Miezul lui august e luminat de marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, sărbătoare precedată de un post cu reguli stricte despre care se spune că este „rupt” din cel al Paștelui. În calendarul popular se numește Sântămăria Mare și este ziua în care pelerinii ajung la mănăstirile cu hramul Adormirii Maicii Domnului iar cei rămași acasă merg la biserica din sat, se roagă, își pomenesc morții și împart pentru sufletul lor struguri, prune, faguri de miere… „De Sântămărie mereau tăte muierile la beserică cu coliva de pomană pentru ăi morți din familie, da’ și din tăt satu’ … aduceau și multe flori de le puneau la icoana Sfintei Mării ori la Domnu’ Iisus Hristos. Coliva o împărțeau la ăi mai săraci, să le fie de hodina celor morți … câteva flori sfințite le duceau acasă de le puneau la grindă să se uște, că ierau cele mai bune de leac”. (Marcel Lapteș – Timpul și sărbătorile țăranului român)

Maica Domnului

Maica Domnului -cea mai cunoscută, iubită și venerată divinitate feminină a Panteonului românesc- în viziunea etnologului Ion Ghinoiu „păstrează trăsăturile Marii Zeiţe neolitice și este invocată în momentele de grea cumpănă”. Tot el susține că preluarea modelului străvechi, potrivit căruia divinitatea ajunsă la vârsta senectuții moare, pentru a renaște câteva zile mai târziu, indică păstrarea amintirii morții și renașterii Zeiței-Mumă la trecerea pragului dinspre vară spre toamnă. Maica Domnului/Sântămăria Mare este invocată pentru prosperitatea familiei, pentru căsătoria fetelor şi naşterea copiilor, pentru prinderea hoţilor şi răufăcătorilor, pentru rodul pământului și belșugul anotimpurilor.

În imaginarul popular, Maica Domului e „o stea care se află lângă lună” (T. Pamfile), un fel de Zeiță a Pământului, precum Geea: „pământul este al Maicii Domnului, pentru că ea ne hrănește”, „Pământul așa vine, că ar fi al Maicii Domnului” (E. Niculiță-Voronca). A apărut pe lume în urma unui miracol, după ce mama ei, Ana, a mirosit o floare sau a sărutat o frunză de păr. La rândul său, tot miraculos, Maica Domnului l-a zămislit pe pruncul Iisus, după ce a sărutat o icoană. Apoi a dat viață Mântuitorului în grajdul lui Moş Crăciun, un bătrân năprasnic și violent care îi taie mâinile nevestei sale, Crăciuneasa, pentru că a ajutat-o să nască. Atunci, Maica Domnului a dăruit-o cu mâini de aur curat și a binecuvântat boii, vacile, oile pentru că au încălzit-o cu răsuflarea lor în timpul Naşterii. Se povestește că tot atunci a blestemat caii, pentru că au mâncat fânul sub care Pruncul fusese ascuns de furia lui Irod: „Voi, cailor, să n-aveți saţ/ pân’ în ziua de Ispas”.

Legende și povești

Legendele spun că Maica Domnului a mai blestemat păianjenul, pentru că a întrecut-o la tors, iar pe năvalnicul Dragobete, care i-a ieșit în drum și a speriat-o, l-a transformat într-o plantă asemănătoare ferigii, folosită de babe în descântecele de dragoste: „Năvalnic eşti, năvalnic să fii. Între buruieni de dragoste eşti, şi buruiană de dragoste să rămâi!”.

În schimb, Maica Domnului a blagoslovit rândunelele pentru că au vestit Învierea Domnului, ciocârlanul pentru că L-a văzut răstignit, salcia pentru că a ajutat-o să treacă apele unui râu, broasca pentru că i-a spus cuvinte de mângâiere: „Da’ taci Maică, nu mai plânge,/ Nu vărsa lacrămi de sânge,/ Că şi eu încă-am avut,/ Doisprezece copilași,/ Drăgălași, / Tare frumușei,/ Şi lăbănăţei,/ De-a dragul să caţi la ei,/ Şi-a venit o roată,/ Fărfăcată,/ Şi i-o luat pe toţi deodată./ Numai unul mi-o rămas,/ Mititel,/ Şi şchiopăţel”.

Articolul DE SÂNTĂMĂRIE MARE apare prima dată în Iulia Gorneanu.

De Probejenie, codrul începe să-și schimbe culoarea, apele se răcesc, copacii plâng pentru că nu-și mai văd crescând lăstarii, cerul devine mai albastru iar berzele pleacă, purtând rândunelele plăpânde pe aripi. Oamenii rămân acasă și se roagă ca ele să ajungă cu bine și să se întoarcă la primăvara ce vine. Se spune că nu-i bine să pornești la drum lung în aceeași zi cu păsările călătoare că vei rătăci cărările și cu greu vei mai găsi drumul spre casă. Însă, dacă le însoțești cu privirea, vor lua cu ele și durerile tale.

Începând din această zi, chipurile oamenilor se vor schimba, vor începe să se lumineze, să se albească, pentru că soarele nu va mai avea putere să le rumenească obrazul. Iar cei care își doresc din tot sufletul să scape de o patimă, de Probejenie își vor afla leacul. Pentru asta, le vin în ajutor Moşii Schimbării la Faţă, strămoșii totemici care fac legătura între cer și pământ, între ceea ce se vede și ceea ce se simte, între dorință și amintire. Lor le aduc femeile satului ofrande bogate în struguri și miere, alimente sacre din cămările zeilor, care în această zi capătă proprietăți vindecătoare și apotropaice.

Fiind o zi prag, Probejenia are și puternice valențe premonitive: se crede că, dacă în această zi e soare, toamna va fi călduroasă și roditoare iar dacă, dimpotrivă, e ploaie, noul anotimp va fi capricios, neprielnic recoltelor. Se spune că de la Probejenie „nu se mai aleg fructele”, adică nu mai cad din pom înainte de vremea coacerii, că este momentul cel mai prielnic cositului otavei și că stupii trebuie aduși acasă pentru că „florile nu mai au dulceață”. Tot în această zi, începe culesul viilor cu „cu rod de vară”.

INTERDICȚII

Ca toate sărbătorile din calendarul popular, Probejenia aduce interdicții demne de luat aminte. În satul românesc există obiceiul ca, de la Sânziene până la Probejenie, oamenii să-și scoată patul pe prispă și, astfel, preț de șase săptămâni să respire mireasma nopților de vară, să numere stelele, să viseze, să se conecteze la vibrațiile locului, la energiile pământului și ale cerului. În satul tradițional, începând de astăzi este interzis dormitul afară, dezlegat în noaptea de Sânziene. “Numa` atâta-i vara, vară/ Până-i patu` mândrii-afară/ Dacă mândra patu-și mută/ Poţi să ştii, vara-i trecută.” (Memoria Ethnologica – colecția Parasca Făt).

Mai mult, ferestrele nu mai pot fi lăsate deschise peste noapte, pentru că, din cauza frigului, duhurile rele se pot ascunde în case. Gângăniile și șerpii se retrag la „căldura din inima pământului”, numai șarpele casei rămâne cuminte sub prag, spirit bun al locului, aducător de noroc și belșug. Dacă cineva întâlnește în astă zi un șarpe pe drum, trebuie să-l omoare, pentru că altfel acesta se va preface în zmeu.

