Ultimul joc, magia albului și Săptămâna Nebunilor

Săptămâna Albă marchează un prag, un prag de trecere spre o perioadă de interdicții, interval de timp magic în care mai pot avea loc excese de comportament ce amintesc de acel „desfrâu sacru” al sărbătorilor antichității greco-romane. I se mai spune și Săptămâna Nebunilor pentru că îngăduie căsătoriile celor „întârziați”. Cu toate acestea, în mentalul țărănesc, numai nebunii, proștii și urâții satului lasă nunta până în pragul Postului Mare. Este o săptămână în care fiecare zi poartă un nume, aduce o interdicție sau, dimpotrivă, o dezlegare.

„Lucră, mamă, ce-i lucra/ Și-mi pornește ursita…” În comunitățile tradiționale a avut loc ultimul joc din Câșlegile de iarnă. Dacă în vechime dansul avea funcție ritualică, mistică sau războinică, jocul satului continuă să delimiteze un spațiu sacru ce se deschide celor care lasă în urmă vârsta copilăriei, o perioadă de doliu sau de boală, închizându-se celor care nu respectă normele morale transmise prin generații. Jocul stă sub semnul strigăturilor, iar strigăturile au, în primul rând, o funcție de comunicare. Prin strigătură îți poți exprima bucuria, supărarea, părerea despre lume, despre un eveniment sau despre o persoană, poți răni sau poți cuceri. În satul tradițional, bărbatul care nu strigă la joc are mari probleme de integrare în comunitate, fiind considerat incapabil să își exprime sentimentele, starea psihică, disponibilitatea erotică. Jocul organizat înaintea intrării în Săptămâna Albă se deosebește tocmai prin mesajul strigăturilor: „Astăzi îi Lăsat de Sec/ Mă duc, mamă, să mă-nec/ Unde-o fi Prutu’ mai lat/ C-am rămas neînsurat” sau „Supărate-s fetele/ Că se trec câșlegile/ Nu vă, fete, supărare/ C-o veni el Postu’ Mare/ Și veți da la sărindare,/ Doară vă veți măritare”. Este noaptea în care sunt satirizați cei care nu s-au căsătorit înainte de Post și, dacă nu reușesc să facă nunta nici în Săptămâna Nebunilor, vor fi încă o dată „pomeniți” de Lăsatul Secului de Brânză.

Săptămâna Albă – zile rituale premergătoare Postului Mare

Lunea Albă/ Lunea Burdufului este ziua incantațiilor și a gesturilor magice de legare a păsărilor cerului pentru a nu strica holdele. Resturile rămase de la ultima masă de dinaintea Lăsatei Secului de Carne au fost aruncate în zorii zilei spre cer, către răsărit, rostind: „Păsările cerului, eu vă dau hrană de la masa mea spre a fi îndestulate și de la holdele mele oprite!”. Se numește Legarea Grânelor și este un ritual străvechi, de protecție a recoltele. În vechime, la această dată aveau loc bătăi rituale pentru stimularea fertilității amorțite în timpul iernii. „Lunea Burdufului era ziua în care gospodarii tăiau burdufurile golite și le dădeau tinerilor mascați să-i lovească pe „holteii” care nu se însuraseră.” (Narcisa Știucă – Sărbătoarea noastră cea de toate zilele). În unele zone, mascații „băteau” cu burduful, în scop fertilizator, femeile care nu puteau avea copii.

Nu scăpau de “bătaie” nici câinii, pentru că, în unele zone începe Tărbacul Câinilor, Goana Câinilor sau Jujeul. Însă, de data aceasta, aveam de-a face cu o practică magică surprinzător de violentă, prin care se alunga simbolic iarna patronata de lupi, pentru a face loc verii patronate de cal, animal solar ce însoțește divinitățile din calendarul de vară.

Marțea Albă este ziua în care, vreme înainte, femeile aveau grijă să mănânce brânză, aliment ce urma să le facă postul mai ușor și se fereau să-și spele parul, pentru a nu albi înainte de vreme. De Miercurea Albă, femeile puneau urzeala și începeau țesutul pânzei pentru cămăși.

