CASE PĂRĂSITE DE ÎNGER

„Fiecare casă are înger, fără înger nu se poate. Îngerul vine în toată ziua, până la miezul nopții, că el tot ce se întâmplă în casă știe… El intră iute de se uită și iar se duce”. (Elena Niculiță-Voronca, 1907)

Peste casele din satele noastre îngerul trece tot mai grăbit, acoperișurile semețe îi smintesc zborul iar ferestrele, ce au uitat demult semnul crucii, nu-l mai slobozesc înlăuntru. Multe case au rămas fără de înger iar singura lor podoabă e steagul negru de sub streașină. Ele sunt, parcă, cele mai frumoase, frumoase înainte de moarte, așteptând resemnate întoarcerea fiilor rătăciți prin lume. Ei le spun „case bătrânești”, adică demodate, învechite, desuete, le e rușine cu ele, „așa se făceau mai demult, ce să-i faci…”. Nu-i împiedică nimeni să le dărâme, nici primarul, nici legea, nici păcatul. Nici îngerul, care de atâta tristețe abia își mai poate deschide aripile. Ei au văzut case mărețe pe unde au fost la lucru, case de domni, cu living, dressing, cu camere se supraveghere, „ce înger domnule?”, au venit acasă și s-au străduit să le construiască întocmai, fără să țină cont de arhitectura locului, de duhul lui, fără să le pese de-i câmpie, munte ori deal. Vă spun cu mâna pe inimă că mă plimb prin țara asta și nu mai știu pe unde sunt, parcă Vrancea, parcă Maramureș, satele încep să arate la fel, adică în nici un fel, după sufletul nostru de împrumut. Noroc cu babele de pe la porți, noroc cu munții și cu Dunărea, noroc cu îngerul care îmi arată că încă mai existe căsuțe din povești, cu mușcate în fereastră și busuioc sub streașină, cu ferestre în formă de cruce și pasărea sufletului pe acoperiș, cu uşile joase ce te obligă să te apleci când intri, întocmai ca în bisericile de demult, pe când trufia rămânea întotdeauna dincolo de prag. Sunt case cu o arhitectură uimitoare, perfect proporționate, case boierești cu foișor, case cu prispă, cu stâlpi șerpuiți, cu capiteluri și frontoane, cu acoperiș din șindrilă, din trestie, din stuf, din paie… Sunt ultimele case cu duh, sunt căsuțele noastre albastre ce dispar una câte una, neprotejate de nicio lege a patrimoniului arhitectural rural, rămase la voia întâmplării, a lipsei de criteriu, a prostului gust, a falei peste măsură…

Lelea Victoria Măieran din Spermezeu, Bistrița Năsăud s-a stins din viață. Am cunoscut-o în urmă cu câțiva ani, locuia singură într-o căsuţă de poveste, albastră precum privirea ei. Tot singuri, în case ce ar putea fi incluse într-o listă a patrimoniului țărănesc, trăiesc Elvira Cociș din Suciu de Jos, cantorul Vasile Șanta din Rogoz, moșucu’ Vasile Deac din Bogdan Vodă, Lița Veta din Munții Sebeșului, Nicolae Pițiș din Lăpuș, Maria Poenariu din Laz, lelea Valerie din cătunul Cotorăști, comuna Râmeț, … Acest ultim sat, ascuns printre culmile de piatră ale Apusenilor, ar trebui urgent conservat, casă cu casă, șură cu șură. Priveliștea pare desprinsă din alte timpuri, casele sunt mici, cu acoperișuri de paie, înalte și rotunde ca niște căpițe uriașe. O împietrire tainică a pus aici stăpânire pe loc şi pe lume. Deasupra ușii Valeriei Bradea e scrijelit anul în care a fost făcută casa – 1850.

M-am plimbat pe drumul pietruit și am văzut case mai aproape de cer decât unele de altele. Am văzut satul românesc de demult. O lume închisă, retrasă în sine, în care rânduiala înțeleasă ca ordine ancestrală îl face să dăinuie iar oamenii se supun necondiționat legilor lui nescrise. M-am apropiat de case. Unele respirau agonic, altele erau părăsite, gata să se prăbușească. Să fi fost locul rău? Ori întemeietorul satului blestemat? O fi ajuns până aici mirajul orașului, al străinătății? Sau poate e doar destinul care îşi întinde aripa neagră asupra veșniciei din satele noastre…

Credit foto – Dinu Constantin