Și, din păcate, chiar dacă luna lui Gustar va mai aduce zile fierbinți, este strict interzis de acum înainte scăldatul în apele curgătoare: “De la Probăjenii înainte, nu-i slobod să te mai scalzi în râu. O coborât cerbul de la munte, s-o pișat în apă și-o răcit apa. Atâta-i tăt.”

APĂ ȘI PLANTE,  FARMECE ȘI TĂMĂDUIRE

Cum cerurile sunt deschise, înainte vreme femeile împlineau ritualuri de frumusețe și divinație. În zori se spălau cu roua culeasă de pe flori ca să fie fermecătoare și iubite, cu pielea netedă și parfumată precum petalele lor. În oglindă nu aveau voie să se uite toată ziua, pentru că duhurile rele ascunse în ea ar putea să le fure frumusețea. În schimb, de știau vreo fântână cu apă neîncepută, își căutau în oglinda ei ursitul, la lumina unei lumânări de ceară, la ceas târziu în noapte. Dacă nu erau mulțumite cu „vedenia” din apele fântânii, fetele mergeau la descântătoare să le „facă” de dragoste și de iubit. „Se pune miere şi sare pe un vătrai, apoi se bagă vătraiul pe o vatră încinsă rostind: Tu, sare mare,/ Tu, miere mare,/ Eu te încinz,/ Te aprinz,/ Tu să te încinzi,/ Să te aprinzi,/ Cum te încinzi,/ Cum te aprinzi,/ Aşa să se-ncingă/ Aşa să se-aprindă/ N. de chipul meu/ De trupul meu./ Să nu-i dai stare a sta,/ Să-l încinzi,/ Să-l aprinzi,/ De chipul meu,/ De trupul meu,/ Cum se încinge/ Vatra de foc,/ Focul de vatră,/ Aşa să se-ncingă/ Inima-n N./ De chipul meu,/ De trupul meu,/ Cum plesneşte sarea,/ Cum se-ncinge mierea,/ Aşa să se-ncingă/ Aşa să se aprinză/ Aşa să plesnească,/ Să nu se stăvească/ Inima-n N./ De chipul meu,/ De trupul meu,/ Nici în lung,/ Nici în lat, / Nici la noi în sat,/ Să nu-i stare a sta, /Nici mâncare a mânca,/ Nici hodin-a hodini,/ Nici somn a durmi,/ Până la mine a veni.” (Marcel Olinescu – Mitologie Românească)

Potrivit calendarului popular, Probejenia este ultima zi în care se mai pot culege plantele de leac: leuştean, usturoi, flori de mușețel, avrămeasă, busuioc, crenguțe de alun. Se spune că, începând de acum, plantele nu mai au putere tămăduitoare, „de la Obrejenie toate buruienile și plantele dau înapoi, se veștejesc”. Oamenii țin sărbătoarea de frică să nu se usuce ca florile câmpului iar fetele nu-și spală părul de teamă că nu le va mai crește, după cum nici iarba nu mai crește până la primăvara ce vine. Culese în acest moment – prag între anotimpuri, după un anume ritual și într-un cadru ceremonial foarte bine definit, aceste plante își sporesc puterea magică.

Leuşteanul este o plantă apotropaică, folosită împotriva ielelor, a strigoilor, a Zburătorului, precum și în descântecele de întoarcere a laptelui şi de îndepărtate a şarpelui. Este cea mai importantă plantă cultivată pe lângă casă, despre care se spune că de se întâmplă să fie furată, se usucă întreaga grădină. La rândul ei, creanga de alun este nelipsită din recuzita vrăjitoarelor, a descântătoarelor și solomonarilor. Are puterea de a alunga șerpii și duhurile necurate, de a lega gura lupului și de a închega apa, fiind în stare „să scoată toată răutatea și tot veninul din om afară”. Tot cu o vergea de alun, fetele mari își cheamă ursitul iar solomonarii, călare pe balauri, mână norii negri pe cer după bunul lor plac …

Sacralitatea, puterea tămăduitoare și oraculară a plantelor a fost studiată și transmisă din generație în generație. La rădăcinile unora dintre ele, femeile lăsau ofrande în anumite momente ale anului, cu altele stăteau de vorbă, pe altele le invocau, convinse fiind că de fapt sunt niște zâne, precum sânzienele și avrămeasa. Aceste plante se culeg după reguli aparent neînțelese, neținându-se seama întotdeauna de perioada în care ajung la maturitate, ci mai degrabă, de anumite momente cosmice, de zile știute din bătrâni și însemnate în calendarul popular. În filozofia țăranului român, toate au suflet, simt, aud, văd, ajută, tămăduiesc.

Herodot este primul care consemnează marele dar al geto-dacilor de a întrebuința plantele în scop medicinal iar, patru secole mai târziu, un medic grec din armata lui Nero, pe nume Dioscoride, cataloga o mare parte dintre plantele tămăduitoare din Dacia în tratatul De materia medica. Fiind vorba despre o știință populară transmisă oral, există puține documente de acest fel iar informația, de multe ori, e incompletă. O adevărată comoară a medicinii noastre empirice poate fi considerată prima carte despre plantele de leac, Herbarium, tipărită la Cluj în 1578. Însemnări importante apar și în Lexiconul slavo-român din 1694, precum și în Pravila lui Matei Basarab, care subliniază sarcina vraciului de a descoperi ierburile vindecătoare, inclusiv pe cele care pot anihila efectul otrăvurilor. Un secol mai târziu, locul vraciului în literatura de specialitate este luat de farmacistul „știutor și cunoscător al botaniceștelor ierburi.” (Hristovul domnitorului Grigore Ghica, la construirea spitalului Pantelimon din București, 1725). Un studiu complet cu inventarul plantelor medicinale din Transilvania îi aparține lui P. Sigerus (1791) și vede lumina tiparului în mai multe limbi, printre care și româna. Din păcate, alte câteva lucrări la fel de valoroase rămân în manuscris, printre acestea numărându-se Nomina vegetabilium a preotului calvin Iosif Benkő (1783) și Tractatul despre vindecarea morburilor poporului de la tiera, a lui Samuil Vulcan ( începutul secolului al XIX-lea). Probabil aceeași soartă ar fi avut-o și Botanica Poporană Română a lui Simion Florea Marian, operă monumentală inițiată în anul 1862, al cărui manuscris conține 12 volume, cu aproape 6000 de file și un ierbar, dacă nu ar fi fost publicată în urmă cu vreo zece ani. Poveștile și legendele plantelor, denumirile științifice și populare ale lor, rețete de leac și frumusețe, cântece și descântece, farmece și vrăji, practici magice și obiceiuri, puteți afla acum, după mai bine de un veac de la moartea academicianului, când magistralul său studiu a văzut lumina tiparului așa cum acesta și-a dorit atât de mult: complet și „cu ilustrațiuni”.

Articolul Probejenia. Fețele schimbării în Calendarul Popular apare prima dată în Iulia Gorneanu.

