LA COBORÂTU’ OILOR

„La Sântămărie Mare cobor oile la vale,/ la Sântămărie Mică nu mai rămâne nimică./ Rămân stâni fără stăpâni,/ strunguţă fără oiţă/ și turme fără băciţă./ Cine stân-a mătura?/ Vânturile de-or sufla,/ Pasărea cu aripa…”

În Calendarul Pastoral, începutul lunii septembrie înseamnă părăsirea sălașelor de la munte și coborârea turmelor la vale. La stână se stinge focul ritual, se lasă în urmă viața sihastră a înălțimilor, austeritatea unui trai deloc ușor, poveștile aflate întotdeauna la granița dintre mit și realitate. Transhumanţa a făcut ca civilizaţia pastorală să fie privită drept civilizaţie nomadă însă, în cazul ciobanilor români, este vorba despre o deplasare ciclică şi circulară. Atât reperele temporale (coborâtul şi urcatul oilor la munte) precum şi cele spaţiale (satul şi stâna) sunt statornice. Cu toate acestea, păstoritul transhumant de la noi a pus în mişcare imense turme de oi pe distanţe de sute de kilometri, a rânduit drumuri ale oilor şi ale sării, ne-a dat Mioriţa.

„Între Sântămării” este intervalul de timp în care are loc pregătirea pentru iernat. Ciobănia, în mod tradiţional, era considerată o profesie exclusiv masculină: austeră, cu norme stricte, perioade de adevărată sihăstrie, elemente culturale proprii, ritualuri specifice de iniţiere şi fortificare. Stânele care îngăduiau vizita femeilor impuneau reguli bine definite, interzicând de cele mai multe ori contactul acestora cu turma, din cauză că erau considerate impure, cu influențe nefaste asupra oilor şi păzitorilor lor. Au existat totuşi, dintotdeauna, şi cazuri de ciobănit familial, cu precădere în Mărginimea Sibiului şi Ţara Făgărașului. În schimb, pe latura sudică a munților, ciobanii nu aveau voie să se întâlnească cu femei până de Sântilie, când avea loc sărbătoarea numită „Miţuitul Mieilor” (tunsul mieilor). Tot atunci, tinerii ciobani coborau în sat ca să-și bage drăguțele în „Hora Sântiliei”. Calendarul Pastoral are două anotimpuri: vara și iarna. Vara pastorală începe pe 23 aprilie, la Sângiorz, atinge apogeul pe 20 iulie, de Sântilie și lasă locul iernii pe 26 octombrie, de Sâmedru. Miezul iernii pastorale e noaptea de 15 spre 16 ianuarie, când se povestește că Sfântul Petru, călare pe un cal alb, împarte hrana lupilor pentru tot anul.

BRADUL DE SPOVADĂ, BISERICA DE BRAZI, CIOBANUL ZEU

Dincolo de a fi o simplă ocupaţie, ciobănia la români a avut întotdeauna valenţe mistice. În mitologia românească, oile sunt considerate animale sfinte. Diavolul, deşi se poate înfăţişa în orice vieţuitoare, nu se poate întruchipa în oaie. Ciobanii sunt însoţiţi de câini, despre care se spune că le-au fost daţi de Dumnezeu ca tovarăşi, şi de măgari, însemnaţi pe spate cu semnul crucii. Se mai crede că atunci când e gata urda, crapă întotdeauna în semn de cruce. Ciobanii spun că ţin sărbătorile pentru că şi ele îi ţin pe ei. Iar atunci când nu ajung să coboare la vreo biserică ori mănăstire, îşi fac rugăciunile la brad. Între cioban şi brad există o conexiune specială. În anumite contexte ceremoniale, bradul îl poate înlocui şi adăposti simbolic, îi poate deveni frate, soţie, templu. În Maramureș și Mărginimea Sibiului este frecvent întâlnit „bradul de spovadă”. Însemnat cu o cruce, bradul devine altarul la care se roagă ciobanul atunci când nu poate coborî în sat.

