Probejenia. Fețele schimbării în Calendarul Popular

Pe 6 august, când biserica prăznuiește Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe Muntele Tabor, revelare a esenței sale divine, calendarul popular ne aduce din străvechime o altfel de schimbare, o schimbare de timp și anotimp, o purificare de suflet și trup în amintirea ascensiunilor inițiatice spre înălțimile munților, practicate odinioară de moșii noștri. În vechime, aceasta era ziua când se credea că „se ceartă vara cu toamna”, când Apollo, zeul suprem al soarelui și al luminii își disputa lumea cu Dionysos, zeul vegetației, al pomilor și al viței-de-vie, al vinului și al extazului. Țăranii îi zic Probejenie și -pentru că este una dintre zilele-hotar de peste an- activează nenumărate ritualuri, obiceiuri, povești. Este ziua împăcării, una dintre zilele în care oamenii nu au voie să se certe, pentru că sunt ceruri deschise iar fiecare trebuie să contribuie la echilibrul universului și al lumii.

De Probejenie, codrul începe să-și schimbe culoarea, apele se răcesc, copacii plâng pentru că nu-și mai văd crescând lăstarii, cerul devine mai albastru iar berzele pleacă, purtând rândunelele plăpânde pe aripi. Oamenii rămân acasă și se roagă ca ele să ajungă cu bine și să se întoarcă la primăvara ce vine. Se spune că nu-i bine să pornești la drum lung în aceeași zi cu păsările călătoare că vei rătăci cărările și cu greu vei mai găsi drumul spre casă. Însă, dacă le însoțești cu privirea, vor lua cu ele și durerile tale.

Începând din această zi, chipurile oamenilor se vor schimba, vor începe să se lumineze, să se albească, pentru că soarele nu va mai avea putere să le rumenească obrazul. Iar cei care își doresc din tot sufletul să scape de o patimă, de Probejenie își vor afla leacul. Pentru asta, le vin în ajutor Moşii Schimbării la Faţă, strămoșii totemici care fac legătura între cer și pământ, între ceea ce se vede și ceea ce se simte, între dorință și amintire. Lor le aduc femeile satului ofrande bogate în struguri și miere, alimente sacre din cămările zeilor, care în această zi capătă proprietăți vindecătoare și apotropaice.

Fiind o zi prag, Probejenia are și puternice valențe premonitive: se crede că, dacă în această zi e soare, toamna va fi călduroasă și roditoare iar dacă, dimpotrivă, e ploaie, noul anotimp va fi capricios, neprielnic recoltelor. Se spune că de la Probejenie „nu se mai aleg fructele”, adică nu mai cad din pom înainte de vremea coacerii, că este momentul cel mai prielnic cositului otavei și că stupii trebuie aduși acasă pentru că „florile nu mai au dulceață”. Tot în această zi, începe culesul viilor cu „cu rod de vară”.

INTERDICȚII

Ca toate sărbătorile din calendarul popular, Probejenia aduce interdicții demne de luat aminte. În satul românesc există obiceiul ca, de la Sânziene până la Probejenie, oamenii să-și scoată patul pe prispă și, astfel, preț de șase săptămâni să respire mireasma nopților de vară, să numere stelele, să viseze, să se conecteze la vibrațiile locului, la energiile pământului și ale cerului. În satul tradițional, începând de astăzi este interzis dormitul afară, dezlegat în noaptea de Sânziene. “Numa` atâta-i vara, vară/ Până-i patu` mândrii-afară/ Dacă mândra patu-și mută/ Poţi să ştii, vara-i trecută.” (Memoria Ethnologica – colecția Parasca Făt).

Mai mult, ferestrele nu mai pot fi lăsate deschise peste noapte, pentru că, din cauza frigului, duhurile rele se pot ascunde în case. Gângăniile și șerpii se retrag la „căldura din inima pământului”, numai șarpele casei rămâne cuminte sub prag, spirit bun al locului, aducător de noroc și belșug. Dacă cineva întâlnește în astă zi un șarpe pe drum, trebuie să-l omoare, pentru că altfel acesta se va preface în zmeu.

Și, din păcate, chiar dacă luna lui Gustar va mai aduce zile fierbinți, este strict interzis de acum înainte scăldatul în apele curgătoare: “De la Probăjenii înainte, nu-i slobod să te mai scalzi în râu. O coborât cerbul de la munte, s-o pișat în apă și-o răcit apa. Atâta-i tăt.”