CIURICA – ZIUA FEMEILOR

Una dintre cele mai interesante zile ale lunii este astăzi, pe 15 iulie. I se spune Ciurica iar denumirea ei provine din contopirea numelor Sfinţilor Mucenici Chiriac şi Iulita. Cu toate acestea, sărbătoarea nu amintește prin nimic de martiriul celor doi sfinți… Ciurica a rămas în imaginația oamenilor o divinitate feminină care „ciuruie în bătaie” pe cei care lucrează de ziua ei. Mai mult, în această zi se crede că femeile au puteri și, mai ales, drepturi speciale, că pot să le poruncească bărbaților, să-i pedepsească și chiar să-i bată.

Ecou al unor străvechi sărbători matriarhale, regăsite şi în alte momente de peste an, cum ar fi „Tontoroiul Femeilor” de la Bobotează sau „Spolocania” din prima zi a Postului Mare, Ciurica este, potrivit etnologului Antoaneta Olteanu, „patroana unei confrerii feminine deosebit de puternice, care conferea inițiatelor forța necesară pentru a lupta cu armele bărbaților într-o societate masculină, ce a înlocuit vechea societate matriarhală”.

În această zi, de obicei caniculară, femeile nu lucrează deloc, țin sărbătoarea ca să nu le bată bărbații în restul anului și spun că e zi cu primejdie, rea de boală, de pagubă, de foc, de lup. Este o zi din miez de vară, în care femeile devin stăpânele bărbaților iar soarele activează magia plantelor tămăduitoare…

• „Ciurica se ţine de femei, ca să le ajute cu ce ar voi contra bărbaţilor. (…) În ziua de Ciurica, femeile să ciuruie boabe de porumb prin curte şi să-i ia de păr pe bărbaţi şi să-i bată, ca să le meargă bine tot anul.” (Th. Speranţia – Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgânești, 1907)

• „În această zi femeile nu lucrează absolut nimic, nu scot nici gunoiul din casă, nu împrumută nici foc, căci e o zi cu primejdie, rea de boală, de pagubă, mai ales pentru vite.” (Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hașdeu, autori Ion Muşlea și Ov. Bîrlea).
• „Dacă femeile vor lucra de Ciurica, tot anul le vor bate bărbaţii. Femeile se păzesc să fie bătute sau chiar să le pună mâna-n cap, altfel tot anul vor fi bătute sau ciuruite.” (Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hașdeu, autori Ion Muşlea și Ov. Bîrlea).

• „Se zice că femeile nu prea ştiu când e Ciurica, că în acea zi ele au dreptul de a bate pe bărbaţi. Şi-ar face-o, dar li se pune o condiţie cam grea: în acea zi să facă un ţest, să-l usuce până seara şi să şi coacă în el o turtă, apoi, după ce va mânca din acea turtă cu toţi ai casei, poate să ia la bătaie pe bărbat.”(Th. Speranţia – Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgânești, 1907)

• „Oamenii serbează în această zi pe Chiric mai mult de frică, căci, zic ei, Chiric, când s-a făcut sfânt, împreună cu mamă-sa, Iulita, era numai de trei ani şi era şi şchiop. Să te ferească Dumnezeu de bătaia chiorului şi de dragostea şchiopului, ori de omul însemnat, să-ţi tai poala şi să fugi (Tudor Pamfile – Sărbătorile la români).

CIRCOVII DE VARĂ

Ciurica este prima zi din ciclul Circovilor de Vară. Așa cum Circovii de Iarnă marchează miezul iernii, Circovii de Vară din mijlocul lui Cuptor ne aduc cea mai toridă perioadă din an. Li se mai spune Circovii Mărinei, denumire preluată din calendarului bisericesc, ale cărui praznice sunt grefate, aproape întotdeauna, pe străvechi sărbători precreștine. În calendarul ortodox, sărbătoarea Sfintei Mucenițe Marina cade pe 17 iulie, în plin interval sacru al Circovilor de Vară, când oamenii se odihneau și petreceau preț de o săptămână. Acum, sărbătoarea s-a restrâns la trei zile, cuprinse între 15 și 19 iulie, în funcție de zonă, trei zile în care e interzis cusutul, țesutul, torsul, prelucrarea lânii și a pieilor de animale, precum și mersul la câmp în a doua parte a zilei.

E una dintre sărbătorile „periculoase”, respectate de țărani mai mult de frică, asta pentru că în imaginarul popular Circovii de Vară sunt niște divinități feminine demoniace care pot provoca furtuni, vârtejuri, tunete, fulgere, prăpăd mare în turmele de vite. Și, pentru că Sf. Marina este protectoarea sufletului copiilor morți, ziua ei este ținută îndeosebi de femeile gravide și de tinerele mame, pentru sănătatea copiilor lor.

În veacurile trecute, majoritatea țăranilor nu știau carte. Atunci, ca să țină minte mai ușor sărbătorile mărunte de peste an, mai ales când urmau unele după celelalte, le uneau sub semnul uneia singure. Așa s-a petrecut atât cu Circovii de Iarnă (Sf. Petru de Iarnă, Sf. Antonie, Sf. Atanasie şi Sf. Chiril, prăznuiți pe 16, 17 și18 ianuarie) cât și cu perechea lor din miezul verii, Circovii de Vară (Sf.Mc. Chiric și Iulita, Sf. Mc. Atinoghen, Sf. Mare Muceniță Marina). Denumirea de „circovi“ este împrumutată din slavonă („ţerkovnâie sviata“) și înseamnă „Sfinţii Bisericii“.

Chiar dacă astăzi sărbătoarea cuprinde prăznuirea acestor sfinți ai bisericii, mentalul popular a rămas profund ancorat în prezența unor divinități străvechi, deosebit de active în aceste zile de miez de vară. Sunt zeități rele care îi pedepsesc aspru pe cei care nu le respectă zilele, abătând gheață și foc asupra semănăturilor iar oamenilor aducându-le o boală ciudată, numită Luatul din Circovi. Se povestește că este asemănătoare cu Luatul din Căluș, fiind, practic, un fel de vrajă de care se poate scăpa doar cu anumite descântece și ierburi de leac. Pe lângă faptul că zilele Circovilor au o individualitate puternic marcată, ceea le sporește și mai mult misterul este faptul că sunt considerate subiect tabu: „Această sărbătoare n-o spune popa, că-i moare preoteasa”.

Articolul Sărbători matriarhale în miez de vară: Ciurica și Circovii Mărinei apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Rusalcele/Ielele/Dânsele

Chiar dacă pentru țăranul român biserica are o importanță covârșitoare, rânduindu-i atât viața cât și universul interior, în imaginarul popular Rusalcele continuă să apară drept zâne, asemănătoare Ielelor, care „zboară prin aer în ziua de Rusalii”. Vindicative și nemiloase, sunt înarmate cu tot felul de unelte tăioase cu care-i pedepsesc pe cei care muncesc în zilele lor. („Astăzi sunt gârbovite de bătrâne, dar tot fecioare sunt. Ele cântă şi joacă în anumite zile ale anului, pe la răspântii. În aceste zile oamenii se feresc a lucra, căci zânele îi vor schilodi.” Tudor Pamfile). Legenda spune că Rusaliile/Rusalcele sunt fiicele lui Rusalim Împărat, moarte fecioare. După ce își părăsesc mormintele în Joia Mare şi petrec Paştile cu cei vii, ele nu mai vor să se întoarcă în lumea lor. Pentru a le îmbuna și a le face să plece, oamenii le aduc ofrande și le împart pomeni în ajunul sărbătorilor patronate de ele: Todorusele, Duminica Rusaliilor, prima zi din postul Sfântului Petru.

