Joia trecută povesteam despre Ziua Crucii și spuneam că în Calendarul Popular apare drept Zi a Șarpelui. În vechime, anul era împărțit în două anotimpuri: vara, cu începere de Alexii (17 martie) și iarna, ce venea odată cu „închiderea pământului”, de Ziua Crucii (14 septembrie). Situate în preajma echinocțiilor de primăvară și toamnă, ambele sărbători se situează sub semnul Șarpelui care, prin intrarea și ieșirea din hibernare, marchează pragurile dintre cele două anotimpuri. În folclorul nostru, această zeitate preistorică pendulează între ipostaza de Șarpe antropofag, prezent în blestemele de mamă, colindele și baladele fantastice („Sub poală de codru verde/ ce pară de foc se vede?/ Dar nu-i para focului,/ că-s ochiuții șerpelui./ Șade-n drum încolăcit/ și mănâncă un voinic…”) și cea a șarpelui ocrotitor, învestit cu puterea mitică a animalelor considerate totem: Șarpele Casei. („Șerpe este la toată casa; unde este șerpe, e noroc la casă, merge bine și niciun rău, niciun farmec nu se apropie. Dar să ferească Dumnezeu să-l omori… E. Niculiță-Voronca, 1903)

Interdicții, leacuri, legende

Este vremea schimbării de timp și anotimp, interval încărcat de sacralitate în care toate insectele, reptilele, florile și buruienile intră în pământ ca să aștepte iarna. De acum înainte pământul va fi ferecat timp de șase lui, până când, în al treilea pătrar al lui Marte, de Alexii, se va deschide verii. Se crede că florile se plâng una alteia pentru că urmează să se usuce și să moară, iar cele ce vor înflori după această dată, vor fi otrăvitoare, flori ale morților, așa cum este brândușa de toamnă. Femeile bătrâne spun că de Ziua Crucii (14 septembrie) a fost ultima dată când s-au mai putut strânge plantele de leac, bozul, micșunelele, mătrăguna, năvalnicul…

În cele două Zile ale Șarpelui, țăranii nu-i pronunță numele. Îi spun Domn, Curea, Cel care se Târăște, sperând că în acest fel vor fi protejați de șarpe tot anul. Dacă cineva, din nebăgare de seamă ori fără voia lui, îl invocă spunându-i pe nume, trebuie să rostească în mare grabă un descântec, altfel șarpele îi va transforma toate visele în coșmaruri: „Meletică,/Peletică,/ Pog conopago/ Cara gana carga/ Cararata pune./ Cruce-n cer,/ Cruce pe cer,/ Cruce pe pământ;/ Veninul şarpelui/ Să fie înfrânt.”(I. Aurel Candrea – Folclorul medical român comparat)

Interdicției de rostire a numelui i se adaugă altele, la fel de severe. Dacă vrei să nu-ți iasă șerpi în drum tot anul, nu trebuie să atingi niciun obiect a cărui formă amintește de a sa. În plus, nu ai voie să tai lemne ca să nu-ți intre șerpii în casă.

Se spune că, până să apuce să intre în pământ, toți șerpii se adună pe un vârf de munte și fac o mărgică, o piatră nestemată bună de leac pentru toate bolile. Și se mai spune că, pe șarpele care a mușcat vreun om, nu-l mai primește pământul și „umblă rătăcind în toate părțile, iese la drum să-l omoare omul”. În imaginarul țărănesc, atingerea tainelor și a cunoașterii absolute este posibilă prin înțelegerea „limbii păsărilor” iar aceasta este posibilă pentru cel care mănâncă din carnea șarpelui.

Șarpele Casei

Există totuși un șarpe ce nu trebuie omorât nicicând. Șarpele casei. Credința în această entitate protectoare a familiei, numită și Ceasul Casei (străvechi simbol al timpului), Știma Casei sau Șarpele Străjer, este o adevărată relicvă a unei străvechi reprezentări, de dinaintea cristalizării mitului biblic, potrivit căruia șarpele este întruchiparea răului, a demonului generator al păcatului primordial. Se spune că fiecare casă are șarpele ei, un singur șarpe, dar acesta are atâția pui câte suflete are casa. Aduce noroc, belșug, îndepărtează vrăjile și farmecele. Țăranii știu că șarpele casei stă sub prag. Și mai știu că dacă îl omoară, moare cineva din familie iar dacă îl nesocotesc și pleacă, rămâne casa pustie.

Animal sacru și simbol arhetipal în mai toate religiile arhaice ale lumii, șarpele este relaționat cu adâncul pământului, cu împărăția morților, fiind considerat purtătorul spiritului strămoșilor. Privit din această perspectivă, „Șarpele Casei” devine un fel de „lar domesticus”. Încă mai există case bătrânești în care Șarpele Casei apare sculptat pe stâlpii pridvorului ori gravat pe tocul ușii. Uneori această imagine apare și pe crucea stăpânului casei, pentru a-i călăuzi sufletul spre lumea de dincolo.