În Joia Albă/Joia Necurată/Joia Nepomenită, albul –dincolo de valențele sale purificatoare- poate fi și aducător de rele, dacă nu se respectă cutumele impuse ale acestei săptămâni. În Joia Albă femeile îşi curăță toate vasele, pentru ca mâncarea din Postul Mare să nu se „spurce” de la vreo „oală de frupt”. Apoi, spală cămășile, fețele de masă şi așternuturile, ca să rămână dalbe peste an. Este ziua în care interdicțiile și pedepsele sunt aduse de tors și de depănatul caierului. Femeilor le este strict interzis torsul, pentru ca bărbații lor să fie protejați când merg la lucru în pădure. Iar „vârtelnița pentru adunat bumbacul nu se aduce în casă, fiind rea de căpiere”, atât pentru oameni cât și pentru animale. În unele locuri nu se lucrează nimic, pentru a îndepărta albul malefic, aducător de albeață, de mătreață, de viermi. Joia aceasta se mai numește și Joia Vlașii (a vraciului ochilor) și este ținută pentru a nu face vreo boală de ochi peste an. Este vreme în care ncep Gadinele, sărbătoare de trei zile ținută pentru ca rodul câmpului și al pomilor să nu fie stricat de insecte.

Vinerea Ouălor din Săptămâna Albă este prima din ciclul Vinerilor Scumpe de peste an. Până la începutul veacului al XX-lea, Vinerile Scumpe erau ținute cu sfințenie, îndeosebi de femei, pentru casă, sănătate și spor. Prima dintre ele, Vinerea Ouălor, se ținea “ca să nu se strice ouăle sub cloști” și pentru bunăstarea pasărilor din ogradă. Sunt douăsprezece Vineri Scumpe pe an, sărbătorite înaintea fiecărui praznic, și se spune că cine nu le ține cu post negru și rugăciune până la apusul soarelui, nu are spor la nimic și are parte de boli tot anul. Vinerea Ouălor are o importanță specială, anunțând un nou interval de timp marcat de sacralitate, consacrat pomenilor și ofrandelor rituale: Sâmbăta lui Lazăr.

De Sâmbăta lui Lazăr, zeul mort de dorul plăcintelor, s-au cinstit prin pomeni și rugăciuni sihaștrii, sfinții părinți și moșii din neam. Femeile au avut interdicție la tors, cusut și împletit pentru a nu „se întoarce pomana înapoi”. În schimb, a fost obligatoriu să facă plăcinte pentru a le da de pomană lui Lazăr, străveche divinitate agrară care moare și învie în această zi. I se mai spune Sâmbăta Plăcintelor, iar cei vizați de încărcătura malefică a zilei sunt, de data aceasta, bărbații. Ei nu au voie să lucreze nimic. Femeile, pentru a-i proteja, trebuie să dăruiască vecinilor plăcinte, alimente-ofrandă aduse lui Lazăr, „cel care a murit de dorul lor”. Legenda spune că Lazăr a simțit miros de plăcinte pe când se afla într-un pom, iar atunci, de poftă, a căzut și a murit. Într-un târziu, surorile sale i-au găsit trupul acoperit de frunze uscate, l-au îngropat și l-au plâns. Se povestește că după șase săptămâni Lazăr ar fi înviat, așa cum se întâmplă cu toate divinitățile din vechime, care mor spre a renaște odată cu noul anotimp. Finalul poveștii este incert, dar un lucru este sigur: “Cine nu mănâncă plăcinte în Sâmbăta lui Lazăr , va cădea din pom în timpul culesului”.

Dar să nu uităm că în Săptămâna Albă s-a desfășurat și Săptămânii Nebunilor, cea care a patronat o lume întoarsă pe dos, cu propriile legi, extravaganțe și jocuri. „Cu vreo câteva zile înainte de lăsatul secului, unii dintre oamenii cei mai glumeți și mai buni de gură din sat se îngrijesc de mai multe părechi de haine urâte și sdrențoase, cu deosebire însă femeiești, ca, îmbrăcându-se într’însele, să se facă comedianți, și ca atari să producă apoi, prin diferitele lor nebunii, comedii și glume, râsete și veselie în adunările tineretului și mai ales pe la șezătorile și clăcile care se țin în decursul primei săptămâni de Păresimi. Cum au dat în post, și anume chiar în seara zilei prime, toți cei ce vor să se facă comedianți se adună la o casă anumită, unde stau până cătră miezul nopții. Sosind miezul nopții, fiecare se îmbracă în hainele cele mai sdrențoase … și apoi se pornesc pe la casele unde știu că se află atare adunare, șezătoare sau clacă de scărmănat lână și pene, și acolo, schimbându-și glasul ca să nu fie cunoscuți, prind apoi a face felurite nebunii, comedii și glume. De comun, unul dintre dânșii ia cu sine și un fluer din care prinde a cânta, iar ceilalți a juca cu fetele și nevestele tinere care se află de față, felurite jocuri improvizate la starea locului, prin care produc asemenea o mulțime de râsete și voie bună între cei ce se află de față. A doua zi dimineța se adună iarși cu toții la aceeași casă de unde au plecat în ziua premergătoare, și de aici apoi, luând satul de-a-lungul și de-a-curmezișul, fac din nou o mulțime de nerozii, nebunii și glume, ca publicul, care aleargă după ei, să aibă de ce râde”. Take Papahagi – Din Folklorul Romanic și cel Latin 1923.

