Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Imaginea lui era reprezentată pe steagul voievodului Ştefan cel Mare, georgienii i-au împrumutat numele și și-au pus întreaga țară sub protecția lui, nenumărate case regale, orașe, provincii sunt sub patronajul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință, prăznuit cu mare bucurie astăzi.

În mitologia noastră, acest zeu al vegetației, cum îl numea etnologul Ion Ghinoiu, identificând-ul totodată cu Cavalerul Trac, este cel care învinge balaurul, contracarează vrăjile de luare a manei, arată oamenilor buni locul comorilor ascunse, e martorul înțelegerilor făcute între oieri și deschizător al Anului Nou Pastoral.

Legenda copacului Sfântului Gheorghe

Țăranii îi spun Sângiorz, îl consideră „sfântul ăl mai mare peste câmpuri”, așa că este îndreptățit să aibă copacul lui și floarea lui. „Răchita e copacul lui Sf. Gheorghe. Zice că răchita era să fie cel dintâi copac pe lume… dar Sf. Gheorghe a blestemat-o. Sf. Gheorghe mergea de ziua lui prin niște tufe de răchită și s-a împiedicat, și-a picat: „Te-ai îmbătat Gheorghe, îi zice răchita”. „Dacă zici că m-am îmbătat, zice Gheorghe, atâta cinste să ai tu, cât e ziua mea, mai multă să n-ai. Și chiar așa e. Pe răchită cine o caută tot anul? Atâta numai, cât la Sf. Gheorghe se înfige în brază, atâta cinste are.” (Elena Niculiță Voronca, 1903).

Legenda florii Sfântului Gheorghe

Cu floarea ce-i poartă numele e o altă poveste. A fost culeasă de Simion Florea Marian în prag de secol XX și publicată după mai bine după mai bine de un veac. Se povestește că, după ce Dumnezeu a făcut toți pomii și copacii, toate buruienile și plantele de leac, toate florile mirositoare și nemirositoare, s-a hotărât să mai facă încă trei. Și a făcut scânteuța, busuiocul și o floare frumoasă tare, ale cărei petale le-a pătat cu alb „ca să se deosebească cu totul de celălalte”. Văzând-o, Sf. Gheorghe a îndrăgit-o așa de tare încât i-a atins petalele cu degetele sale. Atunci, „Dumnezeu a numit-o, în cinstea lui, Gheorghină, adică Floarea Sfântului Gheorghe. Având însă dintr-u început toate florile aceeași mărime, Dumnezeu le-a deosebit una de alta, lăsând gheorghina să crească mai mare. Și de-atunci e gheorghina mai mare și pestriță, cu floare albă, galbenă și roșie (…) și tot de-atunci, fiind o „floare scumpă”, nu se-nchină nimăruia, nici nu se dă legată la par, ci numai vântului s-o bată … de aceea feciorii îndătinează a asemăna pe iubitele lor cu dânsa: „Mândra mea, floare gherghină,/ te-aș săpa la rădăcină,/ și te-aș oltoi-n grădină./ Toată vara te-aș uda/ Și-aș dormi la umbra ta…”.

Articolul Sângiorz, zeul al câmpului și străjer al timpului apare prima dată în Iulia Gorneanu.

Sărbătoarea Zeiței Pales

E timpul petrecerilor cu muzică și voie bună, organizate de ciobani, ecou peste timp al serbărilor Romei Antice. Acestea erau ocazionate de ziua zeiței Pales (21 aprilie), când „zânei i se aducea de jertfă o turtă, pe urmă de mâncare și lapte călduț” iar păstorii „făceau pregătirile pentru curățirea religioasă a oilor.(…) Stropeau cu apă pământul la strungă și pe urmă îl măturau cu mătură de nuiele, înfrumusețau strunga cu frunze și ramuri, și ușa o acopereau cu o cunună mare (…) Pe vatră se făcea foc din ramuri de rozmarin, brad, oliv și laur…Ospătarea cu mâncăruri și băuturi se ținea afară la câmp și era urmată de încă o curățire religioasă prin foc (…) Între sunete de chinvale și fluiere se mâna turma de oi de trei ori peste foc și pe urmă și păstorii săreau de trei ori peste foc” (A.T. Marienescu, 1874).

Calendarul Pastoral

Apa, focul şi ramurile verzi sunt elemente apotropaice prezente în toate ritualurile din zilele de Sângiorz, divinitate autohtonă a vegetației peste care s-a suprapus sărbătoarea Sfântului Gheorghe. Este momentul începerii unui Nou An Pastoral iar obiceiurile cu care este întâmpinat la stânele de munte sunt identice cu cele de acum câteva mii de ani, reconfirmând faptul că ciobanii au fost, dintotdeauna, cea mai conservatoare categorie socială. Mari călători, vigilenți, contemplativi, cu o viziune filozofică asupra lumii, cunoscători ai munţilor şi cerului, ai văilor şi potecilor ascunse, ai plantelor şi oamenilor, ai leacurilor şi poveştilor, ciobanii au un timp și un spațiu numai al lor, un orizont necunoscut nouă, spre care își înalță în fiecare zi privirea. Primit și păstrat din străvechime, Calendarul Pastoral atestă trăinicia tagmei păcurarilor. Este un calendar cu două anotimpuri, în care vara începe pe 23 aprilie, la Sângiorz, atinge apogeul pe 20 iulie, de Sântilie, lăsând locul iernii pastorale începând cu 26 octombrie, de Sâmedru.

Ritualuri la intrarea în Anul Nou Pastoral

Cum întâmpinau ciobanii români Anul Nou Pastoral și, mai ales, cât de aproape erau în obicei și dăinuire de strămoșii lor, aflăm din revista Albina (nr.37, 1898). În dimineața zilei de 21 aprilie, păcurarii din unele părți ale Transilvaniei stropesc pământul strungii cu ramuri de laur înmuiate în aghiasmă, după care aprind focul sacru: „foc de brad, rozmarin și laur în fumul cărora își curățesc apoi turmele”. Odată purificată turma și pusă sub protecția focului viu, ciobanii aduc jertfă (împart de pomană) plăcinte, brânză și lapte. Urmează un ospăț la iarbă verde, la care participă toți cei prezenți, în timpul căruia „încep să se îndeamne unul pe altul ca să sară peste focurile ce ard dinaintea lor, le sar de trei ori după olaltă și apoi, după ce le-au sărit și s-au curățit pre sine, îți curățesc și turmele, trecându-le și pe acestea prin aceleași focuri, asemenea de trei ori. Această curățirea sau purificare este considerată de către cei mai mulți inși ca biruință a luminii și a căldurii de primăvară asupra întunericului și frigului de iarnă”.

Articolul Început de An Pastoral: Ritualuri romane la stânele românilor apare prima dată în Iulia Gorneanu.