571
post-template-default,single,single-post,postid-571,single-format-standard,stockholm-core-2.4,select-theme-ver-9.6.1,ajax_fade,page_not_loaded,menu-animation-line-through,smooth_scroll,,qode_menu_,wpb-js-composer js-comp-ver-7.1,vc_responsive

Zilele Ursului/ Ursul-(Stră)Moș Martin/ Ziua lui Trif Nebunu/ Legenda lui Făurar

Am intrat în luna lui Făurar, cel care – împreuna cu meșterii fauri – pregătește fiarele aratului pentru a răscoli cu ele pământul reavăn de primăvară. E luna în care se amesteca anotimpurile și, odată cu ele, poveștile noastre pierdute și regăsite. Calendarul Popular întoarce o pagină importantă, marcând Zilele Ursului și începutul Anului Nou Viticol. Aromânii îi spun Șcurtu‘, pentru că i-a împrumutat lui Mart, câteva zile iar acesta nu mai vrea să i le dea înapoi. Se spune că sunt zilele cele mai friguroase și că fratele lui mai mare le ține ascunse, ca să poată strica cu ele florile lui April. Legenda spune că Făurar – mezinul Moșului An- e vesel, nestatornic și schimbător ca vremea. Moșul An nu a adunat averi pe pământ, însă avea o mândrețe de viță-de-vie din care făcea cel mai bun vin. Într-un an, după ce a umplut Moșul butoiul cu vin și l-a împărțit egal între cei 12 fii ai săi, chefliul Făurar, a băut și partea fraților lui, apoi a fugit de acasă. Se povestește că lunile anului îl urmăresc și astăzi iar atunci când sunt gata să-l prindă, Făurar începe a plânge și cerul pornește a viscoli iar atunci când îl lasă în plata Domnului, Făurar râde ca un copil iar soarele strălucește ca primăvara.

Ursul – (Stră)M-Martin

Primele zile din Făurar sunt închinate ursului, animal fabulos din mitologia noastră care schimbă anotimpurile prin ritmul hibernării sale și împarte anul în două părți egale. Animal oracular, de prevedere şi orientare în timp, cu o marcată sacralitate bivalentă, Ursul este venerat dar și temut, având nenumărate zile în calendarul popular – Martinii de Iarnă, Martinii de Vară, Ziua Ursului, Sâmbăta Ursului…- cele mai importante dintre ele fiind la început de februarie și august. Sunt zile festive, în care țăranii au interdicția de a-i pronunța numele pentru a nu-l invoca. Îi spun „Moş Martin”, integrându-l astfel în rândul moșilor de neam, al strămoșilor totemici: „Ursu’ ce îmblă pe la noi îi zâceau Moșu’ Martinu’ și Urieșu’… că vezi… fără păr îi ca uomu… fuge după tine pe picioare șî de pune laba îți cântă popa; … o fost zâle când moșeam câte un băiat… de iera așe zdravăn îi dădeam poreclă Ursu”. (Marcel Lapteș). O altă practică (similară și în cazul lupului) constă în rebotezarea unui copil bolnăvicios cu numele de Urs, Ursu (Lup, Lupu), cu scopul de a se realiza un transfer magic de proprietăți (putere, rezistență, inteligență, agilitate) dinspre animalul totem înspre prunc. Se mai spune că ursul alungă duhurile rele și bolile, că este singurul care poate interveni pe lângă ursitoare spre a schimba în bine destinul noului născut, că ajută sufletul morților să nu rătăcească drumul…

Zeul ascuns în masca de urs

Ajunse la noi din preistorie, măştile de Urs sunt singurele care nu au nici un fel de accesoriu. Animal sacru al dacilor, Ursul ne amintește de comunitățile vânătorești din străvechime în care se presupune că ar fi existat o „confrerie a Ursinilor” în Munții Carpați. Această ipoteză avansată de Romulus Vulcănescu (bazată, printre altele pe faptul că însuși numele de Zalmoxis ar însemna „piele de urs”: zalmo=piele; olxis=urs) este un argument suficient pentru a putea spune că avem de-a face cu un animal totemic, prezent în legendele, riturile și obiceiurile țăranului român. Faptul că de ziua lui oamenii nu-i rostesc numele ci îi spun Moș Martin, îl situează în galeria moșilor de neam.