Șarpele – vârcolacul – „vâru-colacului”

Datorită faptului că îşi schimbă pielea, şarpele este considerat simbolul renaşterii ciclice a naturii, a vieţii care se reînnoieşte. Șarpelui muşcându-şi coada este una dintre cele mai cunoscute imagini a veșnicei reîntoarceri. Reprezintă metafora ciclicității lucrurilor și a lumii, forma sa circulară care se auto-absoarbe fiind asociată cu Universul. Astfel, în prag de an nou, covrigii primiți de colindători nu sunt altceva decât reprezentarea șarpelui care își înghite coada. „Întunericul este ferecat”, iar forma solară, rotundă vestește triumful luminii. Din studiile antropologului Cristian Istrătescu-Târgoviște, unele dintre sursele mele principale de documentare, am aflat despre ferecarea întunericului, despre „vâru colacului”, despre esența gestului ritual de a dărui colaci/covrigi colindătorilor, în prag de an nou.

Pe tot teritoriul României există expresia, în timpul eclipselor de soare și de lună, cum că astrele au fost mâncate de vârcolaci. Dar, ce sunt vârcolacii? Se povestește că ar fi niște uriași cu chip de fiară care trăiau în preajma Soarelui și a Lunii, sau că erau doi Șerpi care mâncau Luna. Când e eclipsă de lună se zice că a mâncat-o vârcolacul, deci vâru colacului. Ce este Vâru? Expresia „Parcă s-a vârât într-o gaură de șarpe…” ne creează imaginea întunericului. Apare ca ceva negru care înghite lumina. Vâr este un fel de zeitate a răului. Derivă din mitologia hindusă exprimată prin personajul Vritra. La noi apare în colinde sub numele de Vidră (formă latinizată), o șerpoaie galbenă ce se află la rădăcina pomului din mijlocul apelor. Dacă Vâr înseamnă șarpe, atunci expresia „a mâncat-o vâru colacului înseamnă „a mâncat-o șarpele colacului”. Imaginea șarpelui ce-și înghite coada, sau a șopârlei ce și-o mușcă (covrigul), sau a cozilor înnodate a doua șopârle ce se mușcă de cap sau a doi șerpi în aceeași ipostază (colacul) sunt reprezentări simbolice de mit indo-iranian-central-asiatică.

1. la covrig este o reprezentare plastică în care șarpele sau șopârla (balaurul) își mușcă propria coadă, simbolizând învingerea întunericului pe acest tărâm și reînceperea unui nou an/ciclu de viață.

2. la colac este scena plastică în care înnodarea cozii a două șopârle ce se mușcă de cap sugerează învingerea întunericului și pe tărâmul celălalt.

Colacul apare obligatoriu la comemorarea morților, pe când covrigul nu apare decât la colindat și este înmânat copiilor. Colacul este un simbol și un mesaj adresat celor două lumi: învingerea întunericului de pe acest tărâm și învingerea întunericului de pe tărâmul celălalt, realizând, în cadrul colindei, unitatea absolută a celor două tărâmuri, când creatorul este totuna cu creația sa. Înmânarea covrigului sau a colacului la colindători este un simbol al bucuriei, al mulțumirii, înseamnă faptul că lumina a învins întunericul, că întunericul a fost „încătușat”.

Despre ȘARPE în Elena Niculiță-Voronca – Datinile și Credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, Cernăuți 1903

„Pe șerpe e păcat să-l omori. El nu mușcă decât dacă-i face cineva vreun rău. Șerpe este la toată casa; unde este șerpe, e noroc la casă, merge bine și nici un rău, nici un farmec nu se apropie. Dar să te ferească Dumnezeu să-l omori… Acela se cheamă șerpe de casă. S-au văzut astfel de șerpi bând lapte din strachină, de-a valma cu copiii. Copiii îi dădeau cu lingura peste cap, plângând că le mănâncă laptele, dar șerpele mânca înainte, nu se supăra”.

„Șerpele nu a fost de la început șerpe. A fost om și locuia la Dumnezeu în cer, dar l-a blestemat și l-a făcut șerpe când a înșelat-o pe Eva.”

„În ceri la Dumnezeu, sunt de toate lighioanele, numai șerpi nu. Șerpele dintăi era zburători, avea aripi și picioare, ședea în Rai și era bun la Dumnezeu, dar, el a primit duh rău într-însul, pe diavolul, și a învățat-o pe Eva de au păcătuit. Dumnezeu s-a mâniat și i-a dat, atât pe dânșii, cât și pe șerpe, afarî din Rai iar șerpelui i-a luat picioarele și aripele și l-a trântit jos. I-a spus să se târâie ca funia și când îl va durea capul să iasă la drum, că va veni popa și îi va face agheasmă să-i treacă. De aceea iese șerpele la drum, iară omul merge cu măciuca de-i dă în cap și-l omoară”; “

„Șerpele e din drac, el are pe dânsul piele de drac.”

„Șerpele e din degetul diavolului. Avea diavolul un deget mai șurubari și s-a gândit: oare ce să facă dintr-însul? “Ian să-l tai să-mi fac mie un ajutor” și cum l-a aruncat pe pământ a început a umbla, și-i șerpe”.

Articolul De ECHINOCȚIU, sub semnul ȘARPELUI apare prima dată în Iulia Gorneanu.