Acoperământul Maicii Domnului/ Procoavele/ Sărbătoarea Părului/ Din Gromovnic citire

Brumărel i se spune lunii octombrie prin satele noastre iar oamenii așteaptă începând de acum bruma de argint, întâia vestitoare a zăpezilor iernii. Despre Brumărel se povestește că ar fi un fecior frumos cu inima de gheață și că, atunci când trece călare, iarba îngălbenește în urma lui, copacii își leapădă frunzele, florile mor… Este vremea în care se pregătesc livezile și grădinile pentru iarnă: se curăță pomii de uscături, se sapă de jur împrejurul lor iar la rădăcina lor se pune pământ negru, hrănitor. În unele sate, încă din prima zi a lunii se scot icoanele la câmp și se face agheasma, apoi se încep semănăturile de toamnă. În Calendarul Popular, prima săptămână a lunii se cheamă „Săptămâna lui Procoavă”, după numele sfântului care acoperă pământul cu zăpadă, celei de-a doua i se spune „Săptămâna Satului” și stă sub semnul lucrului din gospodărie, cea de-a treia e cunoscută ca „Săptămână a Lucinului”, în amintirea zeului protector al lupilor. Ultima săptămână a lunii e „a lu’ Sâmedru”, zeitate însemnată a Panteonului Românesc, peste care s-a suprapus praznicul Sf. Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.

Acoperământul Maicii Domnului

În vechime, pe 1 octombrie era celebrată una dintre sărbătorile femeilor. Patronată de „Procoavă”, divinitate autohtonă meteorologică care marchează intrarea în anotimpul rece, ziua era ținută în special de tinerele fete, pentru grăbirea măritișului. Odată cu venirea creștinismului, sărbătoarea a împrumutat elemente creștine iar femeile au început să o țină pentru ca Sf. Procoavă și Maica Domnului să le „acopere” simbolic cu protecție, fertilitate, frumusețe și belșug. „Procov” este un împrumut slav, aproape ieșit din uz, care desemna pânza cu care se acopereau diverse lucruri, cu sensul de învelitoare, pătură, văl, velință, voal. Legenda spune că Sf. Procoavă a fost un pustnic, un ascet stâlpnic ce și-a trăit viața între cer și pământ, pe o platformă construită pe un stâlp. Se mai povestește că nu era atins niciodată de ploaie, fulgere sau îngheț, acest lucru consacrându-l în imaginarul popular ca una dintre divinitățile meteorologice importante. 

Calendarul creștin consemnează pe 1 octombrie sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului. „Sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului e când aceasta a acoperit pe un pustnic ce s-a făcut sfânt, ce şedea veșnic pe vârful unui stâlp şi tot timpul cât a stat n-a fost plouat, nici nins, nici înghețat, pământul în jurul stâlpului era păzit de toate”. (Th. Speranţia). Drept urmare, femeile măritate țineau sărbătoarea prin post și nelucru, pentru ca Maica Domnului să le aibă sub acoperământul său și să le ocrotească familia iar tinerele fete se rugau pentru a le „înveli” cât mai curând cu vălul de mireasă.  Acest transfer simbolic din planul universal în cel personal este adesea prezent în gândirea magică a societăților arhaice. Mai mult, interferența ulterioară a fondului precreștin cu cel creștin a dus la un metisaj interesant, care a stimulat imaginația oamenilor din vatra satului. „Se serbează pentru vite, ca să ne acopere Maica Domnului şi să ne aibă în pază de toate primejdiile: de înec, de foc, de cumpănă, de năpastă, de ducă-se-pe-pustii, de ucigă-l-toaca şi de vrăjmașul cel rău” (Tudor Pamfile). Se mai povestește că, în această zi, Sfântul Andrei a văzut-o pe Maica Domnului plutind în văzduh cu mâinile întinse, rugându-i-se lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Iar de atunci oamenii o roagă, la rândul lor, să îi acopere cu mila Sa și să-i păzească de toate relele….

