Hore, nedei, târguri de fete

Sărbătorile focului, îndeosebi cea a Sfântului Ilie, prin organizarea nedeilor și a horelor în comunitățile tradiționale pastorale, aduc cu sine și o descătușare erotică. „Hora Sântiliei” este o tradiţie prenupţială potrivit căreia tinerii păstori, când coborau în sat spre a cinsti sărbătoarea, le dăruiau fetelor iubite un caș rotund ca soarele și o furcă de tors cioplită de ei la stână, după care le luau la joc, introducându-le în horă. Fata care nu era băgată în horă nu putea fi pețită în acel an, fiind nevoită să aștepte luna lui Cuptor din anul următor. Astfel, jocul impunea ordine într-o lume haotică, iar prin joc omul contribuia la menţinerea echilibrului acestei lumi. Intrarea în cerc, în ritm, presupune asumarea unei posibile iniţieri, deoarece jocul este investit, pe măsură ce se desfăşoară, cu semnificaţia unui act sacru. Hora Sântiliei devine o metaforă pentru comunitate, delimitând un spaţiu sacru: se deschide acelora care au lăsat în urmă vârsta copilăriei, o perioadă de doliu sau o boală şi se închide celor ce nu au respectat normele morale transmise prin generaţii.

Tot de sorginte pastorală, cu puternice conotații erotice, este și sărbătoarea cunoscută sub numele de „Miţuitul Mieilor” (tunsul mieilor). Are loc în miez de vară pastorală și constituie, de fapt, prima întâlnire a ciobanilor cu nevestele și logodnicele lor, cunoscut fiind faptul că până la Sântilie ciobanii își impuneau o perioadă de castitate pentru prosperitatea turmei.

Un alt obicei pastoral străvechi, desfășurat cu ocazia marilor serbări solare, este „nedeia” (sl. nedělja – duminică, sărbătoare). Atestate documentar abia în secolul al XIV-lea, nedeile păstorești ne întorc în timp cu mii de ani, pe când dimensiunea lor sacrală era fundamentală. Aceste sărbători și-au schimbat treptat conotația, transformându-se într-un prilej de petrecere, și au coborât de pe versanții munților, în vatra satului. Este perioada vestitelor târguri de fete, la care veneau tinerii să se cunoască în vederea căsătoriei. Este important de menționat faptul că nedeile nu au ţinut niciodată cont de hotare, unele dintre acestea fiind cunoscute sub denumirea de „târg de două ţări”. Odinioară, ciobanii obișnuiau să numere zilele începând de la Nedeie și nu de la Anul Nou.

Din alaiul lui Sântilie: Ilie Pălie și Foca.

A trecut Sântilie cu nedei, târguri, interdicții și dezlegări. Au trecut aproape toate zilele consacrate divinităților solare din cortegiul său. Au fost sărbători marcante ale calendarului popular, singurele de peste an despre care se spune că ar fi ținute și de musulmanii de la noi, de frica focului. Interdicțiile severe au fost respectate, pentru a feri recoltele și casa de primejdia focului iar pe membri familiei, de boli aducătoare de „fierbințeală”. În aceste zile, oamenii nu au avut voie să folosească cuptorul, nu au lucrat pământul în a doua parte a zilei, nu au mers la fân. În schimb, au dăruit călătorilor apă, faguri de miere și fructe. Pentru oamenii de la sate nu a fost deloc ușor să respecte toate aceste cutume. E vremea când se muncește de la răsăritul până la apusul soarelui: se merge la seceriș, se scoate ceapa și usturoiul din straturi ca să nu încolțească, se pregătesc podurile și hambarele pentru a depozita recoltele, se seamănă pentru a doua oară varza și spanacul, se sapă viile și se curăță buruienile, ca să nu se strice strugurii… Vestea bună este că, începând de mâine și până pe 27 iulie, urmează câteva zile liniștite, în care țăranul este stăpân pe timpul și pe lucrul lui.

Ieri a fost ziua lui Ilie Pălie, vizitiul Sfântului Ilie, cel care s-a aruncat împreună cu stăpânul său în apele mării ca să scape lumea de draci. Astăzi (mâine, în unele zone), a venit rândul altui personaj al panteonului românesc, cunoscut sub numele de Foca. „Se zice că Pălie naște focul, iar Foca, ce cade a doua zi, ar sufla în acel foc și l-ar mări”. (T. Pamfile).