Un loc cu valenţe magico-religioase este și „biserica de brazi”, spațiu în care păstorii bătrâni oficiau logodnele ciobanilor, atunci când părinții fetelor nu erau de acord cu nunta. De la Babu Dumitru, un cioban bătrân și înțelept din Gura Râului, am aflat că există „brad bărbat” și „brad femeie” iar o vreme am știut să îi deosebesc…

În literatura populară, în special în colinde, apare frecvent divinitatea-păstor, ciobanul-Moş, întemeietor de neam și de obște: “Pe cel câmp verde-nflorit,/Holerunda, leru-i Doamne,/Paşte-mi o turmă de oi. /Dar la oi cine-mi şedea?/Şedea-mi Zeul Dumnezeu,/Şi-mi şedea pe-un buciumaş,/Şi-mi zicea din fluieraș…” Se spune că fluierul a fost făcut de Dumnezeu pe când era păstor pe pământ şi avea turma lui de oi. Tot el l-a pus sub lâna oii pentru a-l găsi ciobanii la vremea tunsului. Prin glasul fluierului, ciobanul vorbeşte cu turma, îşi „stâmpără urâtul”, îmblânzește ielele, pe fata pădurii, alungă duhurile rele. Asemenea tuturor instrumentelor tradiţionale ale popoarelor, datorită presupusei origini divine, fluierul este purtător de valoare ritualică. Sunetul său joacă un rol esențial în viața ciobanului, având puterea de a crea mitul, de a stabili contactul cu lumea nevăzută.

ANUL NOU BIBLIC. POVEȘTI DESPRE FACEREA LUMII.

„Între Sântămării” este situat și Anul Nou Biblic, cu începere la 1 septembrie, când se presupune că a început Facerea Lumii. Ne aflăm într-o perioadă ce stă sub semnul sacralității, într-un timp ritual al înnoirii și al începuturilor, în primele zile ale Anului Biblic, atunci când se crede că Dumnezeu a făcut lumea și pământul.

„Dumnezeu a făcut pământul din început nu rotund ca un măr, cum spun învățătorii, ci drept, întocmai ca un șes foarte întins, fără dealuri și fără văi. Dedesubtul lui e numai apă și el plutește pe apă ca o scândură pe un lac, dar lesne s-ar cufunda, dacă n-ar sta pe doi pești foarte mari care-l țin veșnic în spinare. Munții, dealurile și văile s-au făcut în urmă și iată cum: într-o vreme, peștii care țin pământul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvârcolească tare. Atunci pământul clătindu-se și cutremurându-se cumplit, pe unele locuri a crăpat, formând văile, iar prin alte locuri valurile apelor l-a ridicat în sus, formându-se munții și dealurile. Tot atunci se spune că s-ar fi deschis în pământ și izvoarele, care hrănesc cu apă râurile ce curg prin văi. Dovada cea mai bună ce o are poporul ca pământul stă pe apă, e că, cu cât se sapă mai jos în pământ, cu atâta se dă de mai multa apă. Pricina cutremurului de pământ nu e alta decât mişcarea peştilor ce țin pământul în spinare. Pământul are margini de jur împrejur, și de la marginea lui încolo e numai apă. Tot pe apa de la marginea pământului stă bolta cerului. (I. A Zanne, Proverbele Românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia, București 1895-1903)

„La începutul lumii, când încă nu se pomenea nici de căpcăuni, nici de jidovi, nici de uriași, nici de pitici și nici de tătari și încă nu se făcuse pământul, pe vremea aceea Cerul era mic, nu cât e azi. Atunci, Sfântulețul, voind să prăsească oameni, s-a apucat să urzească Pământul, într-o marți. Și a lucrat la el patru zile. Vineri seara isprăvise urzeala și-i rămăsese bătătură multă, multă, ditai mormanul de pământ. Ce să facă cu atâta bătătură? A trimes pe albină la arici, să-i ceară sfat. „– Cum mă găsi el pe mine, un înțepoșat și un zgârcit?”, zise ariciul necăjit și … svârrr!… cu un tăciune după albină. După ce ieși ea, ariciul începu să tăinuiască singur: „- He, măre! Că nu poate să facă și el văi adânci, munți, dealuri înalte, până când s-o isprăvi bătătura! Și de ce nu face Pământul tot cât Cerul?” Atât i-a trebuit albinei, care asculta la ușă. S-a dus de-a spus lui Dumnezeu și așa a făcut Sfântulețul, după povața ariciului. Și a sfârșit munții, dealurile și văile sâmbăta. Pe cer a pus și Soarele, care nu e decât un ochi a lui Dumnezeu. D-aia, când mergem d-a-ndăratele Soarele plânge și diavolul râde. Acu, după ce a făcut și pe oameni, Cerul era aproape de Pământ. Dai cu mâna de el. Tot pe vremea aia, Luna lumina întocmai ca și Soarele. Un cioban de la munte, însă, n-a avut de lucru… a luat o baligă și-a zvârlit-o în lună de-a chiorât-o. Când a văzut asta, foc s-a făcut Dumnezeu. Drept pedeapsă neamului omenesc, a mărit Cerul și l-a ridicat sus, sus, unde e azi, cu lună cu tot. Din vremea aceea și până azi, luna vede numai cu un ochi și în lună, dacă te uiți bine, îi vedea și un cioban cu târlele și cu oile lui. (C. Rădulescu-Codin – Legende, tradiții și amintiri istorice, adunate din Oltenia și din Muscel, București, 1910)

