Duminica Mare, Rusalcele, Călușul. Magie și tămăduire. - Iulia Gorneanu
452
post-template-default,single,single-post,postid-452,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-3.7,menu-animation-line-through,wpb-js-composer js-comp-ver-5.0.1,vc_responsive

Duminica Mare, Rusalcele, Călușul. Magie și tămăduire.

Prăznuită cu mare fast la 50 de zile după Paşti, Rusaliile marchează calendarul popular timp de mai multe zile. Cu rădăcini în mitologia romană, unde apare ca o zi în care se aduceau ofrande florale sufletelor celor plecaţi, această „sărbătoare a rozelor” se transformă radical sub influența cultului solar geto-dac, fiind identificată mai târziu cu sărbătoarea creștină post-pascală a Rusaliilor.  Duminica Rusaliilor, numită popular Duminica Mare, este sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli. Considerată și sărbătoarea întemeierii bisericii creştine, cade întotdeauna la 10 zile după Înălțare și la 50 de zile după Paşti. Cu toate acestea, în aproape toate zonele etnografice de la noi, sunt încă vii nenumărate practici magice precreștine, precum „goana Rusaliilor”, „înstruțatul boului”, udatul nevestelor” sau „dansul călușului”, relicte ale unui străvechi cult solstițial.

Rusalcele/Ielele/Dânsele

Chiar dacă pentru țăranul român biserica are o importanță covârșitoare, rânduindu-i atât viața cât și universul interior, în imaginarul popular Rusalcele continuă să apară drept zâne, asemănătoare Ielelor, care „zboară prin aer în ziua de Rusalii. Vindicative și nemiloase, sunt înarmate cu tot felul de unelte tăioase cu care-i pedepsesc pe cei care muncesc în zilele lor. („Astăzi sunt gârbovite de bătrâne, dar tot fecioare sunt. Ele cântă şi joacă în anumite zile ale anului, pe la răspântii. În aceste zile oamenii se feresc a lucra, căci zânele îi vor schilodi.” Tudor Pamfile). Legenda spune că Rusaliile/Rusalcele sunt fiicele lui Rusalim Împărat, moarte fecioare. După ce își părăsesc mormintele în Joia Mare şi petrec Paştile cu cei vii, ele nu mai vor să se întoarcă în lumea lor. Pentru a le îmbuna și a le face să plece, oamenii le aduc ofrande și le împart pomeni în ajunul sărbătorilor patronate de ele: Todorusele, Duminica Rusaliilor, prima zi din postul Sfântului Petru.

Dezlănțuirea spiritelor nefaste ale Rusaliilor, biruite doar prin dansul apotropaic al călușarilor, atinge cote maxime în această perioadă, întocmai ca la începutul iernii, când lumea e bântuită de strigoi și doar cetele de colindători o mai pot salva. Pentru a se apăra de aceste spirite rătăcitoare, oamenii își împodobesc casele cu ramuri verzi de tei și frunze de nuc, poartă în sân pelin și usturoi, fac pomeni și slujbe de pomenire pentru sufletul morţilor. În calendarul popular, zilele ce urmează stau sub semnul Rusalcelor, al acestor zâne capricioase, cărora oamenii nu le rostesc numele pentru a nu le invoca. Le spun Dânsele, Ielele, Zânele, Sfintele, Şoimanele, Măiestrele, Frumoasele, Domniţele, Muşatele, Fetele Câmpului sau Împărătesele Văzduhului și polinomia poate continua la nesfârșit.

Luni sunt Zilele Călușului sau Troița, urmată de „Marțea Mânioasă sau Tretunul, când se spune că oamenii trebuie să ajungă acasă înaintea cirezilor, pentru că vacile vin la amiază cu Rusaliile în coarne și ar fi mare pericol să le întâlnească. „Miercurea Bălțatelor” face pereche bună cu ziua de vineri, tot a Bălțatelor, iar amândouă se țin tot de frica lor. Între ele e „Joia Mânioasă”, numită și „Buciumul Rusaliilor”, zi în care se spune că Rusaliile își „buciumă sfârșitul isprăvilor lor”. Urmează „Sâmbăta Pietrii”, „Rusitorii” sau „Rusitoarele”, când se crede că se întorc morții în morminte și se împart pomeni pentru sufletul lor, înainte de răsăritul soarelui.

