BOBOTEAZA

Kir Alexa, Doamne,/ Grâu de primăvara / Șî-n pod șî-n cămară/ Noi strigam pă sub butuci/ Să ne dați vreo două nuci;/ Noi strigam pă sub podele/ Să ne dați vreo două mere…

Grefate pe sărbători precreștine, Boboteaza şi Sântionul sunt zile cu puternice valenţe magice, în care se colindă, se fac farmece, se descântă, se află ursitul, se fac prorociri asupra vremii şi rodului noului an. Bătrânii spun că Boboteaza este cea mai geroasă zi a anului şi că în această noapte viitorul poate fi citit în oglindă. E o vreme a cerurilor deschise, când animalele grăiesc la miezul nopții despre comori ascunse iar semnele de noroc și belșug sunt văzute de cei inițiați.

Boboteaza este ziua în care, potrivit mito-filozofiei populare, s-a făcut lumea. În satele noastre, ritualurile s-au amestecat. Creștinismul a biruit în lege iar obiceiurile pământului au dăinuit în fapte: „La Bobotează afumăm grajdurile cu tămâie, pân-ce să dee Dumnedzău roade în bucate. Apoi la Bobotează, sara de agiun, doi coconi ai casî, o bărbatu’ casî dacă nu-s coconi, apoi cu colacu’ în mână și cu lumina aprinsă înconjura casa de trii ori șî strâga: Kir Alexa, Doamne, / Grâu de primăvara / Șî-n pod șî-n cămară”. (Graiul Maramureșului, 1925).

Gesturi de magie populară venite din străvechime avem și a la venirea preotului cu Botezul. Sub scaunul pe care se așează preotul se pun boabe de porumb – „ca să stea cloștile pe ouă” – și busuioc – “ca să vină pețitorii”-. Cea mai bătrână femeie din casă prinde un fuior de cânepă la cruce. Se spune că Maica Domnului împletește din el un năvod, cu care prinde sufletele morților din Iad și le ridică în Rai. Fetele de măritat pun un fir de busuioc sub pernă ca să-și viseze ursitul. În unele zone, firul de busuioc se așează pe pragul casei. Dacă a doua zi busuiocul e „argintat”, e semn că ursitul va fi bogat.

De Bobotează se aprinde focul viu. Se afumă oamenii, casele, grajdurile, grădinile și livezile, pentru alungarea duhurilor rele, pentru atragerea norocului și a belșugului. În zorii zilei se strânge cenușa din vatră și se păstrează până primăvara, când se presară pe straturile cu legume și la rădăcina pomilor.

În Apuseni, dar și unele zone din Bucovina, tinerii organizează jocul numit Boboteaza/ Ardeasca. Spre seară, merg cu tăciuni aprinși pe un deal, fac „Focul de Bobotează”, joacă în jurul lui iar când flăcările se domolesc, sar peste el pentru a-și purifica sufletul și trupul.

Tot astăzi, fetele de măritat vrăjesc focul din vatră printr-un descântec de dragoste care începe așa: „Cum sar scânteile din jăratic, așa să scânteie și inima lui; eu nu întețesc focul, eu întețesc inima lui…” Focul este simbolul energiei vitale, al inimii, al soarelui, al puterii de zămislire. Este simbolul sacru al vetrei casei, purtător al luminii spirituale, flacără a vieţii.

În Ardeal se practică un ritual agrar de stimulare a recoltei numit Ciuralexa/ Chiraleisa/ Kira Leisa (denumirile provin din grecescul Kyrie Eleison – Doamne Miluiește). Într-un ceremonial împlinit de copii și desfășurat pe ulițele satelor, se înconjoară casele, în cercuri mari, solare, apoi se stropesc grădinile și livezile. Apa însuflețește, purifică şi fertilizează. Apare din razele Lunii și din lacrimile Zeiţei Zorilor, spală păcatele moștenite de la strămoși şi generează renașterea.

De Bobotează, valențele apei purificatoare se extind asupra gospodăriei, a comunității, asupra întregii lumi. Stimulează recolta, îndepărtează bolile, alungă dracii, strigoii, moroii, şerpii și lupii până la Sfântul Andrei. Aceștia sunt asociați cu viscolele şi prăpădul iernii, marcând astfel trecere în celălalt anotimp.

Numărând opt zile începând de azi nu se spală rufe. Se crede că apele lumii au fost sfințite odată cu scufundarea Crucii în apă. Ceremonia creștină are loc la o fântână din sat, în curtea bisericii sau în vecinătatea unei ape curgătoare. În ultimul dintre locurile amintite, după ce preotul aruncă Crucea în râu, bărbații tineri (Feciorii/Junii, acolo unde există Ceată) intră în apă după ea. Despre cel care scoate crucea la mal se spune că va avea noroc tot anul sau – în cazul celor necăsătoriți – că se va însura în acel an.

