Toate aceste sărbători din mijlocul iernii sunt cunoscute sub numele de Circovii de Iarnă. „Frații” lor de Calendar Popular, Circovii de Vară, se cer sărbătoriți prin nelucru și ofrande în miezul lui Cuptor, între 16 și 18 iulie, altfel provoacă furtuni năprasnice, prăpăd în turmele de vite, precum și o boală ciudată numită Luatul din Circovi, asemănătoare cu Luatul din Căluș. În veacurile trecute, majoritatea țăranilor nu știau carte iar ca să țină minte sărbătorile mărunte de peste an, le uneau sub semnul uneia singure, atunci când acestea urmau unele după celelalte. Așa s-a petrecut atât cu Circovii de Iarnă (Sf.Petru de Iarnă, Sf.Antonie, Sf.Atanasie şi Sf.Chiril), cât și cu frații lor din miezul verii, Circovii de Vară (Sf.Mc.Chiric și Iulita, Sf. Mc. Atinoghen, Sf.Mare Muceniță Marina). Denumirea de „circovi“ este împrumutată din slavonă („ţerkovnâie sviata“) și înseamnă „Sfinţii Bisericii“.

Miezul Iernii și Sâmpetru Lupilor

Credința în sacralitatea lupului a dus la investirea Sfântul Petru din calendarul ortodox cu atributele unei zeități autohtone sezoniere care, alături de fratele său Sâmpetru de Vară, împarte anul pastoral în două anotimpuri. Lupii sunt numiți „câinii lui Sâmpetru” iar legendele spun că se supun orbește ordinelor lui. În noaptea dinspre 16 ianuarie, când se consideră că e „miezul iernii”, Sâmpetru, călare pe un cal alb, se arată înaintea lor, le aduce ofrande și le dă dezlegare să prade animale și oameni, împărțindu-le hrana pentru tot anul. „Tu să mănânci oaia lui cutare din cutare sat, tu, porcul cutăruia; tu, pe cutare om etc.“ Şi cică pe cine o rândui Sf. Petru câinilor lui, nu scapă nici în gaură de şarpe”. (Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român). Dacă se întâmplă să urle mai mulţi lupi strânși laolaltă la răspântii de drum, se zice că se roagă Sfântului să le rânduiască prada.

Dacă se întâmplă să urle mai mulţi lupi strânși laolaltă la răspântii de drum, se zice că se roagă Sfântului să le rânduiască prada.

Ieri, pe 15 ianuarie, a fost miezul iernii, sărbătoare numită în vechime Nedeea Lupilor. Astăzi, în calendarul popular, avem una dintre cele mai importante sărbători, guvernată de o divinitate mito-folclorică pe măsură: Sâmpetru Lupilor. I se mai spune Sâmpetru de Iarnă și este frate cu Sâmpetru de Vară, și el stăpân peste lupi și păzitor al grindinei. De ziua lui, țăranii lăsau o noapte întreagă niște pietre albe pe pragul casei, pe care a doua zi le așezau pe pragul bisericii, să calce preotul peste ele. Apoi, le aduceau acasă şi în ziua Sâmpetrului de Iarnă le puneau în grajd, să le apere vitele de lupi întregul an.

Sf.Petru – stăpânul cheilor Raiului

Pentru țăranul român, Sâmpetru ocupă un loc special în panteonul popular. Îmbrăcat în straie albe, țărănești, apare în sute de colinde, martor al începutului lumii. Coborând din cer pe o scară de ceară, merge din casă în casă împreună cu Dumnezeu, precum doi bătrâni săraci, răsplătindu-i pe cei buni și pedepsindu-i pe zgârciți. „Când Pământu s-o făcut/ Și Ceriu s-o rădicat,/ Doamne, mândru s-o-mbrăcat,/ Tăt cu stele mănănțăle/ Și cu luna pântre ele./ La suitu ceriului,/ Este-o scară tăt de ceară,/ Dumnezău pă ea scoboară./ Dumnezău și Sân- Petru,/ Să măsoare Pământu,/ Pământu cu umbletu/ Și Ceriu cu stânjenu…”

Sâmpetru este cel care se arată oamenilor în momentele de intensă sacralitate de peste an, când cerurile se deschid, stând la masa împărătească de-a dreapta lui Dumnezeu. Cu toate acestea, imaginarul popular l-a investit cu atribute umane, descriindu-l în povești ca pe un bărbat petrecăreț care joacă la cârciumă, are o drăguță păstoriță, își pierde caii și boii în vremea aratului, atunci când avea mai mare nevoie de ei… Însă hărnicia, cinstea și bunătatea lui înclină mai mult balanța: Dumnezeu îl pune „mai mare peste cămările cerești” și îi încredințează mult râvnitele chei ale Raiului. Ziua lui cade întotdeauna la mijlocul iernii, hotar important al calendarului popular care, odată trecut, deschide porțile primăverii. Țăranii spun că, de acum înainte, „iarna începe a se scoborî spre primăvară.”