Descrise fie ca niște fete tinere, frumoase și provocatoare care iau mințile oamenilor, fie ca niște babe urâte și nemiloase care se răzbună pe muritori în cele mai îngrozitoare moduri, Rusaliile/Rusalcele sunt invocate și alungate prin descântece la fel de diferite precum paradoxalele lor înfățișări. Când sunt chemate, sunt rugate să vină cu cele mai alese cuvinte: „Voi Zânelor bune,/ Măiestre, Frumoase,/ Puternice, Miloase, / Vitezelor, Iubitelor,/ vă rog fierbinte/ cu dulci cuvinte/ să-l ajutați pe Ion/ să fie sănătos,/ și de voi drăgăstos/ și tot ce face/ să nu fie de prisos,/ să-l lăsați curat,/ ca voi luminat/ și binecuvântat”. În schimb, în descântecul de exorcizare, apelativele se schimbă într-un mod radical: „Nemilostivelor,/ Relelor,/ Apucatelor,/ Zănatecelor,/ Bătrânelor,/ Urâtelor,/ Răşchiratelor,/ Ţâfnoaselor,/ Scârboaselor,/ ce v-a făcut/ de nu v-a plăcut?/ De ce l-aţi pocit şi nenorocit?/ pe omul iubit?/ (…) Daţi-i înapoi,/ tot ce i-aţi luat,/ glasul,/ bărbăţia/ şi mândria,/ c-am să vă bat,/ cu vergeaua de alun înodurat,/ în pădure,/ în câmp înflorit/ şi-am să vă toc,/ cu melitorul,/ cu toporul,/ cu securea,/ până aţi pieri,/ şi zâne n-aţi mai fi./ Fireaţi voi să fiţi,/ de fete bătrâne,/ urâte şi spâne,/ de zâne spurcate,/ de babe-nţărcate,/ de destrăbălate”. (Romulus Vulcănescu –Mitologie română).

Se crede că numai vrăjitoarele cunosc adevăratele nume ale zânelor. Totuși, etnologii „au identificat” patru dintre ele (consemnate și de Romulus Vulcănescu): Doina, Hora, Avrămeasa şi Creştineasa. „Doina este o zeiţă melancolică, ce locuieşte mai mult printre munţi şi văi şi are darul să înmoaie pietrele şi să mişte copacii din loc cu vocea ei dulce. Concepută eminamente ca zână a cântecului liric, (…) Doina îndeplineşte o funcţiune cathartică. Cea de a doua şoimană, „Hora”, este o zână a dansului magico-mitic al Soarelui. Ea exprimă sentimentul profund de adorare a sfântului Soare (…) „Avrămeasa” şi „Creştineasa”, deşi considerate a fi două „eroine cereşti de lumină”, sunt de fapt două zâne cu trăsături magico-mitice şi însuşiri magico-medicale. Sunt totodată înfăţişate ca zâne ale descântecului cântat şi ale sacrificiului”. Și pentru că ultimele două zâne poartă numele unor plante de leac, să nu uităm că de săptămâna viitoare putem culege plante tămăduitoare, ceea se până acum era strict interzis, deoarece se credea că acestea erau „pișcate de Rusalii”, deci fără nicio proprietate magică sau de vindecare.

