Dragobete și Valentines’ Day; Lupercalia și Desfrâul Sacru - Iulia Gorneanu
580
post-template-default,single,single-post,postid-580,single-format-standard,cookies-not-set,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-4.6,menu-animation-line-through,wpb-js-composer js-comp-ver-5.5.5,vc_responsive

Dragobete și Valentines’ Day; Lupercalia și Desfrâul Sacru

Nici o boala nu-i mai gre/ Ca boala de dragoste… Ziua de Dragobete e pusă sub semnul iubirii, al însoțirii, al cifrei doi. Până și păsările, dacă nu se împerechează astăzi, „rămân stinghere tot anul” sau, mai rău, „nu se mai pot împerechea și umblă ciripind din loc în loc până mor”. E o zi fastă începuturilor, căci „orice lucru pornit azi merge cu spor”, o zi specială, o „zi prag” între iarna pustiită de alb și primăvara invadată de verde, între singurătatea înghețată și însoțirea dătătoare de viață. Democrit spunea că “o viaţă fără sărbătoare este ca un drum lung fără hanuri”. Românii le așteaptă, se pregătesc pentru ele, le trăiesc așa cum socotesc ei că e mai bine. În cele mai multe cazuri, sărbătorile străvechi au fost canonizate și asimilate de biserică, o mare parte a divinităților mito-folclorice autohtone regăsindu-se în atribuții ale sfinților ortodocși. Dacă în marea lor majoritate zeii păgâni au fost înlocuiți în calendar de sfinți și martiri, unii dintre ei au fost pur și simplu uitați. Asta ar fi fost și soarta năvalnicului nostru zeu al dragostei, Dragobete, readus artificial în atenție de etnologi pentru a contracara ziua Sfântului Valentin, dacă oamenii nu l-ar fi descoperit chiar și așa, ca produs de marketing, sursă sigură de câștig pentru cei care-l trec pe afișele târgurilor de sfârșit de februar. Cu ajutorul dicționarelor, al textelor și calendarelor vechi, să încercăm să vedem cine este și de unde vine tânărul nostru zeu.

Numele și renumele

La prima vedere, numele de Dragobete trimite fără îndoială la slava veche, provine din derivarea cuvântului „drag-dragul,” rădăcina lexicală proiectând asupra personajului nostru mitologic și semnificaţii erotice, în concordanță cu portretul păstrat în imaginarul popular: „Dragobete e flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi …” …” (C-tin Rădulescu-Codin, 1909). Dacă după nume s-ar părea că a venit la noi dinspre răsărit, o altă posibilă etimologie, îl trimite pe Dragobete mult mai departe în timp, să concureze cu străvechii zei ai antichității greco-romane.

Ipoteza potrivit căreia numele ar proveni din cuvintele dacice “trago”-ţap şi “pede”-picioare (în latină pedes), ne ispitește să aruncăm o privire comparativă sărbătorii romane Lupercalia, în care bărbați aproape goi alergau pe drum și atingeau femeile cu fâșii din pieile țapilor sacrificați, pentru a le induce fertilitatea. În plus, aceștia „aveau dreptul ca să necăjească pe femei fără a putea fi pedepsiți”. (At. M. Marienescu,1884.) Țapul este simbolul puterii de procreare, al vitalității și fecundității, iar vechile sărbători din prag de primăvară se organizau pentru a provoca înflorirea, încălzirea vremii, explozia de viață, iubirea. Goana lupercilor pe drumurile Romei amintește de „zburătoritul” tinerilor, consemnat de etnologul Marcel Lutic în ziua de Dragobete. În zorii zilei, tinerii mergeau în pădure să culeagă flori, apoi aprindeau focuri pe dealuri pentru a ajuta soarele să urce pe cer. După ce petreceau în jurul focului, fetele coborau în fugă spre sat, urmărite de băieți. Dacă fetei îi era drag „urmăritorul” se lăsa prinsă și sărutată, ceremonia semnificând de fapt „logodna ludică” a celor doi tineri pe durata întregului an. Romulus Vulcănescu este de părere că obiceiul declarării publice a dragostei între urmărită şi urmăritor s-a păstrat ca un cult erogen până în sec. XIX.

Dragobetele se sărbătorea pe 24, 28 februarie sau în primele zile din martie, îndeosebi în zonele din sudul țării. Existența mai multor date este consecința confuziei apărute în calendarul popular odată cu trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian. Era cunoscut și sub numele de Iovan, Iovan Dragobete, Dragomir sau Cap de Primăvară, deoarece pentru țăranul român primăvara începea de Dragobete, după cum vara începea de Sfinții Împărați Constantin și Elena, toamna de Ziua Crucii iar iarna de Sfântul Andrei.