Filipii de Iarnă – de la păgânism și protocreștinism

Imediat după Sânpetru de Iarnă, intrăm în zilele Filipilor de Iarnă. Acest interval de timp festiv marchează încheierea perioadei de împerechere a lupilor, începută în urmă cu 80 de zile, la Filipii de Toamnă. În unele zone, sărbătoarea se numește Dragostițele, fiindcă atunci încep să se „drăgostescă” lupii. Cum o mare parte a sărbătorilor și ritualurilor străvechi au fost canonizate, Filipii au preluat numele Sfântului Apostol Filip, pentru că ziua în care acesta este prăznuit (14 noiembrie) corespunde cu debutul perioadei în care „se împuiază” lupii. Așa se explică faptul că aceste divinități precreștine au împrumutat din aura Sfântului, în acest sens răspunsurile țăranilor la „chestionarele” întocmite de Th.D.Speranţia la începutul veacului trecut fiind relevante: „Filipii se închipuiesc ca niște sfinți însărcinați de Dumnezeu cu îngrijirea vitelor” (…) „Filipii au fost nişte apostoli care, pe vremea prigonirilor în contra creştinilor, au fost daţi într-o groapă cu lupi, de unde au scăpat. Aceşti Filipi au fost şase fraţi zdrențăroși, cari rătăceau prin lume şi aveau puterea să schimonosească, să pocească pe cei care nu ţineau zilele lor.” (…) „Filipii o ţin şi femeile şi bărbaţii iar mocanii o ţin atâtea zile câţi cai au. Ca să mai scape de ele, le mai dau şi copiilor la căsătorie câte o zi de ţinut. Fiecare noră e datoare să ţină atâtea zile câte a ţinut soacra sa”.

În imaginarul popular, Filipii sunt niște divinități cumplite și răzbunătoare, care trebuie îmblânzite prin întreruperea lucrului și îndeplinirea unor ritualuri: „O babă a tors în acele zile pe cuptor, iar lupii, făcând o gaură acolo, au mâncat-o”. (Tony Brill – Legendele românilor). „Se povestește că o babă n-a voit să țină Filipii, sub cuvânt că, neavând vite, n-o s-o mănânce pe ea dar, ieșind seara pe afară, a mușcat-o un lup. (Th. D Speranţia – Răspunsul la chestionarul de sărbători păgâneşti)

În culegerile lui Tudor Pamfile, Filipii apar ca niște zei ai casei, sărbătoriți pentru a apăra casa „de rele, de primejdii, de foc, de lupi, de şerpi”. Credințele în „zilele rele de lupi” au fost atestate în toate zonele țării noastre până în prima jumătate a secolului XX. Astăzi, sărbătorile lor se mai respectă doar în mediul pastoral, însă datele la care se țin diferă de la o zonă la alta, cuprinzând intervalul situat între Sânpetrul Lupilor (16 ianuarie) și ultima zi a lunii, patronată de Filipul cel Șchiop. Faptul că divinitatea ce încheie ciclul de zile festive închinate lupului este „însemnată”, o situează în panteonul zeităților sub-pământene, ale morții și întunericului, ancorate în noapte și stăpânite de frica mitologică de soare. În Maramureşul Voievodal există credința potrivit căreia „în ziua lui Filip Şchiopul lupii se ascund în bârlog pentru că-şi văd umbra şi se tem de ea”… 

Timp sacru în Calendarul Agrar – Fulgerătoarele și Antanasiile

În timp ce Calendarul Pastoral serbează zilele Lupilor, între 16 și 18 ianuarie Calendarul Agrar consemnează și el câteva zile de sacralitate, în care venerează o pleiadă de divinități foarte temute, responsabile de fenomenele meteorologice extreme, păguboase recoltelor – Fulgerătoarele. În aceste zile se crede că au înghețat fulgerele, dar că acestea, dacă nu le este respectată sărbătoarea așa cum se cuvine, vor lovi oamenii și câmpurile pe timp de vară.