Călușarii – dansatorii noștri exorciști

În numele lui Dumnezeu, Sfântuțul, ne legăm jurând în credință către steag, că vom juca în dreptate, fără supărare și fără murmur”. E vremea Călușului, cel mai spectaculos, complex, arhaic şi misterios obicei ritual de la noi. Călușul atinge apogeul în aceste zile, pentru a fi „dezlegat” în cea de-a doua săptămână după Rusalii, când are loc moartea şi îngroparea steagului. După intrarea inițiatică în ceată, Călușarii devin personaje sacre, fiind obligaţi să respecte o perioadă impusă de castitate, să păstreze secretul, să poarte un costum specific, cu straie țărănești albe, decorate cu brâu, bete și panglici roșii. Fiecare călușar are la el frunze de alun și de nuc, foi de pelin și usturoi precum și o bâtă, semn al iniţierii feciorilor în vechime, dar şi posibilă armă împotriva duhurilor rele sau reprezentare simbolică a razelor soarelui.

Cetele dansatorilor-exorciști, înzestrați după jurământ cu energii psiho-fizice oculte, au întotdeauna un număr impar de Căluşari. În unele locuri apare și un personaj numit Mutul. Toate cetele sunt conduse, la fel ca cele de colindători, de un Vătaf. Acesta are obligația să supravegheze corectitudinea jocului, să mențină o stare permanentă de vigilență și taină, să diagnosticheze spiritul și gravitatea bolii, în funcţie de semnele date de bolnav în timpul dansului ritual. Cele mai multe poveşti sunt despre cei atinşi de puterea Rusaliilor, zâne nemiloase care iau minţile și vlaga oamenilor. Nefiind o boală propriu-zisă, ci mai degrabă o transă hipnotică, aceasta nu poate fi vindecată decât prin puterea magica a dansului Căluşarilor. Actul care aduce vindecarea este „doborârea din căluș”. Vătaful atinge cu steagul împodobit cu o legătură de usturoi, una de pelin şi un șnur roşu, pe unul dintre Căluşari. Acesta, căzând la pământ, preia simbolic suferința bolnavului.

În perioada funcționării cetei, Călușarii viețuiesc împreună, cutreieră satele pentru a-i tămădui pe cei bolnavi, grăbesc măritișul fetelor, luându-le în hora lor, joacă pruncii în braţe ca să crească mari şi sănătoși, dorm sub streașina bisericilor pentru a se proteja de duhurile Rusaliilor… Iar dacă se întâlnesc două cete de Călușari în vreo cruce de drum, se „duelează” jucând Călușul până la epuizare. Este o spectaculoasă dezlănțuire de energie, unde arderea, zvâcnirea de flacără și jocul armelor ne duc cu gândul la un străvechi dans solar, cu implicaţii rituale, ludice, medicale şi războinice, în care bărbaţii purtau toiege-mastoide ce semnificau razele soarelui, transformate mai târziu în mastoide de cai solari.

Descântec de exorcizare

O purces N.

Care-i apără Rusaliile,

Pe cale,

Pe cărare

Şi la mijloc de cale

Cu Rusaliile întâlnitu-s-o,

În faţa lui izbitu-s-o,

Mâinile dămblăgitu-i-a,

Vinele la picioare zgârcitu-i-o,

Pieptul în sus ridicatu-i-o,

Spinarea strâmbatu-i-o,

Creierii turburatu-i-o,

Mintea în cap schimbatu-i-o,

Vlaga din ciolane luatu-i-o,

Trupul schimonositu-i-o,

Râs de dânsul făcutu-şi-o,

Ca un fuior de cânepă

L-a zbuciumat,

Într-o bute de roată l-a băgat,

Şi de lăturea drumului

L-a aruncat,

Şi în pulbere l-a astupat.

L-a lăsat rezemat de gard

Ca pe un om stricat

Şi nenorocit,

De pe lume mântuit.

Omul acela până la cer s-a văicărat,

Nimene nu l-a văzut,

Nimene nu l-a auzit,

Numai eu N. l-am văzut,

L-am văzut,

L-am auzit,

La dânsul am alergat,

De mâna dreaptă l-am apucat,

Cu limba l-am întrebat:

– De ce ţichi,

De ce te văicărezi?

Omul mi-a spus

Că de acu de pe lume este dus.