Dezlănțuirea spiritelor nefaste ale Rusaliilor, biruite doar prin dansul apotropaic al călușarilor, atinge cote maxime în această perioadă, întocmai ca la începutul iernii, când lumea e bântuită de strigoi și doar cetele de colindători o mai pot salva. Pentru a se apăra de aceste spirite rătăcitoare, oamenii își împodobesc casele cu ramuri verzi de tei și frunze de nuc, poartă în sân pelin și usturoi, fac pomeni și slujbe de pomenire pentru sufletul morţilor. În calendarul popular, zilele ce urmează stau sub semnul Rusalcelor, al acestor zâne capricioase, cărora oamenii nu le rostesc numele pentru a nu le invoca. Le spun Dânsele, Ielele, Zânele, Sfintele, Şoimanele, Măiestrele, Frumoasele, Domniţele, Muşatele, Fetele Câmpului sau Împărătesele Văzduhului și polinomia poate continua la nesfârșit.

Luni sunt „Zilele Călușului” sau „Troița”, urmată de „Marțea Mânioasă” sau „Tretunul”, când se spune că oamenii trebuie să ajungă acasă înaintea cirezilor, pentru că vacile vin la amiază cu Rusaliile în coarne și ar fi mare pericol să le întâlnească. „Miercurea Bălțatelor” face pereche bună cu ziua de vineri, tot a „Bălțatelor”, iar amândouă se țin tot de frica lor. Între ele e „Joia Mânioasă”, numită și „Buciumul Rusaliilor”, zi în care se spune că Rusaliile își „buciumă sfârșitul isprăvilor lor”. Urmează „Sâmbăta Pietrii”, „Rusitorii” sau „Rusitoarele”, când se crede că se întorc morții în morminte și se împart pomeni pentru sufletul lor, înainte de răsăritul soarelui.

Descrise fie ca niște fete tinere, frumoase și provocatoare care iau mințile oamenilor, fie ca niște babe urâte și nemiloase care se răzbună pe muritori în cele mai îngrozitoare moduri, Rusaliile/Rusalcele sunt invocate și alungate prin descântece la fel de diferite precum paradoxalele lor înfățișări. Când sunt chemate, sunt rugate să vină cu cele mai alese cuvinte: „Voi Zânelor bune,/ Măiestre, Frumoase,/ Puternice, Miloase, / Vitezelor, Iubitelor,/ vă rog fierbinte/ cu dulci cuvinte/ să-l ajutați pe Ion/ să fie sănătos,/ și de voi drăgăstos/ și tot ce face/ să nu fie de prisos,/ să-l lăsați curat,/ ca voi luminat/ și binecuvântat”. În schimb, în descântecul de exorcizare, apelativele se schimbă într-un mod radical: „Nemilostivelor,/ Relelor,/ Apucatelor,/ Zănatecelor,/ Bătrânelor,/ Urâtelor,/ Răşchiratelor,/ Ţâfnoaselor,/ Scârboaselor,/ ce v-a făcut/ de nu v-a plăcut?/ De ce l-aţi pocit şi nenorocit?/ pe omul iubit?/ (…) Daţi-i înapoi,/ tot ce i-aţi luat,/ glasul,/ bărbăţia/ şi mândria,/ c-am să vă bat,/ cu vergeaua de alun înodurat,/ în pădure,/ în câmp înflorit/ şi-am să vă toc,/ cu melitorul,/ cu toporul,/ cu securea,/ până aţi pieri,/ şi zâne n-aţi mai fi./ Fireaţi voi să fiţi,/ de fete bătrâne,/ urâte şi spâne,/ de zâne spurcate,/ de babe-nţărcate,/ de destrăbălate”. (Romulus Vulcănescu –Mitologie română).

Se crede că numai vrăjitoarele cunosc adevăratele nume ale zânelor. Totuși, etnologii „au identificat” patru dintre ele (consemnate și de Romulus Vulcănescu): Doina, Hora, Avrămeasa şi Creştineasa. „Doina este o zeiţă melancolică, ce locuieşte mai mult printre munţi şi văi şi are darul să înmoaie pietrele şi să mişte copacii din loc cu vocea ei dulce. Concepută eminamente ca zână a cântecului liric, (…) Doina îndeplineşte o funcţiune cathartică. Cea de a doua şoimană, „Hora”, este o zână a dansului magico-mitic al Soarelui. Ea exprimă sentimentul profund de adorare a sfântului Soare (…) „Avrămeasa” şi „Creştineasa”, deşi considerate a fi două „eroine cereşti de lumină”, sunt de fapt două zâne cu trăsături magico-mitice şi însuşiri magico-medicale. Sunt totodată înfăţişate ca zâne ale descântecului cântat şi ale sacrificiului”. Și pentru că ultimele două zâne poartă numele unor plante de leac, să nu uităm că de săptămâna viitoare putem culege plante tămăduitoare, ceea se până acum era strict interzis, deoarece se credea că acestea erau „pișcate de Rusalii”, deci fără nicio proprietate magică sau de vindecare.

Călușarii – dansatorii noștri exorciști

„În numele lui Dumnezeu, Sfântuțul, ne legăm jurând în credință către steag, că vom juca în dreptate, fără supărare și fără murmur”. E vremea Călușului, cel mai spectaculos, complex, arhaic şi misterios obicei ritual de la noi. Călușul atinge apogeul în aceste zile, pentru a fi „dezlegat” în cea de-a doua săptămână după Rusalii, când are loc moartea şi îngroparea steagului. După intrarea inițiatică în ceată, Călușarii devin personaje sacre, fiind obligaţi să respecte o perioadă impusă de castitate, să păstreze secretul, să poarte un costum specific, cu straie țărănești albe, decorate cu brâu, bete și panglici roșii. Fiecare călușar are la el frunze de alun și de nuc, foi de pelin și usturoi precum și o bâtă, semn al iniţierii feciorilor în vechime, dar şi posibilă armă împotriva duhurilor rele sau reprezentare simbolică a razelor soarelui.

Cetele dansatorilor-exorciști, înzestrați după jurământ cu energii psiho-fizice oculte, au întotdeauna un număr impar de Căluşari. În unele locuri apare și un personaj numit Mutul. Toate cetele sunt conduse, la fel ca cele de colindători, de un Vătaf. Acesta are obligația să supravegheze corectitudinea jocului, să mențină o stare permanentă de vigilență și taină, să diagnosticheze spiritul și gravitatea bolii, în funcţie de semnele date de bolnav în timpul dansului ritual. Cele mai multe poveşti sunt despre cei atinşi de puterea Rusaliilor, zâne nemiloase care iau minţile și vlaga oamenilor. Nefiind o boală propriu-zisă, ci mai degrabă o transă hipnotică, aceasta nu poate fi vindecată decât prin puterea magica a dansului Căluşarilor. Actul care aduce vindecarea este „doborârea din căluș”. Vătaful atinge cu steagul împodobit cu o legătură de usturoi, una de pelin şi un șnur roşu, pe unul dintre Căluşari. Acesta, căzând la pământ, preia simbolic suferința bolnavului.