Lăsata secului de carne – ritualuri și practici străvechi de incinerare a iernii, fertilitate, purificare și protecție

Duminică a fost Lăsata secului de carne, zi de post negru pentru fetele care vor să se mărite, zi de veselie pentru copiii din sudul țării, unde încă se mai practică un joc numit „Baterea alviței”, zi de împăcare pentru oamenii Bărăganului, care își vizitează neamurile spre a le cere iertare dacă le-au greșit cu ceva peste an, așa cum cere obiceiul „Iertăciunilor”.

Tot în sudul țării a avut loc „Urlalia”, adică aprinderea focului ritualic în scop purificator și vegherea lui, într-un scenariu asemănător „strigării peste sat”. Obiceiul este consacrat focului viu, substitut al soarelui pe pământ. În Transilvania și Banat poartă numele de „Alimori” iar în Țara Moților se cheamă „Hodăiţe”.

În jurul focurilor înălțate spre cer, proiecții simbolice ale soarelui, strigând din răsputeri „Ali-morii, Ali-morii”, oamenii trăiesc cu intensitate timpul festiv, purificând spațiul de spiritele rele, demoniace. „Alimori” vine din latinescul „Ad Lemures” („către morţii strigoi”) sau de la „Lemuria” (sărbătoarea strigoilor la romani). Prin acest ritual este asigurată protecția comunității, atunci când timpul este vulnerabil și incert, de trecere spre un alt anotimp. Rugurile aprinse pe dealuri și roțile de foc împinse la vale sunt însoțite de strigături satirice, de petreceri excesive cu muzică, joc, mâncare și băutură din belșug, pentru a nu le duce dorul în timpul postului. Este un priveghi ritual închinat anotimpului a cărui moarte este iminentă, o incinerare simbolică a iernii prin arderea crengilor și frunzelor uscate, explozie de lumină și veselie. Prin dans, solul este bătut în scop fertilizator, spre a elibera căldura, noul anotimp, plantele și insectele ce vor cuprinde cerul și pământul. Prin „strigările peste sat”, faptele rele, odată rostite, sunt iertate. Iar cei care le-au făcut pot intra în Postul Mare cu sufletul curat.

Spolocania a fost numele zilei de ieri și a stat sub semnul purificării, al spălării ritualice a tuturor urmelor ce ar putea spurca prima zi a Postului cel Mare. I se mai spune și Lunea Curată, a Vaselor, a Păsărilor sau a Forfecarilor (omizilor) și este ținută pentru protecția recoltei. E una dintre zilele care „scurtează postul”, deoarece se continuă bețiile și petrecerile de duminică, desfășurate acum sub patronajul femeilor. Nevestele se adună într-o casă, sau pur și simplu la cârciuma din sat, unde petrec cu mare veselie și multă băutură, spunând că-și „spală” gura și stomacul, ca să poată intra „curățite” în post. Bărbații se distrează și ei cum pot, se maschează în Cuci și împlinesc, de cele mai multe ori în glumă, fără să știe ce fac, un străvechi ceremonial de fertilizare (la intrarea în primăvară) și de purificare (la intrarea în cel mai important post de peste an).

Astăzi este Marțea Încuiată, Marțea Vaselor, a Ciorilor, a Furnicilor sau a Trăsnetului. Și pentru că în astă seară începe un nou interval de zile festive cunoscut sub numele de Săptămâna Cailor lui Sântoader, i se mai spune și Marțea Sântoaderului. Este o zi pusă sub semnul celor mai severe interdicții. Cine spală, țese, coase ori împletește va fi trăsnit când va purta acel obiect, iar pământul lucrat asăzi va fi bătut de grindină. „Prima marți din Postul Mare nu-i slobod să se moaie haine nicidecum. Dar o vara de-a mea nu s-a putut răbda și o muiat haine. Și cum le-o gătat de muiat, s-o pomenit cu un moș venit din pădure. Era bătrân și cu barbă mare, albă. Și cum s-o apropiat de ea, i-o zis: – No, da ce-ai făcut, tu, fată? Vara mea i-o răspuns: – Da ce să fac? Iaca am muiat haine și astăzi, că este o zi ca celelalte. Atunci moșu’ i-o zis supărat: – No, scoate-le hăpt amu-n fundu’ grădinii. Și nici n-o apucat bine a le duce acolo, că le-a și trăznit pă tăte, huc, de le-o făcut țăndări. Și nimic n-o mai rămas din ele”. (din colecția Maria și Pamfil Bilțiu)

Articolul Ritualuri de protecție și purificare la intrarea în Postul Mare apare prima dată în Iulia Gorneanu.