În Calendarul Popular, lunii noiembrie i se spune Brumar, Promorar sau Vinar. Este vremea în care fierbe mustul și se transformă în vin, licoare folosită odinioară în bețiile rituale închinate zeului trac Dionysos iar acum consumată în mod tradițional la marile praguri și sărbători de peste an. Oamenii îngrijesc pomii pentru a da rod în anul ce vine, curăță gardurile și curțile, se pregătesc pentru iarnă. Este o luna ce stă sub semnul sărbătorilor precreștine (Filipii de Toamnă, Ziua Lupului, Ziua Strigoilor), al sărbătorilor creștine (Cosmandinul, Sfinții Arhangheli, Ovidenia, Sântandrei), al șezătorilor și al postului Crăciunului.

Cosmandinul

Întâia zi a lunii, cunoscută sub denumirea de Vrăcel sau Cosmandin, este consacrată leacurilor băbești și ritualurilor de medicină populară. Denumire este, de fapt, o contopire a numelor sfinților Cosma și Damian. „Doctori fără arginți”, despre ei se povestește că umblau prin lume și îi tămăduiau pe bolnavi, fără a pretinde niciun fel de plată. Așa se explică faptul că sunt adesea pomeniți în descântece sau invocați atunci când se prepară leacuri din plantele de leac culese peste vară. „Amin! Amin!/ Cosmă, Damian!/ Unde purcezi, / Codrii ciuntezi,/ Toate fântânele/ Toate izvoarele, / De mâluri,/ Și de gloduri/ Să le curățești,/ Să le limpezești,/ Lungoarea s-o izgonești”. (descântec de lingoare, consemnat de Marcel Lutic în Timpul sacru. Sărbătorile de altădată).

Arhanghelii

Cea mai importantă sărbătoarea a începutului de Brumar este Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, din 8 noiembrie, numită în Calendarul Popular „Arhanghelii”. În satele românești, sărbătoarea ține trei zile, de pe 8 până pe 10 noiembrie. Prima zi este Capul Arhanghelului, a doua – Mijlocul Arhenghelui, și a treia – Coada Arhanghelului. Se spune că cine va lucra în acest interval sacru de timp, va muri în chinuri grozave. Femeile împart de pomană, aprind lumânări, împlinesc rânduiala cuvenită Moșilor de Arhangheli. „Când omu’ moare, nu s-a sfârșit cu el: sfârșește, da’ și începe…” (povestea unul dintre țăranii chestionați de marele etnolog și sociolog Ernest Bernea). În mito-filozofia românească neamul este format din cei vii și din cei plecați iar comunicarea este permanentă. Sufletele lor ne veghează, ne trimit semne, așteaptă marile sărbători de peste an să se întoarcă acasă, atunci când cerurile se deschid. Este perioada în care se aduc rugăciuni și ofrande celor morți în condiții violente, pentru că tot acum „a fost omorâtă” și vara.

Tot în aceste zile, finii aduc daruri naşilor. Acest lucru nu este deloc întâmplător, întrucât cele două lumânări ținute de naşi la cununie, sunt simbolurile Arhanghelilor Mihail şi Gavriil.

În imaginarul popular, Arhanghelul Gavriil este cunoscut drept vestitorul Naşterii Mântuitorului Iisus și – împreună cu Sf. Haralambie – stăpânitor peste ciumă. În schimb, Arhanghelul Mihail este cel care veghează la căpătâiul bolnavului iar când acesta moare, îi conduce sufletul în Lumea Cealaltă. Țăranii spun că țin sărbătoarea ca să aibă o moarte uşoară, iar drumul sufletului să-l urmeze pe cel al Raiului.

Arhanghelul Mihail este văzut drept un sfânt războinic, aflat de la începuturile lumii în luptă cu necuratul, încă din ziua în care unii îngeri au căzut din Rai, transformându-se, pe loc, în diavoli. Lupta lui va dăinui până la sfârșitul lumii, când va suna din trâmbiță iar morţii vor ieși din morminte. Până atunci, are grijă ca diavolii să nu fure sufletul omului atunci când îi iese din trup. Tot el este responsabil să păzească Luna și Soarele, în caz de eclipsă.