– Nu ţipa,

Nu te văicăra,

Curând la mine vei alerga,

Cu nouă fraţi, bărbaţi.

Doftori şi învăţaţi.

Cu scai voiniceşte le-oi bate,

Din toate încheieturile le-oi scoate,

Eu de mână te-oi lua,

Pe calea lui Adam voi pleca,

Că am auzit,

Că la fântâna lui Iordan

Este o vatră de hărdal

Şi-o tufă de leuştean

Şi într-însa este o lumină crescută,

Naltă şi subţire,

Crescută la răcoare,

Ca faţa lui sfântu Soare,

Şi-i bun de durere de picioare

Şi de boala omului

Ce-i în trupul lui cea molipsitoare.

Şi eu, până la fântâna lui Iordan,

Era o limbă de pădure,

Bolnav când am ajuns la pădure,

Copacii cu crengile la pământ se lăsase,

Înaintea bolnavului se întuneca,

El pe unde călca

Pământ crăpa,

Iarba se usca,

Frunza din copaci chica

Şi în urma lui se dărâma.

La fântână am ajuns,

Pe ghizdele de l-am pus,

În fântână m-am plecat,

Apă ne-ncepută cu mâna am luat,

Din cap i-am turnat,

Cu scai voiniceşte l-am măturat,

Chichioarele i-am deşchedecat,

Limba din gură i-am dezlegat,

Trupul i s-a uşurat,

Dumnezeu mintea în loc i-a aşezat,

Înaintea ochilor i s-a luminat

Şi el de boală s-a îndreptat.

Pe cale,

Pe cărare

A plecat,

Pe scări de aur s-a ridicat,

Sus la cer s-a săltat,

Iar acolo, o curte,

O curte se vedea,

Nici vântul nu o bătea,

Nici soarele nu o ardea,

Nici ger nu o ajungea,

Nici pulberea de dânsa nu se lipia.

Apucatul de Rusalii acolo s-o dus,

Acolo o ajuns,

Mâna pe rătez a pus,

Ş-a intrat în case,

Iaca acolo şase fete frumoase,

Şedea la masă

Rusaliile cele hioroase,

Mânca, bea şi se ospăta,

Iar trei dormia.

Doar una dintr-însele

O întrebat: – Ce cauţi N.

Pe aice?

– Cum n-oi umbla

Şi cum n-oi căta,

Peste mine ce boală a dat?

– Nu ţipa, nu te văicăra,

Că aceste sunt hiorele

De-a surorilor mele,

Eu cu trestia cea lungă

Le-oi bate,

Le-oi rade

Şi cu cea ascuţită le-oi mătura,

Jos de pe trup le-oi da,

Trupul ţi s-o uşura

Şi eu în poale le-oi lua,

La marea neagră voi alerga,

Acolo sunt munţi

Crunţi

Cu stânci de petri zidiţi.

Stânca de piatră s-o crăpa,

Şi acolo le-oi băga,

Lacăt de aur la uşă le-oi aşeza,

Cu cheie de argint le-oi încuia

Şi pe marea neagră le-oi arunca.

Piatra în fundul mării s-o îneca

Şi Rusaliile s-or cufunda.

Acolo se aşeze,

Unde nimene nu nimereşte.

Eu la dânsul m-oi înturna,

Şi în leagăn de mătasă te-oi aşeza,

Vârtutea în ciolanele tale s-o înturna,

Pe faţa pământului te-oi lăsa.

Tu când vei călca,

Iarba pe urma ta s-o usca,

Şi acu eşti bun îndreptat.

– Voi bărbaţilor,

Dezmăţaţilor

Şi ne-nvăţaţilor,

Voi femeilor,

Dezmăţatelor,

Puturoaselor şi beţivelor,

Nu vă miraţi de mine

Că-s gros

Şi frumos

Şi sănătos

Şi vă miraţi de cer că-i nourat,

De pământ că-i lat,

Cum nu se mai lipesc

Rusaliile de om.” (Tudor Pamfile – Sărbătorile la români)

No Comments

Post a Comment