August a venit pe negândite, punctual la întâlnirea cu vara, la despărțirea de ea. Fierbinte și năvalnic, întoarce paginile nescrise ale calendarul popular, aduce post și sărbătoare, muncă trudnică în zilele dogoritoare și odihnă răcoroasă în nopțile înstelate. În calendarele vechi, lunii august i se spune „Gustar”, pentru că acum se gustă strugurii. Odinioară, acest gest -atât de firesc astăzi– avea loc într-un context ritualic foarte bine definit. Tot în august „se gustă” fructele de cais cu coacere târzie şi cele de piersic, prunele, merele şi perele de vară. I se mai spune „Secerar”, amintind că-i timpul secerișului, precum și Augustru, Agust, Ogust, după numele primului împărat roman, Augustus Octavian Caesar. August are 31 de zile, pentru că împăratul a dorit ca luna lui să aibă tot atâtea zile ca și cea a marelui Iulius Caesar.

POSTUL SÂNTĂMĂRIEI MARI

„În mare este un pește, pe peștele cela stau patru stâlpi și pe stâlpi, pământul; când peștele clatină din coadă, atunci și pământul se cutremură. De ar vra să se întoarcă sau s-ar clătina mai tare, și pe noi ni-ar prăpădi. Cei patru stâlpi sunt cele patru posturi. Noi posturile le postim, de aceea ca să nu ne cufundăm. Dar amu un stâlp e mai mâncat, căci oamenii nu postesc…” (Elena Niculiță-Voronca – Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, Cernăuți 1903)

Luna se deschide cu post, un post de mare însemnătate, unul dintre marile posturi de peste an – Postul Sântămăriei Mari. I se mai spune „postul lui August” și – chiar dacă are numai două săptămâni – este considerat la fel de sever ca Postul Paștilor. Se povestește că acest interval de timp este „rupt” din Postul Mare, care – înainte vreme – ar fi ținut nouă săptămâni, dar cum primăvara e mai săracă în alimente, ar fi fost mutat vara, când legumele și fructele sunt numai bune de mâncat. Bătrânii spun că dacă ții Postul Sântămăriei Mari în rugăciune, cu trup, suflet și gând curat, ți se poate îndeplini orice dorință. Este o perioadă profund spirituală, un timp sacru în care mii de oameni se unesc întru credință în pelerinaje ce duc la mănăstirile cu hramul Maicii Domnului.

CALENDARUL APICOL – MACAVEII STUPILOR

„Pe urs, întâi, zice că la miere îl trăgea cu lanțul și nu vra să se ducă, se temea de albine. Când a văzut că mierea-i dulce și albinele nu-i pot face nimică, că el are blană groasă, a început a mânca, ș-a mânca, de s-au fost spăriet oamenii că are să le mănânce toată prisaca, ș-au început a-l trage înapoi; l-au apucat de coadă și atâta l-au tras, pân’ i-au rupt coada. De aceea, acuma, ursu’ n-are coadă. (Elena Niculiță-Voronca – Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, Cernăuți 1903)

Primele zile din august închid o perioadă în care mierea, aliment considerat sacru în vechime, mai poate fi culeasă. Se taie fagurii şi se curăţă stupii pentru iarnă. În funcție de etajul climatic, sărbătoarea se ținea de Sântilie, Macavei sau Probejenie (Schimbarea la Faţă). Sunt zile în care au loc serbări, mese și daruri ceremoniale. Mierea, hrană a zeilor și ofrandă adusă strămoșilor, are acum proprietăți magice, de vindecare și protecție. Stuparii împreună cu prietenii, vecinii și rudele, se ospătează cu faguri, turte calde și vin îndulcit, într-o masă ritualică de întărire a sănătății fizice, psihice și sufletești. Apoi, fac lumânări cu „ceara de la Macavei/Macovei”, pe care le păstrează tot anul, pentru a le arde în zilele cu primejdii.

Este perioada din an în care încep a coborî urşii şi a se împerechea. Oamenii din satele de munte duc la biserică plantele de leac culese peste vară pentru a le sfinți, stropesc livezile și gospodăriile cu agheasmă ca să nu le prade ursul, iar în locurile lui „de trecere” îi lasă drept ofrandă carne de vițel sau de oaie, spunând: „Na, ursule, mâncare/ Să nu te dai la mioare,/ Să nu te dai la vite/ Că-s mândre și cornute…”.

În accepția etnologului Ion Ghinoiu, „Macavei” este o „divinitate protectoare a urșilor, celebrată la 1 august, care a preluat numele celor șapte frați Macabei, fiii Salomoniei și mucenicii lui Eleazar, sau al Sfântului Mucenic Macobei, prins și ars de păgâni într-un cuptor încins de flăcări.” Și cum în această perioadă a anului se împerechează urșii iar apicultorii extrag ultima miere (folosită de leac pentru mai multe boli), ziua este numită și Macaveiul/Macoveiul Ursului sau Macaveii Stupilor (Oltenia)”. Considerate curate, curajoase, caste, harnice, exemplu de viețuire în armonie, se credea că albinele sunt „lacrimile Maicii Domnului” sau sufletele celor plecați. Toate poveștile spun despre albină că este sfântă, o divinitate zoomorfă solară. „Albinele, pe ceea lume, la Dumnezeu, sunt suflete; sufletul omului se face albină”. Iar dacă le visezi e semn de bucurie și mare noroc…

ZIUA URSULUI

„Ursu’ e om, că demult și oamenii erau ca urșii, aveau, așa, păr pe ei și, pe urmă, Dumnezeu i-a făcut cum sunt astăzi și le-a lăsat numai semn pe subsuori, că au fost odată și ei așa. Oamenii noștri sunt din urși făcuți.” (…) „Ursu-i ca ș-un om: el își face căsuță ca omul și își aduce de toate, numai cât atâta, că n-are foc”. (…) „Ursu’ e din om, era morari, a greșit nu știu ce și Dumnezeu l-a trimes în pădure să fie urs.”(Elena Niculiță-Voronca – Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, Cernăuți 1903)

În vechime, primei zile a lunii august i-au fost atribuite puternice valențe totemice. Macoveiul Ursului, Ziua Ursului, Împuiatul Urșilor, Macoveii Stupilor sunt denumiri care au ajuns până la noi, ecouri ale unor sărbători precreștine ce coincideau cu începerea perioadei de împerechere a urșilor.

De Ziua Ursului, țăranii nu-i spuneau pe nume, îi spuneau „Moş Martin”, situându-l astfel în galeria strămoșilor totemici. „Ursu’ ce îmblă pe la noi îi zâceau Moșu’ Martinu’ și Urieșu’… că vezi… fără păr îi ca uomu… fuge după tine pe picioare șî de pune laba îți cântă popa; … o fost zâle când moșeam câte un băiat… de iera așe zdravăn îi dădeam poreclă Ursu”. (Marcel Lapteș – Timpul și sărbătorile poporului român).

Ocupând un loc foarte important în panteonul românilor, despre urs se povestește că este singurul care are puterea de a influența ursitoarele. Se spune că pruncii unși cu untură de urs cresc voinici, iar copiii bolnavi de “sperietoare” se vindecă doar dacă sunt afumați cu păr de urs. Moașa satului, atunci când se năștea un băiat voinic îl poreclea „ursul”, iar când un copil era firav sau bolnăvicios îl reboteza cu numele de Urs/Ursa, punându-l sub protecția animalului venerat.

Articolul Postul Sântămăriei Mari, Macaveii Stupilor, Ziua Ursului apare prima dată în Iulia Gorneanu.