Despre Foca circulă mult mai multe povești și asta se poate datora faptului că are un corespondent în calendarul ortodox. Este vorba despre Sfântul Mucenic Foca, episcop de Sinope, ale cărui moaşte au fost aduse la Constantinopol în ziua de 23 iulie, anul 403. Și, pentru că la romani ,,phoque” era o divinitate ce trăia în adâncurile mării, sfântul martir din vremea Împăratului Traian a fost investit ca patron al corăbierilor. La noi, datorită numelui său, Foca a fost asociat cu pârjolul și focul. „Un om s-a dus la seceră în ziua lui Foca şi după ce a lucrat mai mult timp, un vânt năprasnic i-a risipit toată munca. A urmat o ploaie cu grindină care l-a omorât, de nu l-au putut nici îngropa”. (T. Brill). „Ținem ziua de Foca să nu trăsnească grajdurile cu vite. Tot așe, ca să ne apere copiii de tăte bolile, muierile noastre le face închinăciune (cruce) și le pune o țâră de tămâie sub perini” (M. Lapteș). „Foca se ţine ca să ferească recoltele de opăreală … e o sărbătoare așa de mare, că o țin și turcii” (T. Speranţia). „Provoacă incendii şi arsuri pe corp dacă nu i se prăznuiește ziua.” (I. Ghinoiu). „Pe Foca îl sărbătoresc cu deosebire muierile. Nicidecum nu-i iertat a face pâine în cuptor, căci sau arde casa, sau curge sânge din pâine (I. Pop-Reteganul). „Mai înainte Foca era un sfânt creștinesc, dar de când la ziua lui au ars șapte sate, îl țin și păgînii” (T. Pamfile).

Pintilie cel Șchiop – Pintilie Călătorul

Făcând o trecere în revistă a lunii lui Cuptor, putem constata că în gândirea tradițională aspectul distructiv al focului implică existența unor mito-divinități rele, chiar dacă, în esență, focul este simbolul regenerării și al purificării. Am scăpat de Sântilie și de surorile sale Ana-Foca (1 iulie), Circovii de Vară (15-17 iulie), Pâliile/Panteliile (19 iulie), de Ilie Pălie (21 iulie), astăzi scăpăm de Foca… A mai rămas Pintilie Călătorul (27 iulie) fratele cel mic și totodată cel mai răzbunător al Sfântului Ilie.

Vreme înainte, această zi era respectată cu strictețe de drumeți și de hoinari, de ciobanii supuși transhumanței și de boștinarii cei veșnic plecați în căutarea stuparilor. Cu toții credeau că cine nu-l cinstea cum se cuvine pe Pintilie Călătorul, „se călătorea” înainte de vreme, adică pleca spre lumea de dincolo. Nici țăranii nu puteau să treacă cu vederea ziua ultimului „sfânt de foc” și o sărbătoreau prin odihnă și rugăciune. Spuneau că sfântul „e bun pentru a călători cu bine şi cu noroc”, că este ziua în care vara și-a făcut rostul și pleacă, după ce „dă drumul la toamnă”. Este numită diferit de la zonă la zonă: Pantelimon (preluând numele Sfântului Mucenic Pantelimon, prăznuit azi de biserica ortodoxă), Pintilie/ Pintelei Călătorul, Sântilie ăl Șchiop, Sora sau Fratele cel mic al Sfântului Ilie. Chiar dacă îi vindecă de boli pe cei care-i respectă ziua, avem de-a face cu o divinitate plurivalentă, a cărei latură puternic demoniacă o înscrie în galeria entităților năprasnice, răzbunătoare și temute peste măsură de oamenii satelor: „… îi mai tare ca Sf. Ilie și trebă ținut cu respect că altu feliu îi bai… îți prăpădește ogoru’…că altmiteri nu-i rău cu nimeni, îi tămăduitor de boli și coace tăte poamele.” (Marcel Lapreș). Din răspunsurile țăranilor date la chestionarele etnologului Th. Speranția la începutul veacului XX aflăm că „Sora lui Sf. Ilie este considerată ca fiind mai rea decât Sf. Ilie, întocmai ca unele femei ce sunt mai rele decât oamenii, şi de aceea se ţine mai cu frică de toţi”. În alte părți, se spune că „Ilie cel Mic, atunci când se supără, nici nu tună, nici nu trăsnește ca frate-său, ci dintr-o dată sfarmă în bucăți”. Se mai zice că atunci „când trăsnea Pintilie săreau pruncii din femei. Când a trăsnit odată, a sărit Maica Precistă din scaun iar ea l-a blestemat și i-a luat mâna dreaptă și piciorul drept, așa că acum, când trăsnește, dă cu stânga”. 

