307
post-template-default,single,single-post,postid-307,single-format-standard,stockholm-core-2.4.3,select-theme-ver-9.9,ajax_fade,page_not_loaded,menu-animation-line-through,,qode_menu_,wpb-js-composer js-comp-ver-7.6,vc_responsive

După 80 de zile din nou acasă

14 decembrie 2016  #iuliaÎnvinge  #îngeriidelângămine

Astă seară se împlinește o săptămână de când am ajuns acasă. După 80 de zile. Mă străduiesc să inventez cuvinte nescrise și nerostite pentru a putea mulțumi. De mâine, vă voi spune povești despre moarte și renaștere. Firul poveștii experienței prin care am trecut va lega ultimele file ale Calendarului Străvechi din anul ce se apropie de sfârșit.

15 decembrie 2016 #iuliaÎnvinge  #îngeriidelângămine

N-am ajuns la expoziția de la Paris. Și nici la cea de la Stuttgart. Dar am pornit la drum. Cu febră. Și cu partea cea mai prețioasă a colecției mele, cea inspirată de Regina Maria a României. Demersul meu curatorial „Veșmântul țărănesc, veșmânt regal” era parte a unui proiect al artistei Izabela Barbu (Jezebel). Ea a fost primul meu înger păzitor. Nu știam că sunt bolnavă, credeam că sunt doar obosită după un an fără de vacanță. Nu cunoșteam sensul cuvântului prevenție, nu știam că există spitale și, cu atât mai puțin, că oamenii civilizați își fac periodic controale medicale. Am aflat când era să fie prea târziu. Iar Jezebel a fost, definitiv, alături de mine. Nu m-a lăsat la Spitalul din Sibiu, așa cum am vrut, a insistat să ajungem la Stuttgart, nu știu, spera să îmi revin sau poate îngerul i-a șoptit că așa trebuie să fie. Nu am amintiri de pe drum. Ca prin ceață văd hotelul din Budapesta și ochii negri ai lui Jezebel. O aud cântând, a cântat pe drum…

16 decembrie 2016 #iuliaÎnvinge  #îngeriidelângămine

Înainte de comă, de pe drum, am reușit să comunic suspect de coerent cu prietenii mei, cu toate că nu îmi mai amintesc nimic… Am revăzut sms-urile după transplant. Ștefan Neagu ajunsese la Paris. Urma să avem o sesiune de fotografie în Atelierul lui Brâncuși pentru un proiect al comunității La Blouse Roumaine. Visam de multă vreme la el. Visez și acum. Visele îmi dau aripi. Iar unele se împlinesc în zbor.

18 decembrie 2016 #iuliaÎnvinge

Când am ajuns la Stuttgart, a fost prima dată când mi-a fost teamă. Omul înger care a fost și a rămas lângă mine este Maria Kando. Nu o cunoșteam, ea mă știa de pe FB. M-a dus la medicul ei, apoi la Clinica din Stuttgart. Vorbeam coerent încă, îmi sunam prietenii din țară, le spuneam că trebuie să ajung la Paris, să instalez expoziția. După stabilirea diagnosticului, am fost transportată de urgență la Heidelberg. Criză hepatică fulminantă. Ciroză. Răul răului. Șanse minime de supraviețuire. 22 septembrie.  De atunci, mai bine de două luni, Maria Kando a fost cu mine. M-a luat în custodie, asumându-și riscurile operației de transplant, singura care m-ar fi putut salva. Medicii erau rezervați, eu intrasem în comă. Maria respira în ritmul bătăilor inimii mele.

20 decembrie 2016 #iuliaÎnvinge  #îngeriidelângămine

Germania mi-a dăruit șansa la viață. Tehnologia uneia dintre cele mai renumite clinici de transplant din lume, excelența medicilor, soluționarea problemelor extreme în timp record, profesionalismul tuturor celor care lucrează la Universitatsklinikum Heidelberg, îmi permit acum să vă scriu aceste rânduri. Iar profunda empatie, dăruirea și grija absolut uluitoare cu care s-au apropiat de mine în cele mai  dificile două luni din viața mea, m-au convins definitiv că  sintagma „nemții reci” este  un veritabil oximoron. Acum, durerea lor e și durerea mea.

21 ianuarie 2017 #iuliaÎnvinge  #îngeriidelângămine

Au trecut trei luni de la transplant, au mai rămas două zile până la controlul lunar de la UniversitätsKlinikum Heidelberg. Abia ieșisem din comă iar Elena Hartschuh era lângă patul meu. Mi-a spus că e prietena lui Elisabeth, pe mine mă știa de pe FB. Și pentru că nu ne cunoșteam, a venit cu o antologie de poezie românească și mi-a citit. Mi-a citit zile în șir, mi-a citit până am fost tot mai bine, mi-a citit până ne-am împrietenit. Apoi am aflat că este medic. Eu știam doar că este unul dintre îngerii de lângă mine.

23 februarie 2017 #iuliaînvinge #îngeriidelângămine

Patru luni de la transplant. Și o prietenie pe viață. Vrea nu vrea, Elizabeth dă dependență. Timp de două luni a fost doza mea zilnică de artă, strecurată cuminte printre perfuziile ce mă țineau în viață. Ne cunoscusem în România, la o expoziție  Fikl, în urmă cu câțiva ani. Ne-am plăcut și ne-am uitat. Cine ar fi crezut că viața…sau pragul…sau moartea?… La ea au locuit mama și Andreea Diana când am fost în comă, la ea merg peste câteva zile, când mă reîntorc la Clinica din Heidelberg pentru controlul lunar. Elizabeth este poezie. Până să îi descopăr universul, pictura, fotografiile, rezidențele de artă și proiectele culturale curatoriate, am privit-o. Cu un stil vestimentar fabulos și o aură pe măsură,  mereu zâmbind, când  apărea Elizabeth dispărea clinica, salonul devenea bibliotecă, patul de spital, portal de evadare în dialog, porția zilnică de artă, de lectură, de styling. Cât de norocoasă am putut fi… Nu mă putem mișca, nu înțelegeam cum pot trăi cu ficatul altcuiva, mă rugam pentru el, vorbeam cu el, simțeam îngerul păzitor lângă patul de spital, aripi mari și albe. Îmi așteptam prietenii din viața cea nouă: Maria, Elena Hartschuh, Mihai Ancău, părintele Tritz… Și pe Elisabeth. Iar Elisabeth îmi dădea prăjitură cu lingurița, cappuccino cu paiul, îmi aducea cărți și îmi povestea despre cum vom face expoziții împreună.

Iulia Gorneanu

No Comments

Post a Comment