„Ești aproape orb/ de-atâtea mâzgăleli/ și tot în vârful dealului rămas-ai” La Runcu-Salvei stau faţă în faţă cu toamna şi aştept călăuzele să mă ducă la casa poetului din vârful dealului. E duminică şi oamenii vin cu paşi măsuraţi spre biserică. Coboară de pe la casele
„Scos din fundul mării celei mari sub chipul unui pumn de lut din care mai apoi a crescut cât nu-l poate cuprinde gândul, pământul nostru, ca o turtă de rotund, este înconjurat și astăzi de apa cea mare și plutește și astăzi, cum va
Haideț, fraț’, să mai umblăm,/ Cu jele să colindăm… Sunt zile ce stau ce stau sub semnul morților-eroi. E decembrie și mă tot gândesc despre ce colinde să vă povestesc. Războiul și cătănia și-au pus amprenta într-un mod covârșitor asupra satului românesc. Scrisori versificate de pe
„Fiecare casă are înger, fără înger nu se poate. Îngerul vine în toată ziua, până la miezul nopții, că el tot ce se întâmplă în casă știe… El intră iute de se uită și iar se duce”. (Elena Niculiță-Voronca, 1907) Peste casele din satele noastre îngerul
„Mai bine pă lume n-o fo’ de când există pământu’ şi totuşi nu suntem mulţumiţi. Belşugul de astăzi îs rugăciunile străbunilor noştri. Nu ştiu, generaţia asta ce rugăciuni face pentru copiii lor, nu ştiu care-i moştenirea ce le-o lasă… Io cred că n-am trecut pă
L-am văzut întâmplător şi m-am grăbit să trec mai departe. O bucată de lemn cioplit, policrom, cu formă de pristolnic. Pristolnic abandonat, amestecat cu alte obiecte ale nimănui şi pentru toată lumea, lucruri mărunte de nicăieri şi de peste tot, prea neînsemnate să însemne ceva,
Frumoasă şi statuară precum împărăteasa, lelea Teodoră horeşte. Horeşte în odaia cu pereţi albaştri şi flori în geam, horeşte prin curtea cu pământ bătătorit, străjuită de cea mai frumoasă şură, cu motive solare pe poartă. Nu horeşte să-mi spună că-i singură, horeşte să învingă singurătatea,