Infirmitatea acestui sfânt popular amintește de alte divinități cu particularități demoniace precum Filipul cel Șchiop sau Sântoaderul cel Șchiop, care și ele încheie un ciclu de zile festive ce anunță apropierea unui prag. În cazul de față, ziua lui Sântilie ăl Șchiop marchează hotarul verii, aducând încheierea secerișului și coacerea primelor fructe de toamnă. Potrivit calendarului popular, de la Pantelimon „se călătorește vara” iar sfântul nostru o însoțește. Se povestește că „după cum vara se despărţeşte de toamnă, tot aşa se desparte şi sufletul omului de corp”. În ziua hotarului dintre cele două anotimpuri „e mare jale în cer iar tristețea coboară până în sufletele oamenilor”. Așa că pe 27 iulie trebuie să avem mare grijă de sufletul nostru și să nu uităm că Pintilie Călătorul e martorul călătoriei verii, tot el rugând-o să nu ne ocolească în anul următor, să se întoarcă mai bogată în rod și în vreme bună, să fie mai blândă cu noi și cu lumea.

Articolul Serbările Zeilor Focului apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Despre „căruțașul Raiului” circulă un număr impresionant de povești și legende. Culese în urmă cu un veac de etnologi ca Elena-Niculiță Voronca, S.Fl.Marian, A.Gorovei sau Tudor Pamfile, îl situează pe miticul nostru Sântilie în panteonul universal, alături de ceilalți zei solari precum slavul Perun, scandinavul Thor, germanicul Donner, Jupiter sau Zeus.

„De când cu începutul lumii, Dumnezeu a dat Pământul în stăpânirea dracului, numai că i-a zis să se poarte bine… Înmulțindu-se diavolii, Sf. Ilie a rugat cu atâta credinţă pe Dumnezeu să-i dea putere asupra lor, până i-a trimis Dumnezeu car de foc şi patru cai cu aripi, şi l-a luat la cer… Dumnezeu i-a dat tunetul şi fulgerul, şi când a slobozit Sf. Ilie tunetul în draci, cu gândul să-i prăpădească pe toţi, cerul şi pământul s-au cutremurat. Dar Dumnezeu s-a supărat tare că a zis că şi dracii sunt buni la ceva; de n-ar fi ei, oamenii nu vor avea frică. Pentru aceasta i-a luat o mână şi un picior Sfântului Ilie, că altfel era prea tare“.

„Cerul este o movilă nemărginită. Sf. Ilie obişnuieşte să iasă cu carul său ba la primblare, ba cu treburi de ale casei. Carul lui e lucru sfânt, dumnezeiesc, nedat lumii să-l vadă, şi de aceea, când iese, acoperă cerul cu un nour. Acest car, spre a nu rapagà (aluneca) în mersul său, are pe talpa roţii cuie mari ce-i slujesc la înţepenire. Aceste cuie, găurind bolta cerească, lasă să curgă ploaia.” „Sf. Ilie orânduieşte cu piatra; el rădică gheaţa în nori de sub pământ, umblă cu căruţa şi c-un mai tot o sfarmă”.

„Sântilie e geambaş mare, are căruţă cu cai de scot foc pe nări. Sunt potcoviţi cu potcoave de argint şi, când îi goneşte, bat din copite şi scapără, şi de aceea se văd fulgerele. Şi când aleargă căruţa prin cer, face mare hărmălaie, că-s drumurile rele; la noi pe pământ se aude atunci tunând”.

„Se zice că mai demult Dumnezeu se cam asemăna în putere cu diavolul şi cum ziditorul era iubitor de pace, a făcut un zapis cu diavolul, ca să poată trăi liniștiți. Ce se gândi însă Sf. Ilie: nici una, nici două, fură zapisul de la diavol şi o rupse la fugă în cer. Dracul se luă după dânsul, îl apucă pe Sf. Ilie de picior… carnea s-a rupt din piciorul sfântului şi a rămas în mâna diavolului care a picat din nou pe pământ. De atunci Sf. Ilie a rămas, ca şi noi, cu acea scobitură în talpa piciorului, căci, cum se vede, talpa nu-i otova. Pentru asta Dumnezeu i-a mulţămit îndeajuns, dar, știind că diavolul nu are să-l mai lase în pace, i-a dat tunetul şi trăsnetul pe seamă”.

