După Sfânta Cuv. Parascheva, despre mitica Sfântă Vineri

Am lăsat să treacă sărbătoarea creștină, pentru a povesti despre divinitatea celebrată în vechime. Așa cum se întâmplă în cazul marilor sărbători de peste an, ziua de 14 octombrie (marcată în calendarul creștin de prăznuirea Sfintei Cuv. Parascheva) este grefată pe o sărbătoare precreștină, de o mare însemnătate în Calendarul Popular: Vinerea Mare. Dacă acum, an după an, tot mai mulți oameni merg în pelerinaj la Biserica Trei Ierarhi din Iași pentru a se închina la moaștele Sfintei Parascheva, vreme înainte o divinitate autohtonă, Sfânta Vineri, era invocată de femei pentru vindecarea bolilor, legarea căsătoriilor, nașterea pruncilor. Despre „simbolurile și valorile ce le angajează reprezentarea Sfintei Vineri”, Ernest Bernea spunea că sunt atât de multe iar materialul concret atât de bogat, încât ar putea constitui ea însăși o temă specială de studiu. Sărbătoarea ei se numea Vinerea Mare de Toamnă sau Vinerea celor 12 Vineri, neavând nicio importanță în ce zi a săptămânii cădea.

„Sărbătorile femeiești tare trebuiesc păzite, mai tare decât cele bărbătești, pentru că femeia e mai iute. Într-o sărbătoare femeiască, cum e Chirica, Marina, Catrina, Nicuvioasa (Cuvioasa Paraschiva), ia să îndrăznești ceva și-i vedea! Da‘ în sărbătorile bărbătești, cum e Sf. Gheorghe ori Sf. Neculai etc., chiar să îndrăznești să lucrezi, nu-ți e nimică, că bărbatul e mai îngăduitori, după cum e și Sfântul Soare – el totdeauna luminează; da femeia e ca Luna: ea câteva zile, cât e plină, luminează, că să vede noaptea ca de la Soare, și pe urmă iar se pișcă! Ia, uite-te la Dochia, amu ce direge! Amu-i ploaie, amu cald, amu vânt, amu iar frumos; așa-i femeia!” (Elena Niculiță Voronca, 1903).

Imaginarul popular, influențat de prestigiul religios al Sfintei Parascheva, o descrie pe Sfânta Vineri ca fiind o bătrână blajină, îmbrăcată în alb, cu un toiag în mână. De multe ori apare plină de răni, pentru că unele femei necredincioase lucrează de ziua ei. Este considerată protectoarea animalelor sălbatice și a copiilor. Odinioară era respectată de toată lumea prin post și rugăciune. Oamenii îi spuneau Împărăteasa Văzduhului, cea care păzește toate lighioanele pământului, iar o eventuală întâlnire cu ea o considerau sută la sută benefică. Copiii o cunoșteau din povești și legende: „Vineri avea un ficior/ Și-l purta domnișor./ El plângea și lăcrăma/ Da’ nime nu-l auzea…”. Descântătoarele o invocau și ele pentru a spori puterea tămăduitoare a plantelor de leac.

Țăranii credeau în ea, considerând-o o divinitate ocrotitoare și bună, un fel de Mumă a Pământului: „Vinerea este o babă bătrână și miloasă, care servește pe Dumnezeu. Ea este foarte sfântă și locuiește înspre miazănoapte”. Însă toată lumea satului știa că, dacă nu i se respectă ziua, devine cumplită și răzbunătoare „vineri, cine coase își coase gura, cine toarce își toarce mațele, cine sparge ou face culcuș moroilor în casa lui, cine-și taie unghiile își pune spini pe calea pe care o trece desculță, cine se spală pe mâini nu are parte de colivă, cine ațâță focul își ațâță flacăra de sub cazanul în care are să fiarbă în iad…” (Th. D. Speranția).