APĂ ȘI PLANTE,  FARMECE ȘI TĂMĂDUIRE

Cum cerurile sunt deschise, înainte vreme femeile împlineau ritualuri de frumusețe și divinație. În zori se spălau cu roua culeasă de pe flori ca să fie fermecătoare și iubite, cu pielea netedă și parfumată precum petalele lor. În oglindă nu aveau voie să se uite toată ziua, pentru că duhurile rele ascunse în ea ar putea să le fure frumusețea. În schimb, de știau vreo fântână cu apă neîncepută, își căutau în oglinda ei ursitul, la lumina unei lumânări de ceară, la ceas târziu în noapte. Dacă nu erau mulțumite cu „vedenia” din apele fântânii, fetele mergeau la descântătoare să le „facă” de dragoste și de iubit. „Se pune miere şi sare pe un vătrai, apoi se bagă vătraiul pe o vatră încinsă rostind: Tu, sare mare,/ Tu, miere mare,/ Eu te încinz,/ Te aprinz,/ Tu să te încinzi,/ Să te aprinzi,/ Cum te încinzi,/ Cum te aprinzi,/ Aşa să se-ncingă/ Aşa să se-aprindă/ N. de chipul meu/ De trupul meu./ Să nu-i dai stare a sta,/ Să-l încinzi,/ Să-l aprinzi,/ De chipul meu,/ De trupul meu,/ Cum se încinge/ Vatra de foc,/ Focul de vatră,/ Aşa să se-ncingă/ Inima-n N./ De chipul meu,/ De trupul meu,/ Cum plesneşte sarea,/ Cum se-ncinge mierea,/ Aşa să se-ncingă/ Aşa să se aprinză/ Aşa să plesnească,/ Să nu se stăvească/ Inima-n N./ De chipul meu,/ De trupul meu,/ Nici în lung,/ Nici în lat, / Nici la noi în sat,/ Să nu-i stare a sta, /Nici mâncare a mânca,/ Nici hodin-a hodini,/ Nici somn a durmi,/ Până la mine a veni.” (Marcel Olinescu – Mitologie Românească)

Potrivit calendarului popular, Probejenia este ultima zi în care se mai pot culege plantele de leac: leuştean, usturoi, flori de mușețel, avrămeasă, busuioc, crenguțe de alun. Se spune că, începând de acum, plantele nu mai au putere tămăduitoare, „de la Obrejenie toate buruienile și plantele dau înapoi, se veștejesc”. Oamenii țin sărbătoarea de frică să nu se usuce ca florile câmpului iar fetele nu-și spală părul de teamă că nu le va mai crește, după cum nici iarba nu mai crește până la primăvara ce vine. Culese în acest moment – prag între anotimpuri, după un anume ritual și într-un cadru ceremonial foarte bine definit, aceste plante își sporesc puterea magică.

Leuşteanul este o plantă apotropaică, folosită împotriva ielelor, a strigoilor, a Zburătorului, precum și în descântecele de întoarcere a laptelui şi de îndepărtate a şarpelui. Este cea mai importantă plantă cultivată pe lângă casă, despre care se spune că de se întâmplă să fie furată, se usucă întreaga grădină. La rândul ei, creanga de alun este nelipsită din recuzita vrăjitoarelor, a descântătoarelor și solomonarilor. Are puterea de a alunga șerpii și duhurile necurate, de a lega gura lupului și de a închega apa, fiind în stare „să scoată toată răutatea și tot veninul din om afară”. Tot cu o vergea de alun, fetele mari își cheamă ursitul iar solomonarii, călare pe balauri, mână norii negri pe cer după bunul lor plac …

Sacralitatea, puterea tămăduitoare și oraculară a plantelor a fost studiată și transmisă din generație în generație. La rădăcinile unora dintre ele, femeile lăsau ofrande în anumite momente ale anului, cu altele stăteau de vorbă, pe altele le invocau, convinse fiind că de fapt sunt niște zâne, precum sânzienele și avrămeasa. Aceste plante se culeg după reguli aparent neînțelese, neținându-se seama întotdeauna de perioada în care ajung la maturitate, ci mai degrabă, de anumite momente cosmice, de zile știute din bătrâni și însemnate în calendarul popular. În filozofia țăranului român, toate au suflet, simt, aud, văd, ajută, tămăduiesc.

Herodot este primul care consemnează marele dar al geto-dacilor de a întrebuința plantele în scop medicinal iar, patru secole mai târziu, un medic grec din armata lui Nero, pe nume Dioscoride, cataloga o mare parte dintre plantele tămăduitoare din Dacia în tratatul De materia medica. Fiind vorba despre o știință populară transmisă oral, există puține documente de acest fel iar informația, de multe ori, e incompletă. O adevărată comoară a medicinii noastre empirice poate fi considerată prima carte despre plantele de leac, Herbarium, tipărită la Cluj în 1578. Însemnări importante apar și în Lexiconul slavo-român din 1694, precum și în Pravila lui Matei Basarab, care subliniază sarcina vraciului de a descoperi ierburile vindecătoare, inclusiv pe cele care pot anihila efectul otrăvurilor. Un secol mai târziu, locul vraciului în literatura de specialitate este luat de farmacistul „știutor și cunoscător al botaniceștelor ierburi.” (Hristovul domnitorului Grigore Ghica, la construirea spitalului Pantelimon din București, 1725). Un studiu complet cu inventarul plantelor medicinale din Transilvania îi aparține lui P. Sigerus (1791) și vede lumina tiparului în mai multe limbi, printre care și româna. Din păcate, alte câteva lucrări la fel de valoroase rămân în manuscris, printre acestea numărându-se Nomina vegetabilium a preotului calvin Iosif Benkő (1783) și Tractatul despre vindecarea morburilor poporului de la tiera, a lui Samuil Vulcan ( începutul secolului al XIX-lea). Probabil aceeași soartă ar fi avut-o și Botanica Poporană Română a lui Simion Florea Marian, operă monumentală inițiată în anul 1862, al cărui manuscris conține 12 volume, cu aproape 6000 de file și un ierbar, dacă nu ar fi fost publicată în urmă cu vreo zece ani. Poveștile și legendele plantelor, denumirile științifice și populare ale lor, rețete de leac și frumusețe, cântece și descântece, farmece și vrăji, practici magice și obiceiuri, puteți afla acum, după mai bine de un veac de la moartea academicianului, când magistralul său studiu a văzut lumina tiparului așa cum acesta și-a dorit atât de mult: complet și „cu ilustrațiuni”.