„Cum se apucă dracii de zavistii, de răscolesc norii, Sântilie înhamă caii la căruță, pleacă prin cer și începe să trăsnească după ei. Ei când îl aud, fug de se prăpădesc și se pitulează pe unde pot. Dracii se pitulează mai mult după câini și se vâră în capre. De aceea, pe vreme de furtună, nu e bine să lași câini și capre pe alături, nici să stai pe la strâmtori, pe unde poate să treacă vreun drac, ori să te pitulezi prin scorburi, că se poate întâmpla să fie vreun drac pitulat acolo, și când va trăsni pe drac, te trăsnește și pe tine. Ferestrele și ușile caselor să nu le lași deschise, că poate să se aciueze vreo spurcăciune de drac în casă și s-o trăsnească. Dracul trage mai mult la carpen și de aceea e bine să nu pui la casă lemn de carpen ori să te adăpostești sub carpeni în vreme de furtună. Mai bine să te plouă decât să te duci la adăposturi, că la adăposturi se duc și dracii.”

MOȘII DE SÂNTILIE

Sărbătoarea Sfântului Ilie este închinată şi cultului strămoşilor, însă – spre deosebire de ceilalți Moși de peste an – acum sunt pomeniți îndeosebi copii morţi. Azi noapte am avut ceruri deschise. „În noaptea de Sf. Ilie vin morții din cimitir la casele unde-or trăit să ceară pită și beutură, că li s-or făcut cald și au gura uscată: noi dăm pomană la ăi săraci colac din cuptor și un păhar de vinars și spunem: de sufletul morților … De facem așe, Sf. Ilie ne dă ploaie caldă și așezată la holdă” (Marcel Lapteș – Timpul și sărbătorile țăranului român)

Moşii de Sântilie, celebrați în paralel cu serbările solare, invocau spiritele morților care, potrivit credinței, se întorceau acasă. Astăzi, femeile împart copiilor mere scuturate dintr-un măr neatins, să se bucure şi cei în viaţă şi cei morţi. Cutuma cerea ca merele de vară să nu se culeagă până în ziua de Sântilie, pentru că mărul este un dar făcut de Dumnezeu Sfântului. „Dintâi şi-ntâi din măr Sfântu’ Ilie a gustat. Mărul e copacul lui Sfântu’Ilie, de aceea Dumnezeu i-a spus: „Apoi dar, Ilie, până-n ziua ta să nu se mănânce merele, tocmai de ziua ta să guste întâi.”(Elena Niculiţă-Voronca – Datinile și credințele poporului român).

Considerat patron al merelor timpurii, Sântilie este singurul care poate da dezlegare la consumul acestor fructe. În unele sate, înainte de a fi oferite drept ofrandă, merele erau sfințite în biserică, pentru a se preschimba în mere de aur pe lumea cealaltă. „Mai de demult, duceam de Sf. Ilie, la biserică, merinde de sfânțit pântru ăi morți, da’ prima oară dădeam la popă mere … de vară …să le ogoim setea la morți…”

CALENDARUL APICOL – „RETEZATUL STUPILOR”

Lui Sântilie i se mai spune și Sfântul Albinelor, iar din culegerile etnologului Marcel Lapteș aflăm că „într-o zi, după ce-o trăsnit o mulțime de draci, o poposit la o prisacă să se odihnească și nici o albină nu l-o înțepat… atunci o zâs: voi îți fi în grija me…și de atunci tăți stuparii o țân”.

În ajunu de Sântilie, prisăcarul trebuie să se roage şi să postească, să-și pregătească vasele respectând un întreg ritual, să dea de pomană miere și faguri într-un cadru festiv, de mare sărbătoare. Sărbătoarea, de mare importanță pentru calendarul apicol, se numește „retezatul stupilor” sau „tunsul stupilor”. Este vorba despre recoltarea mierii, eveniment ce prilejuia odinioară o pomană aparte, încheiată cu o petrecere la casa prisăcarului. Mierea, considerată dintotdeauna un aliment sacru, hrană a zeilor și ofrandă adusă Moșilor, capătă în această zi proprietăți magice, de vindecare și protecție.