Procoavele – Sărbătoarea Părului

Așa cum aminteam bunăoară, prima zi din octombrie în Calendarul Popular îi este consacrată unei divinități care se regăseşte doar în imaginarul colectiv: „Procoavă”/ ,,Sfântul Procoavă”/ „cel care învelește pământul cu zăpadă”. Venerat îndeosebi de fetițe pentru a le acoperi capul cu un păr bogat și strălucitor, de fetele mari pentru a le grăbi măritișul și -implicit- de a le acoperi capul cu basma (semn distinctiv al nevestelor în comunitatea tradițională), Procoavă este așteptat să aștearnă prima zăpadă, pentru ca anul să fie rodnic și îmbelșugat. Femeile postesc și țin sărbătoarea pentru sănătatea copiilor, pentru ca vitele să le fie apărate, casa şi recolta ferite de foc iar soții păziți de înec şi de boli. Este perioada în care, înainte vreme, tinerele fete făceau diverse acte de divinație. Mai întâi ajunau, apoi mâncau o jumătate dintr-o turtiță sărată, făcută în acea zi iar cealaltă jumătate o puneau sub pernă. Se credea că, procedând astfel, își visau prima întâlnire cu ursitul. „Sfântul Procoavă este un sfânt sfinţit de Dumnezeu printre cei dintâi. El acoperă pământul cu un strat de zăpadă; de aceea fetele i se închină, pentru a le acoperi şi lor capul cu belşugul părului şi pentru a le ajuta să se mărite cât mai curând”. (Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român)

În satul românesc tradițional, pieptănătura vorbea despre starea socială și economică a femeii, despre vârsta și prestigiul pe care aceasta îl avea în societate. Fetițele purtau două cozi, fetele mari o singură coadă împletită iar femeile își strângeau părul în diferite modalități și îl ascundeau sub o năframă. Chiar și așa, părul era îngrijit cu maximă responsabilitate și supus unor adevărate ritualuri de frumusețe în câteva momente din an. Toate acestea reprezintă reminiscențe ale vechilor credințe, potrivit cărora părul este purtătorul energiei vitale, singurul care crește și după moarte. De aici vine obiceiul tăierii părului la copii în context ceremonial (tăierea moțului, ruperea turtei) precum și interdicția de a-l arunca la întâmplare pentru a nu fi găsit de vrăjitoare și folosit în diferite ritualuri de magie neagră.

Din Gromovnic citire

Și în această lună, bătrânii satelor deschid Gromovnicul, privesc cu atenție cerul și pământul, iar observațiile meteorologice pe care le fac sunt luate în seamă de întreaga comunitate. Aflăm astfel că, dacă frunzele copacilor cad în prima parte a lunii, este semn de iarnă timpurie și grea, iar dacă plouă mocănește, vor fi viscole năprasnice în decembrie. În schimb, dacă bruma poleiește câmpul și mai și fulguiește din cînd în când, prima lună a anului va fi însorită, întocmai ca primăvara.

Cerul lui octombrie are și el semnele lui, care așteaptă să fie citite și înțelese. La ceas de seară, de vrei să știi ce vreme va să fie în anul următor, trebuie să cauți „stelele ce se numesc Cloșca”. Dacă înainte de apusul acestei constelații e vreme bună, înseamnă că vara viitoare va fi timpurie și plină de rod; dacă la apusul ei va ploua, „va fi roadă de mijloc la semănături”; de vin ploile după apusul constelației, e semn clar că vara se va lăsa așteptată.

Citind cerul înstelat, pomii, comportamentul animalelor, țăranii știu de cât fân au nevoie, când trebuie să semene pământul, câte lemne de foc să-și pregătească pentru iarnă. Se spune că va fi iarnă grea dacă în noaptea de Sâmedru oile se culcă grămadă, șoarecii de câmp se retrag spre sat, nucii şi gutuii sunt prea încărcați de rod… Dacă tună în octombrie, e semn de iarnă blândă iar ceața deasă înseamnă zăpadă din belșug la sfârșit de an.

Vremea Scorpiei. Tot Gromovnicul ne spune că în luna aceasta „Soarele intră în numărul semnului cerului al Scorpiei, care este și friguroasă. Se numește așa pentru că este veninată, cu dureri și boale pentru nepotrivirea aerului, că dimineața este răceală, iar la miazăzi căldură și zăpușeală. În vremea aceea să te ferești de leacuri și nici într-un chip să nu te apuci de lucru nou. Întru acele zile, când soarele se află în semnul Scorpiei, de va fi tunet, pâinea se va scumpi, iar pe alte locuri va fi foamete. Iar de va tuna spre miazăzi în țara Arabiei, vor fi ploi multe și oamenii se vor îneca în mări și ape. Iar de va tuna noaptea, multe orașe și sate se vor surpa și fiare vor fi multe spre nenorocul oamenilor. Iar de va fi cutremur, pâine va fi multă, belșug de toate bunătățile. Iar dacă se va cutremura pământul întru miazăzi, atunci între împărați va fi pace și dragoste.”