Se mai crede că atunci când preotul aruncă Crucea în râu, ies dracii din apă și fug pe câmp iar singurii care îi pot vedea sunt lupii. Este momentul în care se arată și Solomonarii, cu Cartea Tainelor Lumii într-o mână iar în cealaltă, cu un căpăstru din coajă de tei.

După sfințire, apa se transformă în agheasmă. Oamenii o iau acasă în vase special pregătite și toarnă câte puțin din ea în toate fântânile ce le ies în drum. Își stropesc apoi casa, șura, animalele și livada, într-un străvechi ritual de purificare. Un obicei asemănător are loc în satele transilvane mâine, de Sântion, și poartă numele de „Udatul Ionilor”. Agheasma adusă de la biserică este miraculoasă și vindecătoare. O sticluță de agheasmă este păstrată peste an iar dacă „se strică”, se crede că asupra casei a fost aruncat un blestem.

SÂNTIONUL

„Este-un câmpuț lung și lat/ Colindăm, dalbă colindă/ De oițe-nconjurat./La oițe cine șede?/ Tot Ionu – Sântionu/ Cu brâu roșu-nțântelat,/ Cu fluier înferecat/ Cu băltag încolțurat/ Și suman îmbăierat…”

Sântionul închide cercul sărbătorilor de iarnă iniţiate la Sfântul Nicolae. Chiar dacă este vorba de intervalul de timp cel mai important din punct de vedere al concentrării de sacralitate creștină, acesta coincide cu practicarea unor ceremoniale străvechi de regenerare a timpului. Anul s-a înnoit, soarele a triumfat nebiruit, timpul a fost revigorat, cerurile au fost deschise. Anularea trecutului şi a păcatului, individual sau colectiv, s-a făcut printr-o purificare rituală. La toată această reordonare a lumii, contribuția colindătorilor a fost decisivă. Timp de 12 zile, prin repetiția colindelor la fiecare casă, au activat forța magică a cuvântului rostit. Colinda este o urare scandată ce vine din străvechime, cu funcția rituală de prevedere şi asigurare a viitorului, de provocare a primăverii, de comunicare cu sufletele moșilor, de invocare a unor reprezentări totemice. Astăzi, măștile rituale au fost „omorâte”, bocite, plimbate în cortegiu-ceremonial pe ulițele satelor, apoi înmormântate, spre a renaște odată cu timpul cel nou. Atât confreriile feciorilor/junilor (Cetele), cât și măștile, în tot acest răstimp au căpătat sacralitate. Colindătorii au fost singurii care au asigurat conectarea cu o cultură atât de importantă și îndepărtată, însă fără o istorie scrisă.

În aceste zile, Cetele se sparg. Nu înainte, însă, de a organiza o ultimă masă la casa gazdei, unde toţi cei prezenţi rup o bucată din colacul ritualic. Apoi se colindă gazdele, părinţii spirituali ai feciorilor pe durata Cetei. Urmează jocul ce anunță sfârșitul petrecerii comune şi totodată anularea atribuțiilor pe care Ceata le-a avut în perioada dintre ani. Așa se încheie o perioadă marcată de veselie, în care sunt îngăduite excesele de comportament. Iordănitul Femeilor de Sântion sau Jocul Beţivului, practicat de Ceata de Feciori din Veneţia de Jos în ziua de Bobotează amintesc de acel „desfrâu sacru” al sărbătorilor matriarhale, de Saturnaliile romane, de sărbătorile dionisiace legate de moarte şi renaştere, ca mod de a reacționa la crizele din viața divinității, a lumii şi a omului.

Iordănitul femeilor/ Tontoroiul femeilor/ Carnavalul femeilor este o enigmatică reprezentare a unor străvechi ritualuri de iniţiere feminine, care jalonează, în momentele calendaristice importante, întregul an. Unii etnologi susțin că a fi o relicvă a cultului închinat zeului Dionysios. Așadar, mâine sunt abolite normele stricte ale satului tradițional, femeile devin mai puternice decât bărbații, preluându-le libertatea și comportamentul excesiv. Într-o ceremonie specială sunt primite tinerele neveste în comunitatea femeilor măritate, după care îşi aleg o gazdă unde petrec până în zori. Acolo -în mod ritual desigur- dansează, cântă și beau peste măsură.

Sigur că sărbătoarea creștină a influențat-o pe cea păgână, atât prin ceremoniile de celebrare a celor ce poartă numele Sfântului, cât şi prin fixarea „Zilei moaşei”, Ioan Botezătorul fiind considerat patronul pruncilor. Se spune că naşterea lui a fost vestită de Înger, că mai târziu a fost păstor de capre, că propovăduia pocăinţa şi îi boteza în apele Iordanului pe cei care îi ascultau predicile. Când unii oameni s-au grăbit să îl considere Mesia, Sfântul Ioan Botezătorul le-a spus: „sunt solul trimis să pregătesc cale înaintea Lui”.

Articolul Ritualuri și ceruri deschise: Boboteaza și Sântionul apare prima dată în Iulia Gorneanu.