Este un mare noroc și o mare taină faptul că masca de urs, folosită de vechii daci, se regăsește în obiceiurile actuale legate de priveghi, fie că este vorba despre moarte unei persoane, fie de moartea simbolică a anului. Sunt relicte ale vremurilor în care se credea că spiritul animalelor sacre veghează asupra oamenilor precum îngerii păzitori. Acest lucru susține teoria existenței unei străvechi zeităţi „ascunse” în piele de urs, venerată de români până la începutul secolului trecut.

În legendele populare apare Ursul-morar iar în „jocul ursului de paie” este invocat Ursul-secerător, toate acestea făcând posibilă o analogie între hibernarea animalului şi „somnul” bobului de grâu pe timpul iernii.

Ursul – vindecător

Toată lumea deschidea ușa ursului, comunitatea întreagă îl așteaptă. Iar ursul vindeca durerile de spate, alunga răul și vrăjile, aducea noroc și veselie. „Așa-i ghine, să hie numai giocuri și veselii în ograda me, iar din casă Ursu’ ni-o scos faptu’, și de-acu ari să ni meargă ghine” (Artur Gorovei). Pentru geto-daci, ursul era sacru, însuși numele lui Zalmoxis fiind o derivare din denumirea blănii acestui animal.

Ursul – prezicător al vremii

În aceste zile de februarie, când sărbătorim Martinii de Iarnă, ursul are -pe lângă rolul de tămăduitor, aducător de noroc, belșug și fertilitate- și pe cel de prezicător al vremii: „Dacă-și strică ursul bârlogul … cu toate că afară e frig, primăvara este aproape; dacă el iese afară însă intră din nou în bârlog, cu toate că afară este frumos, va fi încă iarnă. Ursul, în această zi iese din peștera sa afară și joacă jur-împrejur și, dacă este soare și-și vede umbra, atunci se bagă în bârlog și nu iese, ci mai doarme încă șase săptămâni, căci chiar atât mai ține iarna; iar dacă nu-și vede umbra, atunci rămâne afară și iarna se întrerupe”. (S.Fl. Marian)

An Nou în calendarul pomi-viticol

Dacă tot am povestit despre calendarul pastoral, aflat în ianuar sub semnul Lupului iar acum sub cel al Ursului, despre calendarul agricol guvernat de Fulgerătoare și Antanasii, trebuie să întoarcem și pagina calendarului pomi-viticol, pentru care primele zile ale lui Făurar înseamnă început de An Nou. Este un interval de timp festiv în care au loc adevărate ceremonialuri de fertilizare a livezilor precum și de îndepărtare a dăunătorilor, pentru că Anul Nou aduce renașterea unui nou ciclul vegetal al pomilor fructiferi și al viței-de-vie.

Ziua lui Trif Nebunul

Prima zi a lui Făurar marchează începutul Anului Nou Viticol iar povestea beţiei ritualice a celui mai mic copil al Moșului AN, conturează un scenariu demn de prima plantă sădită de Noe după potop – viţa-de-vie. Legenda spune că la început strugurii erau acri. Pentru a-i îndulci, Noe a sacrificat la îndemnul dracului patru animale: un miel, un leu, o maimuță și un porc. Strugurii s-au îndulcit, vinul a devenit amețitor de parfumat, însă a primit și puterea de a-l transforma pe om. Acesta, pe măsura paharelor băute, împrumută comportamentul animalelor jertfite. La început e blând ca mielul, apoi curajos ca leul, mai târziu ridicol ca maimuța, devenind în cele din urma asemeni porcului…

În patima vinului nu a căzut doar Făurar, copilul chefliu al Moşului AN, ci şi Trif cel Nebun, sărbătorit în prima zi a acestei luni. Patron peste dăunătorii care distrug pomii şi viile, Trif Nebunul dezleagă nenumărate ritualuri de fertilitate a livezilor, de înnoire a timpului. Acest personaj mitic, (suprapus peste ziua Sfântului Mc.Trifon din calendarul ortodox) a născut fel de fel de povești, majoritatea dintre ele explicându-i nebunia printr-un blestem al Maicii Domnului sau prin căderea în patima vinului. Ba mai mult, se spune că dacă nu i se respectă ziua, Trif abate asupra recoltelor oamenilor lăcustele, cărăbușii, omizile și toate gângăniile pământului, pe care le ține legate în lanțuri. Așadar, să luăm aminte: „Trif nu-i îngăduitor ca alți sfinți, e nebun; de ziua lui să nu se lucreze”.