O veche legendă (consemnată de Ion Drăgușanul în Datina, Biblia românilor) spune că „Dragomir cel beat de dragoste” este cel care dezleagă glasul păsărilor iar acestea o vestesc pe Eftepir (Crăiasa geto-dacă a Zăpezilor) că lunga noapte de iarnă a luat sfârșit. De acum înainte, alaiul lui Dragomir, format din Zburători, Dragoste și Drăgostițe, va pune stăpânire pe cer și pe lume. În unele povești, Dragomir apare ca fiu al Babei Dochia, însurat cu sora lui Lăzărică, zeu al vegetaţiei venerat în Sâmbăta Floriilor. În altele, se spune că ar fi însuși Năvalnicu, personaj mito-folcloric tânăr și iubăreţ, care năucea minţile femeilor. Despre Năvanic se povestește că a fost pedepsit de Maica Domnului și trasformat într-o plantă ce-i poartă numele, folosită la vrăjile de dragoste.

Lupercalia

În miez de februarie, o mare sărbătoare a antichității Lupercalia – deschidea vestitele serbări ale purificării și fertilității, care -cu siguranță- au stat la baza celebrei Valentines’ Day. Vechimea acestei sărbători, de dinainte de fondarea Romei antice, nu a fost stabilită iar originea ei s-a pierdut prin veacurile istoriei.

Sărbătoarea lui Luperc, numită Lupercalia, s-a ținut în 15 februarie. Luperc e un predicat a lui Faun ca și zeul păstorilor și al turmelor și e identic cu Inu. Luperc avea acea însușire că putea trimite lupii asupra turmei sau a-i reține de la turmă, mai departe, că dădea fructuozitate nu numai turmei, ba și femeilor, în calitatea din urmă se numea Inu.” (Atanasie Marian Marienescu – Cultul păgân și creștin. Sărbătorile și datinile romane vechi,1884.)

Legenda spune că Romulus şi Remus, întemeietorii Romei, au fost fiii preotesei Rhea Silvia și ai lui Marte, zeul războiului. Abandonați, condamnați la moarte și cruțați de servitorul ce trebuia să înfăptuiască crima, sunt găsiți de o lupoaică, ce îi alăptează și îi adăpostește într-o peșteră. Acolo au fost descoperiți de un păstor, care-i ia în casa lui şi-i creşte ca pe proprii copii. „Această peșteră a fost sacrariul zeului Luperc și în gaiul ce o înconjoară era altarul cu o statuie a zeului, îmbrăcată numai cu o piele de capră peste umeri. Acest loc se numea Lupercal. Soția zeului s-a numit Luperca și păstorii credeau că s-a prefăcut în lupoaică, ca să scape pruncii de moarte”. (At. M. Marienescu)

Considerată loc sacru al romanilor, peştera (Lupercalus) a devenit locul în care se oficiau ceremoniile, fiecare Lupercalia debutând cu sacrificarea mai multor capre şi a unui câine și sfârșind cu un mare banchet („ospătarea de sacrificiu”). Atunci, preoții oficianți numiți luperci, cu trupul aproape gol, tăiau în fâșii pieile animalelor sacrificate, din care își făceau cingători și un fel de bice cu care loveau femeile ce le ieşeau în cale, inducându-le prin acest ritual fertilitate și nașteri ușoare. „Cur igitur currant, et cur, sic currere mos est,/ Nuda ferant posita corpora veste…? (Dar pentru ce aleargă? și de ce, dacă astfel e obiceiul, aleargă dezbrăcați?) Așa se întreba poetul Ovidiu, încercând tot el să răspundă printr-o legendă potrivit căreia Romulus și Remus ar fi fost goi, atunci când un păstor le-a strigat: „Aleargă, o Romule, căci hoții ți-au furat taurii!”. Tot de la el aflăm că bicele cu care erau lovite femeile în scop purificator și fertilizator se numeau „februa”, de unde a fost preluat mai târziu numele lunii februarie.

La Lupercalia a fost petrecere desfrânată, bărbați și îndeosebi juni, jumătate îmbrăcați cu pieile de animale sacrificate, jumătate goi, și unși cu unsori, și îmbătați, mergeau în procesiune, și aveau dreptul ca să necăjească pe femei fără a putea fi pedepsiți (…) Lupercalia s-a susținut până în timpii din urmă ai păgânismului roman, sub Papa Gelasiu 491-496”. Și de aici până la Ziua Sfântului Valentin nu a fost decât un pas. Una dintre legende povestește că în Roma Antică trăia un medic pe nume Valentin, mare vindecător, care credea în Iisus Hristos și în puterea leacurilor sale. Mulți ani de zile a tot încercat să tămăduiască o fată oarbă însă, condamnarea la moarte pentru dreapta credință, îl face să-i scrie o scrisoare, pe care i-o trimite prin tatăl său. Ea primește scrisoarea, o deschide, și atunci se întâmplă miracolul: vede o minunată floare galbenă şi un bileţel pe care scria “Al tău, Valentin.” Valentin a fost executat în data de 14 februarie 270 î.H. iar în anul 496 Papa Gelasius I a desemnat această zi, drept Ziua Sfântului Valentin.

