Miezul lui august e luminat de marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, sărbătoare precedată de un post cu reguli stricte despre care se spune că este „rupt” din cel al Paștelui. În calendarul popular se numește Sântămăria Mare și este ziua în care pelerinii ajung la mănăstirile cu hramul Adormirii Maicii Domnului iar cei rămași acasă merg la biserica din sat, se roagă, își pomenesc morții și împart pentru sufletul lor struguri, prune, faguri de miere… „De Sântămărie mereau tăte muierile la beserică cu coliva de pomană pentru ăi morți din familie, da’ și din tăt satu’ … aduceau și multe flori de le puneau la icoana Sfintei Mării ori la Domnu’ Iisus Hristos. Coliva o împărțeau la ăi mai săraci, să le fie de hodina celor morți … câteva flori sfințite le duceau acasă de le puneau la grindă să se uște, că ierau cele mai bune de leac”. (Marcel Lapteș – Timpul și sărbătorile țăranului român)

Maica Domnului

Maica Domnului -cea mai cunoscută, iubită și venerată divinitate feminină a Panteonului românesc- în viziunea etnologului Ion Ghinoiu „păstrează trăsăturile Marii Zeiţe neolitice și este invocată în momentele de grea cumpănă”. Tot el susține că preluarea modelului străvechi, potrivit căruia divinitatea ajunsă la vârsta senectuții moare, pentru a renaște câteva zile mai târziu, indică păstrarea amintirii morții și renașterii Zeiței-Mumă la trecerea pragului dinspre vară spre toamnă. Maica Domnului/Sântămăria Mare este invocată pentru prosperitatea familiei, pentru căsătoria fetelor şi naşterea copiilor, pentru prinderea hoţilor şi răufăcătorilor, pentru rodul pământului și belșugul anotimpurilor.

În imaginarul popular, Maica Domului e „o stea care se află lângă lună” (T. Pamfile), un fel de Zeiță a Pământului, precum Geea: „pământul este al Maicii Domnului, pentru că ea ne hrănește”, „Pământul așa vine, că ar fi al Maicii Domnului” (E. Niculiță-Voronca). A apărut pe lume în urma unui miracol, după ce mama ei, Ana, a mirosit o floare sau a sărutat o frunză de păr. La rândul său, tot miraculos, Maica Domnului l-a zămislit pe pruncul Iisus, după ce a sărutat o icoană. Apoi a dat viață Mântuitorului în grajdul lui Moş Crăciun, un bătrân năprasnic și violent care îi taie mâinile nevestei sale, Crăciuneasa, pentru că a ajutat-o să nască. Atunci, Maica Domnului a dăruit-o cu mâini de aur curat și a binecuvântat boii, vacile, oile pentru că au încălzit-o cu răsuflarea lor în timpul Naşterii. Se povestește că tot atunci a blestemat caii, pentru că au mâncat fânul sub care Pruncul fusese ascuns de furia lui Irod: „Voi, cailor, să n-aveți saţ/ pân’ în ziua de Ispas”.

Legende și povești

Legendele spun că Maica Domnului a mai blestemat păianjenul, pentru că a întrecut-o la tors, iar pe năvalnicul Dragobete, care i-a ieșit în drum și a speriat-o, l-a transformat într-o plantă asemănătoare ferigii, folosită de babe în descântecele de dragoste: „Năvalnic eşti, năvalnic să fii. Între buruieni de dragoste eşti, şi buruiană de dragoste să rămâi!”.

În schimb, Maica Domnului a blagoslovit rândunelele pentru că au vestit Învierea Domnului, ciocârlanul pentru că L-a văzut răstignit, salcia pentru că a ajutat-o să treacă apele unui râu, broasca pentru că i-a spus cuvinte de mângâiere: „Da’ taci Maică, nu mai plânge,/ Nu vărsa lacrămi de sânge,/ Că şi eu încă-am avut,/ Doisprezece copilași,/ Drăgălași, / Tare frumușei,/ Şi lăbănăţei,/ De-a dragul să caţi la ei,/ Şi-a venit o roată,/ Fărfăcată,/ Şi i-o luat pe toţi deodată./ Numai unul mi-o rămas,/ Mititel,/ Şi şchiopăţel”.

Articolul DE SÂNTĂMĂRIE MARE apare prima dată în Iulia Gorneanu.