În perioada funcționării cetei, Călușarii viețuiesc împreună, cutreieră satele pentru a-i tămădui pe cei bolnavi, grăbesc măritișul fetelor, luându-le în hora lor, joacă pruncii în braţe ca să crească mari şi sănătoși, dorm sub streașina bisericilor pentru a se proteja de duhurile Rusaliilor… Iar dacă se întâlnesc două cete de Călușari în vreo cruce de drum, se „duelează” jucând Călușul până la epuizare. Este o spectaculoasă dezlănțuire de energie, unde arderea, zvâcnirea de flacără și jocul armelor ne duc cu gândul la un străvechi dans solar, cu implicaţii rituale, ludice, medicale şi războinice, în care bărbaţii purtau toiege-mastoide ce semnificau razele soarelui, transformate mai târziu în mastoide de cai solari.

Descântec de exorcizare

„O purces N.

Care-i apără Rusaliile,

Pe cale,

Pe cărare

Şi la mijloc de cale

Cu Rusaliile întâlnitu-s-o,

În faţa lui izbitu-s-o,

Mâinile dămblăgitu-i-a,

Vinele la picioare zgârcitu-i-o,

Pieptul în sus ridicatu-i-o,

Spinarea strâmbatu-i-o,

Creierii turburatu-i-o,

Mintea în cap schimbatu-i-o,

Vlaga din ciolane luatu-i-o,

Trupul schimonositu-i-o,

Râs de dânsul făcutu-şi-o,

Ca un fuior de cânepă

L-a zbuciumat,

Într-o bute de roată l-a băgat,

Şi de lăturea drumului

L-a aruncat,

Şi în pulbere l-a astupat.

L-a lăsat rezemat de gard

Ca pe un om stricat

Şi nenorocit,

De pe lume mântuit.

Omul acela până la cer s-a văicărat,

Nimene nu l-a văzut,

Nimene nu l-a auzit,

Numai eu N. l-am văzut,

L-am văzut,

L-am auzit,

La dânsul am alergat,

De mâna dreaptă l-am apucat,

Cu limba l-am întrebat:

– De ce ţichi,

De ce te văicărezi?

Omul mi-a spus

Că de acu de pe lume este dus.

– Nu ţipa,

Nu te văicăra,

Curând la mine vei alerga,

Cu nouă fraţi, bărbaţi.

Doftori şi învăţaţi.

Cu scai voiniceşte le-oi bate,

Din toate încheieturile le-oi scoate,

Eu de mână te-oi lua,

Pe calea lui Adam voi pleca,

Că am auzit,

Că la fântâna lui Iordan

Este o vatră de hărdal

Şi-o tufă de leuştean

Şi într-însa este o lumină crescută,

Naltă şi subţire,

Crescută la răcoare,

Ca faţa lui sfântu Soare,

Şi-i bun de durere de picioare

Şi de boala omului

Ce-i în trupul lui cea molipsitoare.

Şi eu, până la fântâna lui Iordan,

Era o limbă de pădure,

Bolnav când am ajuns la pădure,

Copacii cu crengile la pământ se lăsase,

Înaintea bolnavului se întuneca,

El pe unde călca

Pământ crăpa,

Iarba se usca,

Frunza din copaci chica

Şi în urma lui se dărâma.

La fântână am ajuns,

Pe ghizdele de l-am pus,

În fântână m-am plecat,

Apă ne-ncepută cu mâna am luat,

Din cap i-am turnat,

Cu scai voiniceşte l-am măturat,

Chichioarele i-am deşchedecat,

Limba din gură i-am dezlegat,

Trupul i s-a uşurat,

Dumnezeu mintea în loc i-a aşezat,

Înaintea ochilor i s-a luminat

Şi el de boală s-a îndreptat.

Pe cale,

Pe cărare

A plecat,

Pe scări de aur s-a ridicat,

Sus la cer s-a săltat,

Iar acolo, o curte,

O curte se vedea,

Nici vântul nu o bătea,

Nici soarele nu o ardea,

Nici ger nu o ajungea,

Nici pulberea de dânsa nu se lipia.

Apucatul de Rusalii acolo s-o dus,

Acolo o ajuns,

Mâna pe rătez a pus,

Ş-a intrat în case,

Iaca acolo şase fete frumoase,

Şedea la masă

Rusaliile cele hioroase,

Mânca, bea şi se ospăta,

Iar trei dormia.

Doar una dintr-însele

O întrebat: – Ce cauţi N.

Pe aice?

– Cum n-oi umbla

Şi cum n-oi căta,

Peste mine ce boală a dat?

– Nu ţipa, nu te văicăra,

Că aceste sunt hiorele

De-a surorilor mele,

Eu cu trestia cea lungă

Le-oi bate,

Le-oi rade

Şi cu cea ascuţită le-oi mătura,

Jos de pe trup le-oi da,

Trupul ţi s-o uşura

Şi eu în poale le-oi lua,

La marea neagră voi alerga,

Acolo sunt munţi

Crunţi

Cu stânci de petri zidiţi.

Stânca de piatră s-o crăpa,

Şi acolo le-oi băga,

Lacăt de aur la uşă le-oi aşeza,

Cu cheie de argint le-oi încuia

Şi pe marea neagră le-oi arunca.

Piatra în fundul mării s-o îneca

Şi Rusaliile s-or cufunda.

Acolo se aşeze,

Unde nimene nu nimereşte.

Eu la dânsul m-oi înturna,

Şi în leagăn de mătasă te-oi aşeza,

Vârtutea în ciolanele tale s-o înturna,

Pe faţa pământului te-oi lăsa.

Tu când vei călca,

Iarba pe urma ta s-o usca,

Şi acu eşti bun îndreptat.

– Voi bărbaţilor,

Dezmăţaţilor

Şi ne-nvăţaţilor,

Voi femeilor,

Dezmăţatelor,

Puturoaselor şi beţivelor,

Nu vă miraţi de mine

Că-s gros

Şi frumos

Şi sănătos

Şi vă miraţi de cer că-i nourat,

De pământ că-i lat,

Cum nu se mai lipesc

Rusaliile de om.” (Tudor Pamfile – Sărbătorile la români)

Articolul Duminica Mare, Rusalcele, Călușul. Magie și tămăduire. apare prima dată în Iulia Gorneanu.

De la numele acestei plante, ziua de miercuri poartă numele de Todorusale. Și cum sărbătoarea cade întotdeauna la jumătatea dintre Paști și Rusalii, i se mai spune „Strat de Rusalii”, denumirea fiind un împrumut din bulgară, unde „strieda” înseamnă „mijloc”.

Și pentru că astăzi zânele Rusalii se veselesc împreună cu frații lor, Sântoaderii, ziua lor se cere respectată prin nelucru. Bătrânii spun că cine merge la câmp sau lucrează pe lângă casă este ridicat în vârtejuri de pe pământ şi “smintit” de boala Rusaliilor, grindina se abate peste sat, apa se revarsă peste ogoare, pomii se usucă şi casele iau foc.