Ziua lui Dragomir cel beat de dragoste

După o noapte lungă cât un anotimp și misterioasă cât toată mitologia noastră, a venit vremea soarelui, a înfloririi, a iubirii, o lume guvernată de „drăgostițe” și de „dragoste”, zânele din alaiul lui Dragobete. Ele sunt făpturi mito-folclorice investite cu puteri magice, care aduc oamenilor o boală ciudată, fără de leac, de care nu scapă nimeni, boala Zburătorului. „Astă-noapte m-am visat/ Că mândru m-a sărutat./ M-am trezit și-am pipăit/ Dar nimica n-am găsit,/Numai dorul inimii/ Scris pe fața perinii,/ Cu mătasa genelor/ Și cu roua ochilor.” (Convorbiri literare, IV, 1870).

De Dragobete se leagă frăţiile de cruce, femeile se supun unor adevărate ritualuri de înfrumuseţare şi primesc în cercul lor tinerele fete spre a le iniţia. Împreună merg în afara vetrei satului unde rostesc formule de incantaţie, de provocare a primăverii. Ieşirea dintr-un spaţiu închis (hotarul satului) şi intrarea într-un spaţiu deschis (câmpul) situează taina iniţierii sub semnul libertăţii, în timp ce contactul direct al tinerelor fete cu câmpia roditoare constituie un transfer simbolic de fertilitate. Dragostele anulează pentru moment barierele psihice şi afective, constrângerile sociale şi normele impuse de comunitate. Toate acestea sunt posibile deoarece Dragobetele, enigmaticul personaj mitologic, patron al păsărilor și al dragostițelor, e „cap de primăvară”. Iar primăvara este un anotimp incert, de trecere înspre vară, schimbător și capricios ca femeia, nelămurit și fascinant ca ea, un anotimp al mugurilor și al florilor suave, al incertitudinii, al instabilității, al apelor, al miresmelor.

Credințe de când lumea și pământul

(Din Timpul și sărbătorile țăranului român, autor Marcel Lapteș)

Dacă din oarece năcazuri o fată nu va întâlni un flăcău să se însoțească, tot anul nu va fi iubită.”

Multe femei ce n-au ținut ziua Păsărilor au rămas văduve.”

De te cerți în casă cu muierea sau bărbatu îți va merge ca dracu’ la lucru iar păsările îți vor mânca cucuruzu ce-l pui în țarină.”

Din zăpada netopită de Dragobete fetele își făceau rezerve pentru a se spăla la anumite sărbători din an, să fie plăcute de flăcăi.”

Dacă o femeie pune mâna pe un bărbat străin va fi dragăstoasă tot anul.”

E bine de ziua paserilor să chemi pe seară babele, pricepute în legat de dragoste, să-ți zică ursitu’.”

De Dragobete, țărăncile, ca să nu prindă soarele copiii lor, le leagă la gât un șinorel din arnici roșu împletit cu bumbac alb.”

Descântece de dragoste (fragmente) din culegeri populare tipărite la începutul secolului trecut

Lună luminoasă,

Arată-ne ursitu nostru-n casă;

Na-ți brâul meu

Și dă-mi frâul de la calul tău

Să-ncalec pe dânsul

Și-n lume să mă pornesc

De-oi găsi ursitul meu

Şezând la masă,

Cu bici de foc să-l ard

Și să-ncalece pe cal

Și să purceadă pe cale,

Pe carare,

Să s-arate iubitei lui

În cale.”

Avramească,

Cristineasă,

Drăgan,

Leuștean

Și odolean,

Mătrăgună,

Sânge-de-nouă-frați,

Iarba ciutei

Și muma padurii.

Cum se sparge târgul

Cum se sparge Oborul,

Așa să se spargă faptul

Și lipitura,

Și zburătorul,

Cum se sparg oalele,

Așa să se spargă farmecele

Și lipitura,

Și Zburatorul.

Cum se raspândesc raspântiile,

Așa să se răsipească vrajele,

Și lipitura,

Și Zburatorul.”

Brâu, brâușorul meu,

De când te-am făcut,

De când te-am țesut,

Nicio slujbă nu ți-am dat

Până astă seară.

Dar în asta seara

Ai să-mi faci o slujbă mare:

Eu te-arunc pe coș,

Dar tu să te faci cocoș,

Cu coadă de zmeu,

Cu gheare de foc,

Cu aripile de oțel,

Cu aripile să-l plesnești,

Cu ghearele să-l gherăiești,

Cu ciocul să-l ciocănești,

Cu coada la mine să-l pornești”

Iulia Gorneanu

No Comments

Post a Comment

fourteen + 16 =