Se spune că Sfântul Mihail stă în ceruri numai de Vinerea Mare şi de Paşte, restul anului fiind mai tot timpul plecat cu treburi pe pământ. În Transilvania i se spune Sânmihai și se povestește că a fost un om ca toți oamenii, că s-a îndrăgostit de o fată frumoasă pe nume Stăncuţa, iar aceasta, după ce a luat-o de nevastă, s-a transformat într-o femeie rea, care i-a făcut viața amară. Pentru că Mihail a dat dovadă de multă răbdare şi înțelepciune, Dumnezeu l-a făcut Sfânt. Oamenii știu că, începând cu ziua lui, Sânmihai începe să slobozească gerul și zăpezile. Însă o face treptat, înfrigurând lumea puțin câte puțin, cu toate că nevastă-sa ar vrea ca iarnă să vină dintr-o dată, iar oamenii, nepregătiți, să înghețe de frig.

În unele zone, acestei sărbători i se spune “Vara Arhangheilor”, pentru că mai întotdeauna aduce zile însorite. Țăranii își iau astfel rămas bun de la anotimpul călduros și capătă nădejde pentru ieșirea cu bine din iarnă.

Năpustitul arieților/berbecilor

În comunitățile pastorale, ciobanii numesc sărbătoarea „Năpustitul arieților”. E perioada în care se amestecă berbecii cu oile pentru împerechere, iar cei doi Sfinţi sunt considerați „ocrotitori ai oilor”. „Prin Transilvania se obişnuieşte ca în această zi să se facă turta arieţilor, arieţii fiind berbecii despărţiţi de oi. Acum arieţii se amestecă din nou cu oile şi, cu acest prilej, se face o turtă de făină de cucuruz ori de grâu, care, după ce se coace, se aruncă între oi. Dacă această turtă cade cu faţa în sus, este semn că oilor le va merge bine când vor făta; dacă turta va cădea cu faţa în jos, se zice că le va merge rău. Ziua aceasta se socoteşte ca o sărbătoare mare; deci se sărbează cu desăvârşit nelucru.” (Tudor Pamfile – Sărbătorile la români).

Chipul și Numele

În biserica ortodoxă, chipurile celor doi Arhangheli sunt zugrăvite pe ușile altarelor bisericeşti, cel al Sfântul Mihail pe ușa dinspre nord iar cel al Sfântul Gavriil (Gabriel), pe cea dinspre sud. Amândoi sunt considerați sfinți protectori ai bisericii.

Arhanghelul Mihail, după încercarea la care au fost supuși toți îngerii înainte de Facerea Lumii, a rămas credincios lui Dumnezeu, fiind rânduit căpetenie peste oștile cerești. În ebraică, numele lui înseamnă “Cine este ca Dumnezeu”, sau „Puterea lui Dumnezeu”. Sf. Mihail apare în iconografie cu uniformă de soldat, ținând în mână sabia de foc cu care apără legea lui Dumnezeu și biruie puterea răului.

Numele arhanghelului Gavriil se traduce prin sintagma „Dumnezeu este puterea mea” sau „Apărătorul meu este Dumnezeu“ și este considerat mesagerul veștilor bune. Tradiția creștină spune că el a vestit nașterea Fecioarei Maria, apoi tot el îi apare în vis de Bunavestire, aducându-i vestea Întrupării Mântuitorului. Arhanghelul Gavriil este îngerul cu veșminte albe, care a răsturnat piatra de pe ușa Sfântului Mormânt, fiind martor al Învierii Domnului. De aceea, Arhanghelul Gavriil este zugrăvit în icoane ca purtător al unui semn divin – crinul alb.

Articolul Început de Brumar. Arhanghelii apare prima dată în Iulia Gorneanu.