Zânele Rusalii, Dânsele, Ielele, Măiestrele, Frumoasele, Domniţele, Muşatele, Fetele Câmpului, Împărătesele Văzduhului…

Despre Rusalii se povestește că sunt fiicele lui Rusalim Împărat, moarte fecioare. Se crede că după ce părăsesc mormintele în Joia Mare pentru a petrece Paştile cu cei vii, zânele nu mai vor să se întoarcă în lumea lor și bântuie satele și pădurile asemenea Ielelor. Femeile se tem de zânele Rusalii și, pentru a le face să plece, le aduc ofrande, împărțind de pomană în ajunul sărbătorilor patronate de ele: Todorusele, Duminica Rusaliilor, prima zi din postul Sfântului Petru. La rândul lor, bărbații intră în jocul magic și apotropaic al Călușarilor.

Începând de astăzi și până de Rusalii, țăranii poartă pelin la brâu, usturoi în sân, înfig un craniu de cal în stâlpul porții și nu le mai pronunță numele, de frică să nu le cheme. Le spun Dânsele, Ielele, Măiestrele, Frumoasele, Domniţele, Muşatele, Fetele Câmpului sau Împărătesele Văzduhului. Se povestește că fiecare zână ar avea un nume de femeie, dar pe acestea numai vrăjitoarele le cunosc. Seducătoare, zburdalnice, tinere şi frumoase, asemănătoare Nimfelor, Naiadelor şi Dryadelor, Rusaliile dansează în horă iar locul însemnat de ele rămâne pârjolit. Sălașul lor poate fi în văzduh, pe mal de apă, în peșterile munților sau în scorburile copacilor. Apar uneori întrupate în tinere fete cu veșminte străvezii, purtând coronițe de flori și părul despletit, făpturi iluzorii ce vrăjesc oamenii prin cântecele și dansurile lor. Ele nu au viață individuală, umblă întotdeauna în ceată, sporind pericolul unei posibile întâlniri.

Constituirea cetei Călușarilor

Dacă din nebăgare de seamă calci pe locul unde au dansat Rusaliile, înnebunești, dacă din întâmplare le auzi cântecul, amuțești iar dacă bei apă din izvoarele lor, pedepsele sunt atât de grele încât numai jocul căluşarilor le mai poate dezlega. Boala pricinuită de zânele Rusalii e nepământeană și aproape fără de leac, un fel de stare de transă căreia țăranii îi zic “luat de Rusalii”. Într-o stare asemănătoare intră și ceata Călușarilor în timpul jocului magic și vindecător. Ceata feciorilor Călușari se constituie astăzi, la mijlocul perioadei dintre Paști și Rusalii, în miercurea numită Todorusele/Todorusale, pentru a apăra hotarele satelor de forțele demoniace ale frumoaselor zâne.

Articolul Todorusale. Dezlănțuirea Zânelor, Măiestrelor… apare prima dată în Iulia Gorneanu.

„Și timpu’ are felu’ lui și mersu’ lui; d-aia e bine să-l cunoști. Timpu’ e așa, ca o făptură și trebuie să-l iei în seamă.” Oprea Constanța din Vârlezi, consemnată de Ernest Bernea în 1938.

Între calendarul omului urban și calendarul țăranilor există deosebiri fundamentale de percepție și asumare a timpului, de sacralitate și sens. Iar ceea ce dă sens timpului este latura magico-religioasă a sărbătorii. Sărbătoarea este un timp împrumutat timpului, este expresia unei lumi mitice de dinaintea istoriei. Mimează eternitatea. La noi, sărbătorile solare sunt praguri peste an și, la fel ca pragurile din viața omului, presupun ritualuri de trecere. Solstițiile şi echinocțiile nasc scenarii și făpturi mitice, deschid cerurile. Obiceiurile, ritualurile, actele de divinație și propițiere, dincolo de semnificațiile magice, apotropaice sau inițiatice, sunt momente colective ceremonioase, care deschid porţile timpului şi spaţiului sacru, făcând posibilă comunicarea cu lumea divină.

Calendarul popular are în centru Soarele, străveche epifanie uraniană. Soarele înfrunzește și desfrunzește codrul, leagă și dezleagă anotimpurile, reactualizează timpul sacru. Timpul vine din veșnicie şi curge în veșnicie. În mito-filozofia populară, începând cu 1 ianuarie, Zeul-An crește, întinerește, se maturizează, devine „moș”, apoi moare și reînvie odată cu timpul calendaristic, parcurgând un drum circular, fără de sfârșit. Anul, anotimpul, săptămâna, luna, ziua sunt personaje care se nasc, trăiesc şi mor. Timpul ia chipul unor divinități tinere la început de an (Sânvasii, Sântoader, Sângiorz, Floriile, Sânzienele, Ielele), apoi se maturizează (Sântilie, Sâmedru, Sântandrei, Sfânta Vineri, Inătoarea, Crăciuneasa), devenind Moș/Babă la sfârșit de an (Moș Niculae, Moș Ajun, Moș Crăciun, Baba Dochia), cu precizarea că, de-a lungul vremii, început de An Nou au fost zilele de 25 decembrie, 1 ianuarie  și 1 martie.

 GERAR

Anul Nou al vremurilor noastre începe sub semnul Bobotezei și al Sântionului, zile ale purificării prin apă și foc ce închid cercul sărbătorilor de iarnă. Ne aflăm sub protecția  lui Ianus, zeul cu  două feţe – una întoarsă spre anul care a trecut iar cealaltă îndreptată spre anul ce tocmai a venit.  El ne va aduce Miezul Iernii și Circovii de Iarnă, deschizând totodată ciclul de sărbători consacrate Lupilor: Sâmpetru de Iarnă, (16 ianuarie), Filipii de Iarnă (25 ianuarie),  Filip Șchiopul (31 ianuarie). Pendulând între benefic și malefic, patron al iernii înfrigurate și animal totem al dacilor, Lupul este venerat în calendarul popular al românilor, fiindu-i  închinate anual peste treizeci de sărbători.

FĂURAR

Urmează  luna lui Faur, cel mai mic și schimbător dintre copiii Zeului An. Patronează Martinii de iarnă, sărbătoare dedicată Ursului, animal fabulos din mitologia noastră care schimbă anotimpurile odată cu ritmul hibernării sale și în deplin acord cu constelația ce-i poartă numele: Ursa Mare. Tot în Făurar sunt venerați sfinții protectori ai bolilor fără de leac, printre care  Haralambie, păzitorul ciumei (10 februarie), precum și enigmaticul  Dragobete (24 februarie) considerat „cap de primăvară”.  Aceasta este ziua în care ia sfârșit lunga noapte de iarnă, deschisă la Sântandrei de alaiul zânelor Crăiesei Eftepir și încheiată acum, cu alaiul lui Dragomir cel beat de dragoste, în ziua împerecherii păsărilor pădurii.

