zilele Lupilor, respectat în mediul pastoral până în zilele noastre.

Lăsatul secului de dulcele toamnei și beția ritualică a Spolocaniilor

Se spune că Postul a fost lăsat de Maica Domnului bătrânului Crăciun, drept pedeapsă pentru că i-a tăiat mâinile nevestei sale, Crăciuneasa, cea care o moşise pe Maica Domnului. Se mai povestește că ţăranul român, înainte de intrarea în Postul Crăciunului, sărbătorea trei zile: Ajunul, Lăsatul Secului şi Spolocania. Primele două zile le ţinea pentru Filipi (Lupi) ca să-i îndepărteze de oameni și gospodării. Oricât ar fi fost de sărac, ţăranul pregătea bucate alese, cu carne şi brânză, iar a doua zi, mergea la crâșmă şi bea toată ziua „să-şi spele gura”. Până şi femeile, potrivit etnologului Tudor Pamfile, luau furca în brâu şi se duceau la crâșmă. Pentru că, de Spolocanie, sunt îngăduite excese de comportament, ce amintesc de acel „desfrâu sacru” al sărbătorilor dionisiace.

Așadar, ziua de 13 noiembrie aduce Lăsatul Secului de Crăciun sau, mai bine spus, Lăsatul Secului de Carne. Însă, cine vrea să postească după rânduiala veche, renunță la carne cu o săptămână înainte. Tot atunci, în Săptămâna Albă, femeile spală cămășile, fețele de masă și așternuturile ca să rămână dalbe peste an, urcă în pod oalele în care s-a gătit mâncare de frupt și le coboară pe cele pentru Post, fac incantații și gesturi magice de legare a păsărilor cerului pentru a nu strica holdele, de îndepărtare a lupilor de la stână, de alungare a tuturor răutăților ce ar putea periclita echilibrul sufletesc, obligatoriu în timpul postului. Este o zi-hotar ce deschide un interval de timp marcat de sacralitate, cu profunde semnificații rituale.

Vreme înainte, începând cu această dată, fetele adunau câte o surcică de lemn în fiecare zi de Post, iar în Ajunul Crăciunului făceau cu ele un foc mare, la care fierbeau crupe fără sare. Odată fierte, le așezau pe masă şi așteptau miezul nopții, când umbra ursitului venea pe cahlă și se ospăta iar ele încercau să ghicească cărui fecior îi vor fi sortite. La rândul lor, femeile adunau toate resturile de la ultima masă, pentru ca – în dimineața zilei de 14 – să le arunce spre răsărit, printr-un gest magic de „legare” a ciocului păsărilor, spunând așa: „Păsările cerului, eu vă dau hrană de la masa mea spre a fi îndestulate și de la holdele mele oprite!”. Apoi, spălau toate oalele și le așezau cu gura în jos, pentru ca familia și casa să le fie păzite de pagube pe durata Postului. Cu același scop, femeile atârnau de lemnul coşului o secure și o lăsau acolo cât țineau Filipii, pentru că, în calendarul popular, urmează zilele lupilor.

Intrarea în Filipii de Toamnă. Zilele Lupilor.

Postul Crăciunului se suprapune parțial peste lunga perioadă de împerechere a lupilor, răstimp în care acest animal-totem al vechilor daci se presupune că ar căpăta puteri magice și că ar căuta vecinătatea omului. Tot acum, în imaginarul popular, începe timpul strigoilor. Se crede că ei devin tot mai agresivi, că puterea lor culminează în noaptea de Sântandrei iar apoi se retrage treptat, odată cu formarea cetelor de colindători. În multe povești, strigoiul apare întrupat în lup, nopțile lungi de iarnă și sunetul lugubru al crivățului constituind cadrul perfect pentru o adevărată explozie a gândirii magice. „Iera o babă meșteră în descântece,…zâcea că lupii îmblă deopotrivă cu strigoii… ca să nu facă rele bine-i să mai ungi lemnele la uși șî fărești cu usturoi pisat”. (Marcel Lapteș – Timpul și sărbătorile țăranului român 2009).

Numită în unele zone Drăgostițele (pentru că atunci se „drăgostesc” lupii), data de 14 noiembrie marchează începutul perioadei în care aceste animale se împuiază. Despre sacralitatea lupului și despre îndepărtarea lui prin tot felul de practici magico-rituale, am mai povestit și voi mai povesti. La fel și despre canonizarea sărbătorilor păgâne din calendarul popular. Așa se explică faptul că Filipii au preluat numele Sfântului Apostol Filip (prăznuit de biserica ortodoxă tot pe 14 noiembrie), împrumutând totodată din aura sfântului: „Filipii se închipuiesc ca niște sfinți însărcinați de Dumnezeu cu îngrijirea vitelor”. „Filipii au fost nişte apostoli care, pe vremea prigonirilor în contra creştinilor, au fost daţi într-o groapă cu lupi, de unde au scăpat. Aceşti Filipi au fost şase fraţi zdrenţăroşi, cari rătăceau prin lume şi aveau puterea să schimonosească, să pocească pe cei care nu țineau zilele lor.” (Th. D Speranţia – Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgânești).

Iulia Gorneanu

No Comments

Post a Comment