În calendarul popular, patronul suprem al acestei luni este tot o zeitate solară, Sântilie, cel care se preumblă pe cer într-o trăsură cu roți de foc, purtată de cai înaripați și trăznește dracii descărcând fulgere din bici. Focul reprezintă proiecția soarelui pe pământ, este simbolul energiei vitale, al inimii, al luminii spirituale iar aproape toate sărbătorile din această lună îl celebrează.

COSMANDINUL

În calendarul roman, începutul lui iulie era închinat zeului Apollo Medice. La noi, primele zile stau sub semnul Cosmandinului și a unei temute divinități a focului, Ana Foca. Interesant este că între aceste sărbători și frumosul Apollo există nebănuite similitudini. Întâi iulie este cunoscut sub denumirea de Cosmandin și este consacrat leacurilor băbești și ritualurilor de medicină populară. Denumirea sărbătorii este, de fapt, o contopire a numelor sfinților Cosma și Damian, „doctori fără de arginți” sau „fără de parale”, despre care se povestește că umblau prin lume și îi tămăduiau pe bolnavi, fără a le lua acestora vreo plată. De aceea, sunt adesea invocați când se prepară leacuri din plantele tămăduitoare și, uneori, sunt pomeniți în descântece. „Amin! Amin!/ Cosmă, Damian!/ Unde purcezi, / Codrii ciuntezi,/ Toate fântânele/ Toate izvoarele, / De mâluri,/ Și de gloduri/ Să le curățești,/ Să le limpezești,/ Lungoarea s-o izgonești”. (Descântec de lingoare, consemnat de Marcel Lutic în Timpul sacru. Sărbătorile de altădată).

Zeu al zilei, al luminii, al artelor și al profețiilor, Apollo era considerat și el vindecător, priceput în arta tămăduirii spirituale și trupești. „În rugăciunile vestalinelor, Apollo se numește de-a dreptul: Apollo medice! Lecuitor, tămăduitor. (…). Pe timpul tribunalului militar, arătându-se ciuma, la îndemnul cărților sibilice s-a votat și ridicat în dafinet (păduriță de laur), templu pentru Apollo vindecătorul și după patru ani, la an 429 ant.Cr., s-a sfințit templul, dar ziua dedicaținuii vechi nu se știe”. (Atanasie Marian Marienescu – Cultul păgân și creștin. Sărbătorile și datinile romane vechi, 1884).

ANA-FOCA

Celebrat cu mare fast pe 20 iulie, Sântilie este anunțat încă de la începutul lunii, prin zilele consacrate surorilor și fraților săi. Astfel, 1 iulie este ziua focului și stă sub semnul unei divinități solare, Ana-Foca, al cărui nume este tot o fuziune provenită din combinarea numelor a două sfinte creștine, Ana și Foca. Se spune că cine respectă sărbătoarea este păzit de foc și de arșișă tot anul, însă dacă cineva o nesocotește și lucrează, devine năprasnică și răzbunătoare: „E rea de trăsnet şi de foc. O femeie care a lucrat de Ana Foca, când s-a dus să caute caii a fost trăsnită” (Antoaneta Olteanu); „Se ţine pentru boli, să nu cadă ca un foc odată peste om”. (Th. Speranția); „La Foca nu-i bine-a lucra nemica, cu nimic, că s-aprind clăile” (Pamfil Bilțiu).

PRICOPUL, ziua în care s-a înecat luna

Pricopul este o străveche divinitate agrară, ambivalentă, care veghează la coacerea grânelor și poartă de grijă celor ce lucrează pământul, dar care nu se dă în lături să abată incendiile și grindina asupra holdelor celor ce nu-i cinstesc ziua. Nu întâmplător, Calendarul Roman îl celebra tot în data de 8 iulie pe Consus, zeul pământului și al agriculturii „care în ascuns păzește semănăturile ca să le aducă rod”. (At. Marian Marienescu). E ziua în care se crede că „s-a înecat Luna” și asta s-a întâmplat când trecea o punte de ceară, încercând să ajungă la Soare spre a-i fi mireasă. Legenda spune că, aflând că vor să se cunune soră cu frate, Dumnezeu s-a mâniat și l-a pus pe Pricopie să topească puntea.

