Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Imaginea lui era reprezentată pe steagul voievodului Ştefan cel Mare, georgienii i-au împrumutat numele și și-au pus întreaga țară sub protecția lui, nenumărate case regale, orașe, provincii sunt sub patronajul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință, prăznuit cu mare bucurie astăzi.

În mitologia noastră, acest zeu al vegetației, cum îl numea etnologul Ion Ghinoiu, identificând-ul totodată cu Cavalerul Trac, este cel care învinge balaurul, contracarează vrăjile de luare a manei, arată oamenilor buni locul comorilor ascunse, e martorul înțelegerilor făcute între oieri și deschizător al Anului Nou Pastoral.

Legenda copacului Sfântului Gheorghe

Țăranii îi spun Sângiorz, îl consideră „sfântul ăl mai mare peste câmpuri”, așa că este îndreptățit să aibă copacul lui și floarea lui. „Răchita e copacul lui Sf. Gheorghe. Zice că răchita era să fie cel dintâi copac pe lume… dar Sf. Gheorghe a blestemat-o. Sf. Gheorghe mergea de ziua lui prin niște tufe de răchită și s-a împiedicat, și-a picat: „Te-ai îmbătat Gheorghe, îi zice răchita”. „Dacă zici că m-am îmbătat, zice Gheorghe, atâta cinste să ai tu, cât e ziua mea, mai multă să n-ai. Și chiar așa e. Pe răchită cine o caută tot anul? Atâta numai, cât la Sf. Gheorghe se înfige în brază, atâta cinste are.” (Elena Niculiță Voronca, 1903).

Legenda florii Sfântului Gheorghe

Cu floarea ce-i poartă numele e o altă poveste. A fost culeasă de Simion Florea Marian în prag de secol XX și publicată după mai bine după mai bine de un veac. Se povestește că, după ce Dumnezeu a făcut toți pomii și copacii, toate buruienile și plantele de leac, toate florile mirositoare și nemirositoare, s-a hotărât să mai facă încă trei. Și a făcut scânteuța, busuiocul și o floare frumoasă tare, ale cărei petale le-a pătat cu alb „ca să se deosebească cu totul de celălalte”. Văzând-o, Sf. Gheorghe a îndrăgit-o așa de tare încât i-a atins petalele cu degetele sale. Atunci, „Dumnezeu a numit-o, în cinstea lui, Gheorghină, adică Floarea Sfântului Gheorghe. Având însă dintr-u început toate florile aceeași mărime, Dumnezeu le-a deosebit una de alta, lăsând gheorghina să crească mai mare. Și de-atunci e gheorghina mai mare și pestriță, cu floare albă, galbenă și roșie (…) și tot de-atunci, fiind o „floare scumpă”, nu se-nchină nimăruia, nici nu se dă legată la par, ci numai vântului s-o bată … de aceea feciorii îndătinează a asemăna pe iubitele lor cu dânsa: „Mândra mea, floare gherghină,/ te-aș săpa la rădăcină,/ și te-aș oltoi-n grădină./ Toată vara te-aș uda/ Și-aș dormi la umbra ta…”.

Articolul Sângiorz, zeul al câmpului și străjer al timpului apare prima dată în Iulia Gorneanu.