Joimărița și ziua „poveștilor încheiate”.

Dacă în pragul Crăciunului femeile se temeau grozav de Inătoare, nevasta lui Ignat (o femeie cumplită care le opărea mâinile, le pocea sau le făcea să-și piardă vlaga), în Joia Mare cea care le amenință bucuria apropiatei sărbători este Joimăriţa. I se mai spune Joimărica și este închipuită ca o bătrână hâdă (urâtă) și rea care pedepsește femeile leneșe, arzându-le degetele. Ea este cea care declanșează seria demoniacă a celor șapte joi -numite Joile Verzi- și interzice torsul, pentru ca femeile să-și dedice timpul exclusiv muncilor agricole de primăvară. Pentru a se apăra de Joimăriţă, oamenii spun astăzi „povești încheiate”, adică neștiute și nemaiauzite, activând astfel magia cuvântului rostit.

Tot astăzi, celebrarea Moșilor de Joimari aduce nenumărate practici de pomenire a morților: așezarea vaselor cu apă la streașină, aprinderea lumânărilor la morminte, împărțirea pomenilor, aprinderea focurilor rituale la care se vor încălzi sufletele celor plecați. Etnologul Narcisa Știucă vorbește chiar despre pregătirea unor „locuri de popas la porți și în răspântii”, adevărate camere în aer liber cu covoare, scaune și mese pe care se pun colăcei, flori de primăvară, vase cu apă… Se crede că sufletele strămoșilor se întorc astăzi acasă și rămân printre noi până de Rusalii, când se face „împărţeala de plecare a sufletelor”, după care morții se întorc în lumea lor, cu tot ceea ce au primit în acest răstimp.

Suntem în Joia Patimilor și nu trebuie să uităm că și vopsitul ouălor are multiple semnificații funerare, numeroase legende pe teme biblice stând mărturie în acest sens. Cât despre ouăle împistrite și înroșite astăzi, se spune că nu se strică niciodată iar dacă le îngropi în hotarul satului, locul va fi ferit de grindină.

• „În Joia Mare de aceea se face foc, pentru că Domnul Christos, când fugea de jidani şi de necuratul, de la foc la foc fugea, şi numai aşa a scăpat de Iuda (necuratul), şi jidanii nu se puteau apropia de foc, da colacul sta în cui şi a început a se spune: „Pe mine m-au arat şi m-au samanat etc. (ca şi în poveştile cunoscute) şi m-au făcut colac“, atunci şi cocoşul a cântat şi Domnul Christos a scăpat. De aceea zice că e tare bine să spui poveşti încheiate, lungi, sara, că e ca şi cum ai spune o rugăciune. Dumnezeu cu povestea aceea înconjură casa de trei ori şi nu se poate apropia nici o necurăţenie.” (E. Niculiță-Voronca)

• „În această zi morţii vin pe la vechile lor locuinţe, unde stau până la Moşi sau Sărbătoarea Moşilor (sâmbătă înainte de Rusalii sau Duminica Mare), când se fac împărțeli de plecarea sufletelor, când morții pleacă cu colacul şi cu oala pe care le-au căpătat. În acest răstimp morţii se așează pe streașina casei, unde stau până la întoarcere. Pentru că de Joi Mari e frig, în dimineața şi în seara acestei zile în curte se fac focuri pentru morţi, pentru a avea la ce se încălzi şi pentru a avea lumină (se pot da de pomană apă sau colaci; uneori se aprind lumini pentru fiecare mort al familiei”. (Simion. Fl. Marian)

• „Cine-i Joimăriţa? Întrebați pe nevestele tinere şi tăndăloase şi pe fetele mari şi leneşe. Ele vă vor spune că Joimăriţa e soră bună cu Muma-Pădurii şi mare duşmancă a lor. Joimăriţa nu face nici un rău în lume, dar e lăsată de la Dumnezeu ca într-un an o dată, şi anume în Joia Mare, să facă o revizuire straşnică printre nevestele tinere şi mai ales printre fetele mari, şi să le întrebe ce au făcut ele peste iarnă? Tors-au fuiorul tot, ţesut-au pânza, şi cu câlţii şi feştila ce-au făcut? Ținând seama de înalta şi sfânta ei trimitere în lume în Joia cea Mare, pleacă dis-dimineaţă prin sate şi prin oraşe, gârbovită şi afumată pe faţă, dar pripită ca o babă iute de picior, cu un hârb plin de jar în mână, acolo unde va afla neveste şi fete leneşe, cari n-au tors fuiorul şi n-au ţesut încă pânza, să le arză unghiile şi degetele. Mişelul, când e întrebat, ascunde cât poate faptele şi pacatele lui; tot aşa şi nevestele leneşe şi fetele mari şi trândave. Ele, când ştiu că are să le cerceteze Joimăriţa, dacă pânza nu-i ţesută, pun la fereastră un crâmpei de pânză din anul trecut, iar câlţilor şi feştilei le dau foc, ca să nu aibă de ce să se lege Joimăriţa când le va cerceta casa şi munca lor. Cele harnice nu se tem. Dar şişca de Joimăriţă miroase bine şi tot ştie ce-au făcut ele. Pare că pleacă popa cu Iordanul la Bobotează şi, unde soseşte, începe cântând de prin curte: „În Iordan botezându-te, Doamne“. Tot aşa începe şi ea, încă de la poartă: Pute-a câlţi,/ Pute-a feştilă,/ Pute-a lene de copilă,/ Pute-a pânză neţesută/ Şi-a nevastă nebătută. Şi apoi, intrând, în loc de binecuvântare, le pune pe toate cele leneşe din casă cu unghiile şi deştele în hârbul cu jar şi li le prăjeşte bine, întrebând de ce au ele unghii şi degete şi nu fac nimica bun cu ele? Oh, ce jale, ce chin şi zor E azi la poarta dumnealor!” (I. Dariu – Șezătoarea, vol.14)