Pentru români, este una dintre sărbătorile considerate primejdioase și este ținută în aproape toate zonele, chiar dacă în calendarul ortodox e marcată cu cruce neagră. În Hunedoara se crede că astăzi amuțește cucul („Precupu’ tace cucu”) iar în Bucovina, că este Ziua Lupului, când sfântul poate lua înfățișarea acestui animal, atât de venerat în calendarul popular. Se povestește că un lup a furat copilul unei femei care lucra în ziua de Pricop iar când aceasta a strigat după ajutor, i-ar fi răspuns cu glas omenesc „Nu e lupul, ci Precupul” apoi, înduioșat de jalea ei, i-a adus pruncul înapoi.

Moții țin ziua Pricopului de frică să nu îi ia pe sus două vânturi năprasnice (Harcodan și Dornados), așa cum a pățit un boier necredincios din Apuseni, dobrogenii îl sărbătoresc cu credința că el le păzește cânepa iar oltenii, pentru că are puterea de a „arde boabele de grindină”, adică de a topi gheața și de a o preschimba în ploaie curată. Precupul, asemeni Solomonarilor, poartă nu numai grindina pe cer, ci și fulgerele și trăsnetele, pedepsindu-i pe cei care lucrează de ziua lui. Din chestionarele lui Th. Speranția aflăm că atunci când niște oameni „s-au apucat să treiere grâu în ziua de Pricopie, până seara s-au aprins paiele şi apoi a ars tot”.

O altă poveste, întru totul inedită, culeasă de data aceasta de etnologul Marcel Lapteș de la o bătrână din satul hunedorean Ohaba, dezleagă misterul amuțirii cucului în ziua de Pricop. „De tare mult, să spune că odată un uom o prins un cuc…nu știu ce-o făcut…cum o făcut da’ l-o prins șî s-o gândit să-l ducă acasă să-l mânce. O pus cucu-n straiță și-o plecat…da’ n-o mărs bine și să-ntâlnește cu un moș… acesta era Sântu’ Pricopie … da’ uomul ce să știe?… Zâce sântu’: dă-mi mie pasărea din straiță și te-oi răsplăti… uomul îi răspunde: ba, l-oi duce acasă să-l mânc. Nu-ți fă păcat, zâce sfântu’, că-i suflet a lu’ Dumnăzău, ca tăt ce-i pe lume. Uomul n-o ascultat, o ajuns acasă și s-o apucat să mânce cucu’. Cum mânca el, ce crezi?… S-o stârnit o vântoasă cu grindină și fulgere de credeai că-i sfârșitu’ lumii… odat-o trăsnit pe șița cășii… o luat foc casa de s-o prăpădit cu toate cele… grajd, șură, poiată… tăt ce-o fost… o căzut foc și pe uom de-o pierit. De aia se spune că nu mai cântă cucu la sărbătoarea de Pricop, că l-o fi mâncat hăl rău.”

Peste această străveche sărbătoare păgână numită Pricop în Moldova și Bucovina, Precup în Oltenia și Muntenia, Procopie sau Procope în Transilvania, creștinismul a suprapus ziua Marelui Mucenic Pricopie, transferând asupra sfântului atribuțiile reprezentării mitice despre care am povestit. Mircea Eliade, referindu-se la aceste permanente suprapuneri și fuziuni ale sărbătorilor populare cu cele religioase, spunea că moștenirea noastră orientală ,,a permis dezvoltarea unui creştinism popular care nu numai că a rezistat interminabilei terori a istoriei, dar a avut şi un întreg univers de valori religioase şi artistice, ale cărui rădăcini pornesc din neolitic.”

Articolul ZEII FOCULUI: Cosmandinul, Ana Foca, Pricopul apare prima dată în Iulia Gorneanu.