Toate poveștile spun despre albină că este sfântă, divinitate zoomorfă solară, caracterizată de hărnicie, înțelepciune și conviețuire comunitară perfectă. Există totuși o legendă care povestește că, într-o bună zi, albina s-a certat cu părinţii ei, iar Sfântul Ilie auzind asta, s-a mâniat grozav şi a lovit-o cu biciul lui de foc. Se spune că de atunci are albina dungi negre pe corp şi mijlocul subţire, după cum a încins-o Sântilie cu biciul în jurul trupului.

Articolul SÂNTILIE, „Căruțașul Raiului”… apare prima dată în Iulia Gorneanu.

În calendarul popular, patronul suprem al acestei luni este tot o zeitate solară, Sântilie, cel care se preumblă pe cer într-o trăsură cu roți de foc, purtată de cai înaripați și trăznește dracii descărcând fulgere din bici. Focul reprezintă proiecția soarelui pe pământ, este simbolul energiei vitale, al inimii, al luminii spirituale iar aproape toate sărbătorile din această lună îl celebrează.

COSMANDINUL

În calendarul roman, începutul lui iulie era închinat zeului Apollo Medice. La noi, primele zile stau sub semnul Cosmandinului și a unei temute divinități a focului, Ana Foca. Interesant este că între aceste sărbători și frumosul Apollo există nebănuite similitudini. Întâi iulie este cunoscut sub denumirea de Cosmandin și este consacrat leacurilor băbești și ritualurilor de medicină populară. Denumirea sărbătorii este, de fapt, o contopire a numelor sfinților Cosma și Damian, „doctori fără de arginți” sau „fără de parale”, despre care se povestește că umblau prin lume și îi tămăduiau pe bolnavi, fără a le lua acestora vreo plată. De aceea, sunt adesea invocați când se prepară leacuri din plantele tămăduitoare și, uneori, sunt pomeniți în descântece. „Amin! Amin!/ Cosmă, Damian!/ Unde purcezi, / Codrii ciuntezi,/ Toate fântânele/ Toate izvoarele, / De mâluri,/ Și de gloduri/ Să le curățești,/ Să le limpezești,/ Lungoarea s-o izgonești”. (Descântec de lingoare, consemnat de Marcel Lutic în Timpul sacru. Sărbătorile de altădată).

Zeu al zilei, al luminii, al artelor și al profețiilor, Apollo era considerat și el vindecător, priceput în arta tămăduirii spirituale și trupești. „În rugăciunile vestalinelor, Apollo se numește de-a dreptul: Apollo medice! Lecuitor, tămăduitor. (…). Pe timpul tribunalului militar, arătându-se ciuma, la îndemnul cărților sibilice s-a votat și ridicat în dafinet (păduriță de laur), templu pentru Apollo vindecătorul și după patru ani, la an 429 ant.Cr., s-a sfințit templul, dar ziua dedicaținuii vechi nu se știe”. (Atanasie Marian Marienescu – Cultul păgân și creștin. Sărbătorile și datinile romane vechi, 1884).

ANA-FOCA

Celebrat cu mare fast pe 20 iulie, Sântilie este anunțat încă de la începutul lunii, prin zilele consacrate surorilor și fraților săi. Astfel, 1 iulie este ziua focului și stă sub semnul unei divinități solare, Ana-Foca, al cărui nume este tot o fuziune provenită din combinarea numelor a două sfinte creștine, Ana și Foca. Se spune că cine respectă sărbătoarea este păzit de foc și de arșișă tot anul, însă dacă cineva o nesocotește și lucrează, devine năprasnică și răzbunătoare: „E rea de trăsnet şi de foc. O femeie care a lucrat de Ana Foca, când s-a dus să caute caii a fost trăsnită” (Antoaneta Olteanu); „Se ţine pentru boli, să nu cadă ca un foc odată peste om”. (Th. Speranția); „La Foca nu-i bine-a lucra nemica, cu nimic, că s-aprind clăile” (Pamfil Bilțiu).