Foto: Leopold Adler 1848–1924 – Petrila, Hunedoara, 1918

Articolul ÎNTRE SÂNTĂMĂRII. POVEȘTI PASTORALE ȘI DESPRE FACEREA LUMII. apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Sărbătoarea Zeiței Pales

E timpul petrecerilor cu muzică și voie bună, organizate de ciobani, ecou peste timp al serbărilor Romei Antice. Acestea erau ocazionate de ziua zeiței Pales (21 aprilie), când „zânei i se aducea de jertfă o turtă, pe urmă de mâncare și lapte călduț” iar păstorii „făceau pregătirile pentru curățirea religioasă a oilor.(…) Stropeau cu apă pământul la strungă și pe urmă îl măturau cu mătură de nuiele, înfrumusețau strunga cu frunze și ramuri, și ușa o acopereau cu o cunună mare (…) Pe vatră se făcea foc din ramuri de rozmarin, brad, oliv și laur…Ospătarea cu mâncăruri și băuturi se ținea afară la câmp și era urmată de încă o curățire religioasă prin foc (…) Între sunete de chinvale și fluiere se mâna turma de oi de trei ori peste foc și pe urmă și păstorii săreau de trei ori peste foc” (A.T. Marienescu, 1874).

Calendarul Pastoral

Apa, focul şi ramurile verzi sunt elemente apotropaice prezente în toate ritualurile din zilele de Sângiorz, divinitate autohtonă a vegetației peste care s-a suprapus sărbătoarea Sfântului Gheorghe. Este momentul începerii unui Nou An Pastoral iar obiceiurile cu care este întâmpinat la stânele de munte sunt identice cu cele de acum câteva mii de ani, reconfirmând faptul că ciobanii au fost, dintotdeauna, cea mai conservatoare categorie socială. Mari călători, vigilenți, contemplativi, cu o viziune filozofică asupra lumii, cunoscători ai munţilor şi cerului, ai văilor şi potecilor ascunse, ai plantelor şi oamenilor, ai leacurilor şi poveştilor, ciobanii au un timp și un spațiu numai al lor, un orizont necunoscut nouă, spre care își înalță în fiecare zi privirea. Primit și păstrat din străvechime, Calendarul Pastoral atestă trăinicia tagmei păcurarilor. Este un calendar cu două anotimpuri, în care vara începe pe 23 aprilie, la Sângiorz, atinge apogeul pe 20 iulie, de Sântilie, lăsând locul iernii pastorale începând cu 26 octombrie, de Sâmedru.

Ritualuri la intrarea în Anul Nou Pastoral

Cum întâmpinau ciobanii români Anul Nou Pastoral și, mai ales, cât de aproape erau în obicei și dăinuire de strămoșii lor, aflăm din revista Albina (nr.37, 1898). În dimineața zilei de 21 aprilie, păcurarii din unele părți ale Transilvaniei stropesc pământul strungii cu ramuri de laur înmuiate în aghiasmă, după care aprind focul sacru: „foc de brad, rozmarin și laur în fumul cărora își curățesc apoi turmele”. Odată purificată turma și pusă sub protecția focului viu, ciobanii aduc jertfă (împart de pomană) plăcinte, brânză și lapte. Urmează un ospăț la iarbă verde, la care participă toți cei prezenți, în timpul căruia „încep să se îndeamne unul pe altul ca să sară peste focurile ce ard dinaintea lor, le sar de trei ori după olaltă și apoi, după ce le-au sărit și s-au curățit pre sine, îți curățesc și turmele, trecându-le și pe acestea prin aceleași focuri, asemenea de trei ori. Această curățirea sau purificare este considerată de către cei mai mulți inși ca biruință a luminii și a căldurii de primăvară asupra întunericului și frigului de iarnă”.

Articolul Început de An Pastoral: Ritualuri romane la stânele românilor apare prima dată în Iulia Gorneanu.