Ritualuri de înnoire a timpului pomi-viticol

Ritualurile apotropaice și de fertilizare sunt nenumărate și diferă de la o regiune la alta. Bunăoară, în Banat pomii fructiferi sunt stropiţi cu agheasmă iar de pe dealurile cu vie se rostogolește, în scop purificator, o roată de foc. În alte locuri se citește un blestem împotriva dăunătorilor, după care se taie simbolic câteva corzi de vița-de-vie iar butucii se udă cu vin. Un ceremonial magic atestat în sudul țării poartă numele de Târcolitul viilor și presupune ocolul ritual al podgoriei pentru sporirea rodului, în timp ce în Transilvania s-a păstrat un obicei străvechi, Scuturatu’ pomilor care constă în lovirea rituală a pomilor pentru a le stimula înmugurirea și rodul. Toate aceste practici erau urmate de petreceri colective, cu mese copioase și vin din belșug.

Poate cel mai interesant obicei legat de începutul de An Nou Viticol este Arezanul Viilor. În zorii zilei bărbații pornesc în alai spre podgorii unde, odată ajunși, taie corzi din care își fac cununi și cingători, dezgroapă sticla cu vinul ultimei recolte, apoi fac un foc mare pe care îl înconjoară, stropindu-l cu vin. Este momentul în care începe petrecerea iar oamenii joacă, mănâncă și beau, incinerând vechiul An Viticol spre renaşterea celui Nou.

Legenda lui Făurar

Din Legendele Cosmosului, culese de Tony Brill, aflam că „anul, un Moș bătrân, avea 12 feciori numiți ca lunile lui: Ianuar, Februar, Martie și așa mai departe. Altă avere nu avea, decât o vie. Dă Dumnezeu și culeg și ei via. Vinul ce le-a ieșit l-au pus într-un singur butoi și s-au înțeles între ei ca numai la început de an sa înceapă a-l bea. Bun și făcut! Că să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în butoi, au tras cu cărbunele câte o linie de-a curmezișul pe fundul butoiului culcat. Apoi, ca sa nu aibă neplăceri, fiecare și-a pus cană. Oameni cuminți. Cel mai mic dintre ei, Februar, și-a pus cana jos de tot, aproape de doagă. Așa era pe vremuri: cel mai mic rămâne la urma. Fiecare din frați dorea să rămână cu vinul nebăut în butoi ca să facă în necaz celorlalți. Numai Februar a început să tot bea din partea lui. Când îl cauta omul, tot vesel și plin de vorbă îl vedea. Trăncănea verzi și uscate și tot fluierând mergea. Ceilalți râdeau în sinea lor și-și spuneau: ‘Repede, repede isprăvește el vinul și să-l vedem ce face’. Îi vine pofta lui Ianuar să-și guste și el vinul. Sucește de cană, vin nu curge deloc. Încearcă și ceilalți, vin nici un pic nu mai aveau. Numai jos la doagă, partea lui Februar mai curgea. Frații, necăjiți, au luat-o la goană după Februar, să-l prindă și să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută. Când îl fugăreau, Februar plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci se zice ca luna Februarie poarta numele lui Februar și e schimbătoare: aici cald, aici viscol, aici frig – după felul cum a fost când l-au alergat frații lui”.

Cum prima zi a lui Făurar marchează începutul Anului Nou Viticol, povestea beţiei lui ritualice conturează un scenariu demn de prima plantă sădită de Noe după potop – viţa-de-vie. Şi pentru că strugurii erau acri, Noe a sacrificat, la îndemnul dracului, patru animale: un miel, un leu, o maimuţă şi un porc. Atunci, strugurii s-au îndulcit, vinul a devenit parfumat şi amețitor, dar a primit de la drac şi puterea de a-l transforma pe om. Acesta, în funcţie de numărul paharelor băute, împrumută – pe rând – comportamentul animalelor jertfite. La început e blând ca mielul, apoi curajos ca leul, mai târziu ridicol ca maimuța, devenind în cele din urmă asemeni porcului și adeverind spusele lui Anton Pan: „la buciumul viței trei vlăstari cresc, unul al sănătății, unul al bucuriei și unul al turbării”…

Iulia Gorneanu

No Comments

Post a Comment