PRICOPUL, ziua în care s-a înecat luna

Pricopul este o străveche divinitate agrară, ambivalentă, care veghează la coacerea grânelor și poartă de grijă celor ce lucrează pământul, dar care nu se dă în lături să abată incendiile și grindina asupra holdelor celor ce nu-i cinstesc ziua. Nu întâmplător, Calendarul Roman îl celebra tot în data de 8 iulie pe Consus, zeul pământului și al agriculturii „care în ascuns păzește semănăturile ca să le aducă rod”. (At. Marian Marienescu). E ziua în care se crede că „s-a înecat Luna” și asta s-a întâmplat când trecea o punte de ceară, încercând să ajungă la Soare spre a-i fi mireasă. Legenda spune că, aflând că vor să se cunune soră cu frate, Dumnezeu s-a mâniat și l-a pus pe Pricopie să topească puntea.

Pentru români, este una dintre sărbătorile considerate primejdioase și este ținută în aproape toate zonele, chiar dacă în calendarul ortodox e marcată cu cruce neagră. În Hunedoara se crede că astăzi amuțește cucul („Precupu’ tace cucu”) iar în Bucovina, că este Ziua Lupului, când sfântul poate lua înfățișarea acestui animal, atât de venerat în calendarul popular. Se povestește că un lup a furat copilul unei femei care lucra în ziua de Pricop iar când aceasta a strigat după ajutor, i-ar fi răspuns cu glas omenesc „Nu e lupul, ci Precupul” apoi, înduioșat de jalea ei, i-a adus pruncul înapoi.

Moții țin ziua Pricopului de frică să nu îi ia pe sus două vânturi năprasnice (Harcodan și Dornados), așa cum a pățit un boier necredincios din Apuseni, dobrogenii îl sărbătoresc cu credința că el le păzește cânepa iar oltenii, pentru că are puterea de a „arde boabele de grindină”, adică de a topi gheața și de a o preschimba în ploaie curată. Precupul, asemeni Solomonarilor, poartă nu numai grindina pe cer, ci și fulgerele și trăsnetele, pedepsindu-i pe cei care lucrează de ziua lui. Din chestionarele lui Th. Speranția aflăm că atunci când niște oameni „s-au apucat să treiere grâu în ziua de Pricopie, până seara s-au aprins paiele şi apoi a ars tot”.

O altă poveste, întru totul inedită, culeasă de data aceasta de etnologul Marcel Lapteș de la o bătrână din satul hunedorean Ohaba, dezleagă misterul amuțirii cucului în ziua de Pricop. „De tare mult, să spune că odată un uom o prins un cuc…nu știu ce-o făcut…cum o făcut da’ l-o prins șî s-o gândit să-l ducă acasă să-l mânce. O pus cucu-n straiță și-o plecat…da’ n-o mărs bine și să-ntâlnește cu un moș… acesta era Sântu’ Pricopie … da’ uomul ce să știe?… Zâce sântu’: dă-mi mie pasărea din straiță și te-oi răsplăti… uomul îi răspunde: ba, l-oi duce acasă să-l mânc. Nu-ți fă păcat, zâce sfântu’, că-i suflet a lu’ Dumnăzău, ca tăt ce-i pe lume. Uomul n-o ascultat, o ajuns acasă și s-o apucat să mânce cucu’. Cum mânca el, ce crezi?… S-o stârnit o vântoasă cu grindină și fulgere de credeai că-i sfârșitu’ lumii… odat-o trăsnit pe șița cășii… o luat foc casa de s-o prăpădit cu toate cele… grajd, șură, poiată… tăt ce-o fost… o căzut foc și pe uom de-o pierit. De aia se spune că nu mai cântă cucu la sărbătoarea de Pricop, că l-o fi mâncat hăl rău.”

Peste această străveche sărbătoare păgână numită Pricop în Moldova și Bucovina, Precup în Oltenia și Muntenia, Procopie sau Procope în Transilvania, creștinismul a suprapus ziua Marelui Mucenic Pricopie, transferând asupra sfântului atribuțiile reprezentării mitice despre care am povestit. Mircea Eliade, referindu-se la aceste permanente suprapuneri și fuziuni ale sărbătorilor populare cu cele religioase, spunea că moștenirea noastră orientală ,,a permis dezvoltarea unui creştinism popular care nu numai că a rezistat interminabilei terori a istoriei, dar a avut şi un întreg univers de valori religioase şi artistice, ale cărui rădăcini pornesc din neolitic.”

Articolul ZEII FOCULUI: Cosmandinul, Ana Foca, Pricopul apare prima dată în Iulia Gorneanu.