Pe 26 februarie se deschide Postul Sfintelor Paști, cel mai mare praznic ortodox, celebrat anul acesta pe 16 aprilie. Săptămâna premergătoare Lăsatului de Sec, poartă numele de  Săptămâna Albă, pentru că se renunță deja la consumul cărnii. I se mai spune și Săptămâna Nebunilor deoarece numai nebunii, proștii și urâții satului lasă nunta până în pragul Postului Mare. Începutul Postului aduce cu sine un interval de zile festive cunoscut sub numele de Săptămâna Cailor lui Sântoader. Spirit demoniac, restrictiv și agresiv, Sântoader  își trimite șapte nopți la rând herghelia divină la casele în care fetele și femeile nu-l cinstesc cum se cuvine spre a le pedepsi cu cruzime. Jumătate oameni, jumătate cai, Sântoaderii pot fi alungați doar cu vrăji iar, pentru a scăpa de vizitele lor nocturne, oamenii trebuie să respecte o serie de norme și interdicții. Calendarul popular cu dată mobilă cunoaște o întreagă galerie de  personaje mito-folclorice demoniace, care domină primele săptămâni de Post: Marțea Încuiată, Miercurea Strâmbă, Joi-Mărica, etc.

MART

Atât Calendarul roman cât și un străvechi calendar agrar consemnează ziua de 1 Martie ca fiind  început de An Nou. Este ziua în care firul vremii, tors de Baba Dochia, se împletea în culorile celor două anotimpuri: alb și negru, iarnă și vară, zi și noapte, moarte și viață.  Vreme înainte, cele două fire răsucite de lână albă și neagră se dăruiau atunci când pe cerul lui Mart strălucea Luna Nouă. Apoi, firul negru a fost înlocuit cu cel roșu, spre a fi dăruit de 1 Martie, înainte de răsăritul soarelui, în chip de mărțișor. Urmează zilele Babelor, strămoașele  noastre mitice, femei inițiate în practicile divinatorii, depozitare ale înțelepciunii pământului, cunoscătoare ale plantelor și leacurilor, un fel de șamani ai comunităților străvechi, matriarhale. Reprezentările lor au rămas în Munții Bucegi, ai Buzăului și ai Maramureșului, pietre sacre ce veghează hotarul anotimpurilor, dezleagă primăvara și, odată cu ea, timpul vrăjilor, al magiei și al descântecelor.

După ele vin zilelor Moșilor, cei care scoboară o dată pe an din ceriu și bat cu ciomegele pământul pentru a desfereca primăvara. Tot ei sunt singurii care reușesc să prindă Soarele și să-l întoarcă pe cer, atunci când astrul, supărat pe oameni, a încercat să fugă în teleaga lui fermecată, trasă de nouă cai înaripați, în ziua numită Cap de Primăvară.  Pe 17 martie Alexe cel Cald  deschide pământul, ca să iasă afară toate vietățile ascunse de frigul iernii, dă poruncă peștilor să se împrăștie prin apă, dezleagă glasul broaștelor, dăruiește aripi fluturilor, aduce triumful primăverii. Iar Ziua Șarpelui și a Cucului sunt repere strajnice în calendarul nostru.

PRIER

Ce-a de-a patra lună a anului, Prier, începe cu o zi enigmatică și zurlie, situată sub semnul ludicului, al amăgirii, al jocului. Nu se știe ce vechime are „păcălitul” de la 1 Aprilie, nici dacă a apărut la noi sau a fost împrumutat, însă cu siguranță este consecința vremii înșelătoare a acestei luni, înscriindu-se totodată într-un străvechi scenariu ritual de înnoire a timpului, când oamenii se jucau cu ei și cu lumea, explorând forța lucrurilor făcute pe dos, la început de An Nou roman. Urmează o sărbătoare extrem de interesantă, Sâmbăta lui Lazăr (8 aprilie), grefată și ea pe incantațiile unui ceremonial de renaștere a naturii, prin moartea și învierea unui zeu autohton al vegetației: Lăzărel/Lazăr/Lăzărică.

Una dintre cele mai așteptate duminici de peste an este cea a Floriilor (9 aprilie), ziua tuturor florilor. Sărbătoarea, astăzi eminamente creștină, poartă amintirea vechilor festivități romane dedicate zeiței Flora, cea care aducea  primăvara și dăruia oamenilor mierea, împreună cu toate semințele florilor.

În ultima săptămână a Postului, numită Săptămâna Patimilor, timpul se degradează progresiv, sufletele morţilor se întorc acasă iar Mântuitorul este trădat, chinuit şi ucis. După trei zile de haos şi întuneric, în care omenirea rămâne fără protecţie divină, se înfăptuieşte miracolul Învierii Domnului (15 aprilie), urmat de actele de purificare din Săptămâna Luminată. În toată această perioadă se fac sacrificii animale, se prepară alimente rituale, se aprind lumini, se crede că animalele vorbesc și comorile ard. Ceea ce se cunoaște mai puțin este faptul că, la fel ca în cazul tuturor sărbătorilor de la noi, și în această zi miracolul Învierii lui Iisus Hristos s-a suprapus peste rituri străvechi de renaştere şi reînviere, provocate de explozia de lumină şi viaţă a primăverii.

Nu întâmplător, opt zile mai târziu, pe 23 aprilie este sărbătorit Sângiorz, „sfântul ăl mai mare peste câmpuri”, protector al cirezilor și turmelor. Arhetip al vechilor eroi civilizatori, este considerat, alături de Sâmedru, „străjer al timpului”, cel care deschide Anul Nou Pastoral, împărțindu-l în două anotimpuri: vară și iarnă.

FLORAR

A treia săptămână de după Paște (1 – 7 mai) aduce unele dintre cele mai fascinante și misterioase obiceiuri din Calendarul popular: Paparudele și Caloianul. Studii etnologice comparate au demonstrat că, în vechime, acestea au constituit ritualuri de iniţiere pentru tinerele fete iar, cu timpul, s-au  transformat în ceremonialuri agrare de primăvară.

 CIREȘAR

Rusaliile (4 iunie), sărbătoare ţinută cu mare fast la 50 de zile după Sfintele Paşti, se regăseşte în mitologia romană ca zi în care se aduceau ofrande florale sufletelor celor plecați. Preluată de geto-daci, această sărbătoare italică a rozelor suportă transformări sub influența cultului solar, Rusaliile fiind imaginate drept zâne, moarte fecioare. După ce își părăsesc mormintele în Joia Mare şi petrec Paştile cu cei vii, acestea nu mai vor să se întoarcă în lumea lor. Țăranii se tem nespus de ele, le aduc ofrande, poartă pelin la brâu și usturoi în sân, înfig un craniu de cal în stâlpul porții și intră în jocul magico-ritual al Călușului, convinși că doar așa le pot îmblânzi şi trimite de unde au venit.