Imaginea demoniacă a Sfintei Vineri, patroană a lumii casnice, feminine, se regăsește și în descrierile bătrânilor din Maramureș „La noi nu se lucrează în nicio vinere din săptămână. Nu se toarce. Nu se face în cuptor pâine. Nu se moaie rufe. Da’ odată nu am știut și m-am dat și am făcut foc în cuptor și am muiat haine, ce nu era slobod. Noaptea am visat că a venit la mine un om tare hâd și tot a vrut să-mi bage niște fuse-n ochi. Avea atâtea fuse câte degete avea la o mână. Era o matahală mare și neagră tătă huc, ca dracu’. Eu, de spaimă, i-am spus la o femeie bătrână, care mi-a spus: – No, aista-i semn. Ți s-a arătat ca să nu mai lucri altu’ vinerea, că, de mai lucri, poți păți mai rău. Poate veni și Marțolea și toată te răsucește și te bolnăvești, de și mori. ” (Pamfil Bilțiu)

„Îngropatul verii”, sfârșitul Verii lui Mioi

Țăranii așteaptă în fiecare an Vara lui Mioi, zilele însorite din toamnă, iar orășenii se miră când văd castanii și liliacul înflorit. Este căldura care anunță de fapt „îngropatul verii”, care vine întotdeauna pe 14 octombrie. În calendarul popular, ieri s-au încheiat cele 15 zile călduroase risipite în toamnă, zile moștenite de țăranul român de la strămoșul său mitic pentru a-și strânge recolta. Răstimpul acesta poartă numele de Vara lui Mioi/Mihoi/Mihai. Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, Mioi este o personificare meteorologică ce a luat numele Sfântului Mioi iar „perioada de cincisprezece zile cuprinsă între 29 septembrie şi 14 octombrie, între Mioi şi Vinerea Mare (Stilul vechi), când se înregistrează, la latitudinea geografică a României, o încălzire trecătoare a timpului, este numită Vara lui Mioi. Întrucât atât la Mioi, cât şi la Vinerea Mare se obișnuia să se slobozească arieţii (berbecii) în turmele de oi pentru reproducere, aceste zile se numeau, local, Nunta Oilor sau Năpustitul Berbecilor. (Ion Ghinoiu – Panteonul Românesc. Dicționar).

Legendele povestesc că Mioi era un țăran harnic și credincios, numai că, după ce a strâns întreaga recoltă a boierului, au început ploile și roadele de pe bucata lui de pământ au rămas neadunate. Atunci, Mioi l-a rugat pe Dumnezeu să-i dăruiască o bucată de vară ca să-și poată strânge și el roadele pământului pe care l-a muncit tot anul cu inimă bună. Dumnezeu l-a ascultat și a mai înfierbântat soarele încă cincisprezece zile, timp în care Mioi și-a pus la adăpost recolta și a așteptat liniștit iarna. O altă variantă a legendei povestește despre un cărăuș, care nu apucase să-și treiere grâul: „Dumnezeu se îndură de rugămintea unui cărăuş sărac, ca să-i dea şi lui „câta vară” să-şi poată treiera grâul. Mioi e chiar numele acelui cărăuş (I. Mușlea-Ov. Bârlea -Tipologia folclorului).

Bătrânii spun că așa cum va fi vremea de Cuv. Parascheva, așa se va menține până la Sf. Dumitru și că, dacă nu plouă până atunci, vom avea iarnă timpurie. Fiind zi hotar, în zorii zilei de 14 octombrie, primul lucru pe care îl fac ciobanii este să meargă în saivan, să vadă cum s-au culcat oile. Dacă le găsesc dormind grămadă, este semn că îi așteptă o iarnă grea iar dacă, dimpotrivă, le găsesc împrăștiate, sunt siguri că vor avea parte de o iarnă blândă. De acum, țăranii știu prea bine că „Vinerea Mare se pregătește să cearnă făina sa, care este zăpada” (Th.D. Speranția). Așa că, începând de acum, leagă căruțele sub șoproane și scot săniile, nu mai pornesc la drum lung, pun pământ negru la rădăcina pomilor, stau în gospodării și pregătesc proviziile pentru iarnă. Lunii octombrie, oamenii satelor i-au spus Brumărel, pentru că le împodobește câmpurile cu bruma de argint, întâia vestitoare a zăpezilor iernii. Despre Brumărel se spune că ar fi un fecior frumos cu inima de gheață și că atunci când trece călare peste dealuri, iarba îngălbenește în urma lui, copacii își leapădă frunzele, florile mor. Dar oamenii satelor nu se întristau pentru asta, știau că „Dumnezeu a rânduit ca lumea să se prefacă mereu” iar „fiecare anotimp are fața lui și puterea lui.” (Ernest Bernea)