Acest timp festiv era folosit în comunitățile tradiționale și pentru invocarea Antanasiilor, „reprezentări mitice românești care poartă numele amalgamat al Cuviosului Antonie cel Mare și al Sfântului Atanasie din Calendarul Ortodox.” (Ion Ghinoiu – Panteonul Românesc). Antanasiile erau celebrate pentru apărarea oamenilor, a păsărilor și a animalelor de unele boli considerate fără de leac în secolele trecute. Zilele îl includ și pe Sf. Chiril, numit de țărani „Chirilă/Chiriță Șchipoul”, responsabil îndeosebi cu paralizia și cu „bolile picioarelor”. Din chestionarele întocmite la începutul veacului trecut de Th. Speranția aflăm că „Chirilă Șchipoul se serbează pentru ca cei șchiopi să se îndrepte” și că „Atanasie şi Chiril sunt cei care ţin ciuma în lanţ. De va îndrăzni cineva să lucreze în ziua asta e lovit de ciumă, fiindcă sfinţii îi dau drumul boalei asupra lui, iar cei ce serbează ziua asta sunt feriţi de ciumă, fiindcă sfinţii o ţin legată, nu-i dau voie să se agaţe de om”. Vreme înainte, țăranii credeau că, dacă respectă Antanasiile, vitele vor fi ferite de ciumă, găinile nu li se vor mai prăpădi iar caii lor nu vor șchiopăta. Pentru aceasta, femeile le aduceau ofrande, împărțind de pomană colaci, pâine cu zahăr și turte calde.

Articolul Sf. Petru de Iarnă. Mare patron al Lupilor, stăpân al cheilor Raiului apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Magie și previziuni

Sporirea vederii influențează și puterea de viziune a vrăjitoarelor care, în această noapte, „văd cel mai bine”. De Ovidenie fac farmece, descântă, ghicesc viitorul, adâncind misterul unui timp magic, în care totul este posibil. „…Dacă pui într-un blid apă la privegheat șî o țâi până în zori, a doua zi, apa se face de mare ajutor pântru sănătatea trupului și a minții”. (Marcel Lapteș – Timpul și sărbătorile țăranului român).

Vrăjitoarele, fermecătoarele satului românesc din vechime nu au nicio legătură cu ceea ce desemnează astăzi acești termeni. Ele erau depozitarele înțelepciunii pământului, un fel de șamani care cunoșteau puterea vindecătoare a plantelor, aveau leac pentru tot felul de boli, dădeau sfaturi, tămăduiau, rezolvau situații limită. „La casa unui om din satul nost’ locuia o muiere, Leana, ce știa farmece… așe ca o vrăjitoare. Zâce omu’: tu, Leană, vaca noast’ îi di fătat în sara asta… că iera zâua de Intrare în Biserică a Maicii Domnului… hai ș-om mere în grajd să vedem de-om ajuta-o la fătat. Merg ei în grajd, să așează lângă vacă șî așteaptă să fete… da animalu’ săracu’ se chinuia și răgea de numai! Vițălu’ nu ieșea. Stau ei și stau… nimica, apăi… ceva mai încolo… bărbatu’ o adormit, că iera oboist de muncă. Pe la miezul nopții, ce crezi… se făcu în grajd o lumină mare șî nu trecu vreme multă și vițălu’ o ieșit din vacă fain șî sănătos… de țî-era mai mare dragul să te uiți la el. Muierea a văzut cu ochii ei și-o zâs că o fost o minune de la Maica Domnului de-o fătat vaca bine și-o povestit la tăt satul cum o fost: da ieu cred c-o fost la mijloc șî ceva vrăji de-a lu’ Leana, că tăți știu că ce face…”. (Marcel Lapteș)

Ca toate celelalte sărbători solare de peste an, Ovidenia stă sub puterea focului, proiecție a soarelui pe Pământ, iar în noaptea de ajun se pot vedea cum ard focuri albastre, acolo unde sunt comori ascunse. Stă sub semnul „vedeniei”, atunci când fetele caută să afle chipul ursitului în oglinda fântânii, la lumina albă a unei lumânări. Stă sub semnul iertării celor morți fără lumânare, pentru care bucovinencele se trezesc înainte de răsăritul soarelui și aruncă un vreasc în foc… Este o noapte magică în care cerurile se deschid și animalele grăiesc cu glas de om.