La 40 de zile după Înviere, Calendarul Creștin prăznuiește marea sărbătoare a Înălțării Domului iar Calendarul Popular, Ispasul și Paștile Cailor,  încheind astfel ciclul sărbătorilor pascale. Urmează ultima săptămână importantă a calendarului mobil (12-18 iunie), o săptămână în care fiecare zi poartă un nume, iar numele ei, până nu demult, era respectat și temut: Lunea Încurcată, Marțea Trăznetelor, Miercurea Strâmbă , Joia Mânioasă …

Imediat după solstițiul de vară, moment ce marchează apogeul drumului solar, vin Sânzienele cu noaptea magică a cerurilor deschise și a dragostei. Sărbătoare solară și lunară totodată, rămâne tributară atât focului, prin făcliile aprinse de feciori și rotite după cum merge soarele pe cer, cât și apei, prin ritualul scăldării în rouă, practicat de tinerele fete. I se mai spune Drăgaica, Ziua Soarelui, Ursina și are loc pe 24 iunie.

CUPTOR 

Urmează luna lui Cuptor, a spicelor coapte și a secerișului, a Racului ce dă înapoi ca zilele de după solstițiu, a Leului mândru cu coama de aur. Patronul suprem al acestei luni e justițiarul Sântilie, zeitate solară ce se preumblă pe cer într-o trăsură cu roți de foc, purtată de cai înaripați și trăznește dracii, descărcând fulgere din bici. Celebrat pe 20 iulie, este anunțat încă de la începutul lunii prin Ana-Foca (1 iulie) și sărbătoarea Pricopul (8 iulie), zi în care se crede că s-a înecat Luna, pe când trecea o punte de ceară, încercând să ajungă la Soare spre a-i fi mireasă. Urmează Ciurica, o divinitate cumplit de răzbunătoare, apoi Circovii de Vară,  Paliile (19 iulie), Sfântul Foca (23 iulie), Ilie Pălie (21 iulie) și Pantelimon (27 iulie).  Este perioada cea mai toridă a anului, marcată de nenumărate și severe interdicții de muncă, cu scopul de a feri recolta de primejdia secetei și a focului iar oamenii de „beteșuguri arzătoare”.

GUSTAR

Calendarul Popular îi atribuie primei zile a lunii lui Gustar străvechi valențe totemice. Ziua Ursului, Împuiatul Urșilor, sunt denumiri care au ajuns până la noi, relicve ale unor sărbători precreștine care coincideau cu începerea perioadei de împerechere a urșilor. Totodată, este ultima zi în care se mai poate lua mierea din stupi, acest aliment sacru din vechime căpătând în astă zi proprietăți apotropaice și de vindecare. Pentru creștinii ortodocși, 1 august înseamnă începerea Postului Sântămăriei Mari iar ziua de 6 august le aduce Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, revelare a esenței sale divine. La fel ca în cazul tuturor marilor zile din an, sărbătoarea s-a suprapus peste una mai veche, Probejenia, zi în care se schimbă culoarea codrului, se răcesc apele, copacii plâng pentru că nu-și mai văd crescând lăstarii iar berzele pleacă purtând pe aripile lor rândunelele…

Pregătită printr-un post cu reguli stricte în care se fac pelerinaje la mănăstirile cu hramul Adormirii Maicii Domnului și se pomenesc morții, Sântămăria Mare luminează data de 15 august a Calendarului Românilor. Până pe 8 septembrie, de Nașterea Maicii Domnului (Sântămăria Mică) avem un interval de timp extrem de dinamic numit „Între Sântămării”, în care este situat și Anul Nou Biblic, cu începere la 1 septembrie, când se presupune că a început Facerea Lumii. Este perioada în care se pregătesc stupii pentru iernat, se leagă magic vița de vie pentru a nu fi prădată de păsări, se încep semănăturile de toamnă, se  coboară oile de la munte…

RĂPCIUNE

Marea sărbătoare ortodoxă prăznuită pe 14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci, este consemnată în Calendarul Popular sub numele de Ziua Șarpelui, prag între vară și iarnă, guvernat de nenumărate legende și ritualuri străvechi în care amintirea animalului totem este încă vie. În vechime, anul era împărțit în două anotimpuri: vara, cu începere de Alexii (17 martie) și iarna, ce vine odată cu „închiderea pământului” la 14 septembrie. Situate în preajma echinocțiilor de primăvară și toamnă, ambele sărbători se situează sub semnul șarpelui, zeitate preistorică ce marchează pragurile dintre cele două anotimpuri principale, prin intrarea și ieșirea din hibernare. Datorită faptului că își schimbă pielea, șarpele este considerat simbolul renașterii ciclice a naturii, a vieții care se reînnoiește, a eternității.

BRUMĂREL

Despre Brumărel se spune că ar fi un fecior frumos cu inima de gheață și că, atunci când trece călare peste dealuri, munți și câmpii, iarba îngălbenește în urma lui, copacii își leapădă frunzele, florile mor. În calendarul popular, prima săptămână a lunii octombrie se cheamă „Săptămâna lui Procoavă”, după numele sfântului care acoperă iarna pământul cu zăpadă, celei de-a doua i se spune „Săptămâna Satului” și stă sub semnul lucrului din gospodărie, cea de-a treia e cunoscută ca „Săptămână a Lucinului”, în amintirea zeului protector al lupilor iar  ultima e Săptămâna lui Sâmedru, zeitate însemnată a Panteonului românesc, peste care s-a suprapus praznicul  Sfântului Mucenic Dimitrie.

BRUMAR

Lunii noiembrie i se spune Brumar, Promorar sau Vinar. Este vremea în care mustul se transformă în vin, licoarea bețiilor rituale închinate zeului trac Dionysos. Una dintre cele mai importante sărbători este Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, numită în calendarul popular „Arhanghelii”. Mai demult, sărbătoarea ținea trei zile, de pe 8 până pe 10 noiembrie, timp sacru în care femeile împărțeau de pomană, aprindeau lumânări și îndeplineau rânduiala cuvenită Moșilor de Arhangheli.

Vestind nu numai Nașterea Mântuitorului ci și sfârșitul anului, Postul Crăciunului poartă amprenta unor străvechi sărbători solare dominate de ritualuri de purificare, de magie premaritală, de numeroase practici oraculare și de propițiere. Lăsatul Secului de Dulcele Toamnei are loc pe 13 noiembrie, zi-hotar ce deschide un interval de timp, marcat de o intensă sacralitate. Cele mai importante sărbători ale postului lui Brumar sunt Ovidenia (21 noiembrie), când comorile ascunse ard cu flacără albastră, cerurile se deschid, fetele își pot vedea ursitul iar femeile dau de pomană „lumina de veci” și Sântandreiul (30 noiembrie), ce stă sub semnul vrăjilor și al practicilor magice de alungare a strigoilor.

UNDREA

În calendarul popular, lunii Decembrie i se spune „Indrea”, „Undrea” sau „Andrea” și este cea care patronează sărbătorile în cinstea morții și renașterii Zeului An. Timpul îmbătrânit adună colindătorii în ziua de Moș Nicolae, pentru a ordona haosul provocat de agonia sa. Eficiența rituală a colindelor este de netăgăduit. Bătrânul An moare și renaște de Crăciun, reface echilibrul lumii și al vieții, revigorează timpul și fertilizează pământul iar în drumul lui, circular și fără de sfârșit, adună povești nemaiauzite despre străvechi zeități autohtone, despre timpul cel mai bun pentru culesul plantelor magice, pentru peţit şi logodit, pentru aflarea ursitei și dezlegarea norocului…

Articolul Calendarul străvechi apare prima dată în Iulia Gorneanu.