Joi, la Paștile Cailor…

În calendarul popular, calul este sărbătorit în mai multe momente din an. Însă, doar ce-a de-a șasea joi de după Paști îi aduce libertatea absolută: nu este pus la căruță, nu este încălecat, poate să pască pe unde vrea și cât vrea. Se crede că numai o singură dată pe an, preț de un ceas, caii se satură pe deplin. Iar asta se întâmplă de … „Paștile Cailor”. O legendă povestește că, la Nașterea lui Iisus în grajdurile bătrânului Crăciun, boii și oile și-au mâncat fânul și au adormit, în timp ce caii au tot tropotit și nechezat iar, după ce au terminat fânul primit, l-au mâncat și pe cel sub care Pruncul fusese ascuns de furia lui Irod. Atunci, Maica Domnului i-ar fi blestemat să nu se mai sature decât o dată pe an, de Ispas, oricât de mult ar mânca. De atunci, ziua de Ispas poartă numele de Paștile Cailor.

Joia de Ispas/Paștile Cailor este ziua în care se făceau plățile amânate, cele care nu fuseseră achitate la Sângiorz, după cum cerea tradiția. Acest obicei a generat probabil, în timp, sensul peiorativ al expresiei „la paștile cailor”, care a ajuns să însemne „a amâna”, „a nu înapoia la timp ce ai împrumutat”, „a nu te ţine de cuvânt”, fiind echivalentă cu expresia „la Sfântu` Aşteaptă”. Pe de altă parte, neavând o dată fixă în calendar precum Sângiorzul, această sărbătoare cu dată mobilă a fost asimilată ca fiind o zi oarecum incertă. Astfel, sintagma “la paștile cailor” și-a schimbat sensul, în loc de „altă dată” sau „mai târziu”, însemnând astăzi „niciodată”, „nicicând”.

Potrivit unor etnologi, se pare că avem de-a face cu o metaforă pur românească, care în Transilvania Evului Mediu desemna un fapt concret și oarecum banal. Atunci când catolicii sărbătoreau Paştile, românii cereau caii ungurilor ca să-şi lucreze pământul iar, când biserica ortodoxă prăznuia Învierea Domnului, era rândul maghiarilor să ia cu împrumut caii de la români. Când se întâmpla ca Paștile Ortodox și cel Catolic să cadă în aceeași zi, caii se odihneau. Atunci era ziua lor – Paștile Cailor…

Ispasul și Moşii de Ispas

În calendarul popular, Înălțarea Domnului este cunoscută şi ca „Ziua de Ispas” . Legenda spune că Ispas a fost de față la Înălțarea Mântuitorului la cer, martor la ridicarea sufletelor morților, că era un om vesel și credincios. De aceea, toți oamenii încearcă să fie bine dispuși de Ispas și, prin ofrande ritualice specifice, să-și pomenească moșii și strămoșii, ale căror suflete se înalță în această zi la ceruri. Se împart de pomană îndeosebi plăcinte, lapte, pâine, ceapă verde și rachiu iar ciobanii dau și primesc miei și caș.

Moșii sunt cei care fac legătura între cer și pământ, sunt înțelepții mântuitori ai neamului. Cuvântul „moş” se pare că este de origine tracă, deci avem de-a face cu un obicei precreștin de cinstire a morților, de o importanță foarte specială în calendarul popular. Pe parcursul unui an calendaristic, țăranii țin nouăsprezece zile pentru Moși. Unele dintre acestea, cele mai vechi, nu au nicio legătură cu calendarul religios ci mai degrabă cu pragurile anotimpurilor: Moşii de primăvară, Moşii de vară, Moşii de Toamnă, Moşii de Iarnă, iar altele s-au suprapus peste sărbătorile creștine: Moşii de Arhangheli, Moşii de Crăciun, Moşii de Ispas, Moşii de Joimari, Moşii de Sânpetru, etc. În aceste perioade, se credea că cerurile sunt deschise, sufletele morților vin acasă iar pentru a se întoarce de unde au plecat, li se aduc ofrande ritualice bogate în alimente și băutură. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, obiceiul a fost atestat atât în mediul rural cât și urban, în zilele de Moși consemnându-se adevărate petreceri în aer liber, cu lăutari și bună dispoziție. Dintre toate acestea, a ajuns până la noi doar împărţitul pomenilor pentru sufletele celor plecați.

Oamenii își iau și măsuri de apărare împotriva sufletelor rătăcitoare care, neputându-se înălța la ceruri, „se strică”, adică devin strigoi, moroi, spirite malefice periculoase pentru sat. Așa că, în noaptea premergătoare Ispasului, ei culeg plante cu proprietăți apotropaice (alun, leuștean, nuc, paltin) cu care împodobesc casa, gospodăria și mormintele, le poartă în sân sau se încing cu ele. În unele zone, ziua de Ispas este considerată și o sărbătoare a câmpului, a holdelor și a fânului. 

Înălțarea Domnului și simbolistica cifrei 40    

Astăzi e joia Înălțării Domului la Cer, ultima zi în care se mai înroșesc ouă, încheind astfel ciclul sărbătorilor pascale. Oamenii se salută cu „Hristos s-a Înălțat!/Adevărat s-a Înălțat!”. Biblia spune că Mântuitorul i-a chemat pe cei doisprezece apostoli pe Muntele Măslinilor, a mâncat alături de ei, le-a dat cele din urmă învățături, i-a binecuvântat și i-a trimis în lume să predice cuvântul lui Dumnezeu. Apoi S-a ridicat dintre apostolii și S-a înălțat la cer. Înălțarea este unul dintre cele 12 mari Praznice Împărătești ale Bisericii noastre și are loc la 40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi.

Cu multiple semnificații simbolice legate de pătrat și cruce, cifra 4 reprezintă cele 4 Evanghelii, cele 4 colțuri ale lumii, cele 4 anotimpuri, cele 4 faze ale lunii, cei 4 stâlpi ai universului, cele 4 vânturi… Numărul 40 este numărul așteptării, al pregătirii, al încercării și al pedepsei: David a domnit 40 de ani, la fel și Solomon; legământul lui Noe urmează după 40 de zile de potop; Moise a fost chemat la Dumnezeu când a împlinit 40 de ani și rămâne 40 de zile pe Muntele Sinai; Iisus predică 40 de luni, evreii necredincioși primesc pedeapsa de a rătăcii 40 de ani în pustie, Iisus este dus la Templu după 40 de zile de la Naștere, Învie din morți după 40 de ore și se Înalță la Cer după 40 de zile. Tot 40 de zile, se crede că rămâne sufletul mortului pe pământ înainte de marea trecere. Se spune că cine moare de Înălțare ajunge în Rai.

Articolul Paștile Cailor/ Moșii de Ispas/ Înălțarea Domnului apare prima dată în Iulia Gorneanu.