„…Dacă în seara acestei zile cerul este senin și cu stele, anul nu va fi chiar așa de bun în recolte, dar mai vârtos va fi, dacă-i cu neauă și zăpadă”. (Marcel Lapteș).

Zeul însemnat aduce interdicții

De Ovidenie se celebrează și Filipul cel Șchiop sau Filipul cel Mare, divinitate arhaică a Lupilor și conducător al cetei formate din ceilalți frați ai săi, ale căror zile preced Lăsatul de Sec. „Filipul cel Șchiop este sfânt.” (Th. D. Speranţia). Se povestește că un om a nesocotit sărbătoarea și a lucrat de Ovidenie iar din acea zi a rămas șchiop până la capătul zilelor.

Această sărbătoare este ținută, mai ales, în mediu pastoral. Cu toate că se tem să nu vină Lupul „ăl șchiop” şi să le fure oile, ciobanii nu văd în el doar prădătorul turmei. Știu foarte bine că lupul e singurul animal ce poate vedea dracii, alungă bolile copiilor mici şi, alături de vidră, călăuzește sufletul mortului în lumea cealaltă. Intervalul de timp ceremonial ce coincide cu perioada de împuiere a lupilor (noiembrie – ianuarie) provoca în vechime o explozie a gândirii magice, care culmina cu adevărate ritualuri de îndepărtare a lupilor de turmele de oi și de împiedicare a înmulțirii lor.

Era interzisă aruncarea cenușii din vatră, deoarece cărbunii aprinși, odată găsiți de lupi, le-ar putea stimula fecunditatea. Celelalte interdicții, exceptând-o pe aceea a pronunțării numelui animalului-totem pentru a nu-l invoca, le priveau în special pe femei. Ele nu aveau voie să-și descurce părul pentru ca pădurea, la rândul ei, să încurce cărările lupilor, nu aruncau gunoiul din casă, nu împrumutau nimic, nu coseau, nu torceau, nu împleteau. În schimb, legau simbolic gura lupului prin încleștarea dinților metalici de la pieptenii de scărmănat lâna iar ochii lupului îi astupau prin chituirea gurii sobei. Începând cu ziua de azi şi până la Sângiorz, femeile nu mai au voie să spele rufele la râu iar prelucrarea pieilor de animale şi a lânii sunt strict interzise în comunitate.

„Filipii se ţin cu trei zile înaintea fiecărei lăsări de post. Trei se serbează toamna, în ultimele zile ale dulcelui dinaintea Postului Crăciunului. Aceştia sunt mai buni. (…) Unul din Filipi, fiind şchiop, a rămas în urmă, şi de aceea se ţine mai târziu, în ziua de 21 noiembrie. Toţi Filipii te mai pot ierta, dar Filipul şchiop – niciodată”. (Th. D. Speranţia – Răspunsul la chestionarul de sărbători păgâneşti). 

Infirmitatea acestui sfânt popular amintește de alte divinități de la noi, și ele cu cu particularități demoniace, precum Sântilie ăl Șchiop sau Sântoaderul cel Șchiop. La fel ca în toate mitologiile lumii, „semnul” lăsat de pierderea integrității fizice reprezintă atât prețul plătit de ei pentru puterea supranaturală, cât și încheierea unui ciclu/drum și deschiderea altuia nou. Zei-fierari din antichitatea greco-romană (Hefaistos/Vulcan), zei azteci și pre-incași ai tunetului și ploii din America Latină (Soum, Thoh, Lehc, Avih), duhuri ale furtunii din Australia (Henl), zei din Tahiti sau Africa, din China antică (Henl) sau Scandinavia, divinitățile „șchioape” populează întreaga literatura orală a planetei.

„Sărbătoarea de Ovidenie împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei şi Sânnicoară (Moş Nicolae) formează în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie un scenariu ritual de înnoire a timpului, probabil Anul Nou dacic”, consemnează etnologul Ion Ghinoiu. Așa s-ar putea explica reminiscența unor practici străvechi de aflare a sorţii, a ursitei, a rodului noului an. Însă toate aceste flash-uri venite din vechime, care încă se manifestă în unele enclave țărănești de la noi, sunt puse sub semnul sacralității în perioada Postului Crăciunului.

Articolul OVIDENIA ȘI FILIPUL CEL ȘCHIOP. Sărbătoare vrăjită și zeu însemnat. apare prima dată în Iulia Gorneanu.