Practici magice la moartea și renașterea zeului AN - Iulia Gorneanu
556
post-template-default,single,single-post,postid-556,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-4.2,menu-animation-line-through,wpb-js-composer js-comp-ver-5.4.4,vc_responsive

Practici magice la moartea și renașterea zeului AN


„La noi, în vremurile mai vechi, lumea nu știa de Revelion (…) La miezul nopții se trăgea clopotul la biserică iar sătenii ieșeau din case și pocneau și pușcau să alunge diavolii, să nu fure Anul Nou”. (Marcel Lapteș – Timpul și sărbătorile țăranului român). Fiind import urban de dată recentă, sărbătorirea Anului Nou în ultima noapte din decembrie – prima zi din ianuarie, nu a prezentat niciodată un interes special pentru comunitățile tradiționale de la noi. Acest lucru e lesne de înțeles, având în vedere faptul că în Țările Române, până în secolul al XIX-lea, Anul Nou s-a celebrat pe 25 decembrie, odată cu Crăciunul. În plus, pe teritoriul țării noastre au mai fost identificate încă trei începuturi de an: la 1 martie, după calendarul roman, la 1 septembrie, după calendarul biblic și, potrivit cercetărilor etnologului Ion Ghinoiu, în intervalul 13 noiembrie – 6 decembrie după calendarul dacic.

Zeul AN

În vechime, Revelionul aducea un adevărat ceremonial funerar, ocazionat de moartea şi renaşterea simbolică a zeului An. Acesta, începând cu 1 ianuarie, creștea, întinerea, se maturiza, devenea „moș”, apoi murea și reînvia odată cu timpul calendaristic, parcurgând un drum circular, fără de sfârșit. La început, timpul sacru al înnoirii anului se împărțea în două intervale, egale ca număr de zile și total opuse ca încărcătură simbolică. Astfel, între Crăciun și Anul Nou timpul era bătrân, agonic, haotic și nefast, aflat sub semnul întoarcerii sufletelor morților acasă. În schimb, începând cu Sân-Vasii și până de Bobotează timpul renăștea tânăr, plin de forță, fast și biruitor, revigorat de intervenția colindătorilor. Mutarea sărbătorii Nașterii Mântuitorului de la Bobotează la Crăciun, survenită în secolul al IV, precum și mutarea pragului dintre ani de la 25 decembrie la 1 ianuarie, au făcut ca obiceiurile să se amestece iar împărțirea ciclului de timp festiv în cele două perioade (bătrân/nefast – tânăr/fast) să nu mai fie atât de evidentă. Cele mai vechi obiceiuri specifice începutului de an sunt practicile magice oraculare (de aflare a ursitului, a rodului, a vremii), apotropaice (de apărate) și propițiatorii (de asigurare a bunului mers al lucrurilor). Alte relicte ale unei lumii îndepărtat sunt colindele cu măști și plugușorul. Începând de astă seară și până de Bobotează, vom povesti despre acea lume simbolică, de multe ori uitată, dar atât de importantă pentru redefinirea noastră identitară.

Plugușorul

Unul dintre cele mai interesante texte pe această temă l-am găsit, absolut întâmplător, publicat acum mai bine de un veac în Foaia Diecesană (Caransebeș), pe 29 decembrie 1902. „Dnul Teodorescu în „Colinde, datini şi moravuri, ale poporului român”, Bucuresci 1874 pag. 59, ne spune, cum că în oraşe băeţii, iară la ţară junii, colindează cu plugul.(…) Aceasta colindă a pluguşorului adeveresce chiar şi luminat despre simbolica serbare a soarelui personificat ca Zeu. Plugul a fost atributul Zeilor de soare Vișnu şi Osiris, şi aceste Zeităţi ţin plugul în mână. Zeul Buddha se zice că a purtat numele de „Halivahana” dela „Hala” ce înseamnă plug. Şi Mântuitoriul nostru Iisus Cristos a purtat predicatul de „Araţor” lat. adecă arătoriu, litaneele primei biserici creştine. În cultul şi religiunile popoarelor vechi s’a crezut cum că soarele personificat cu razele sale, ca un plug despică pământul, şi apoi îl fructifichează. De aici se înţelege, pentru ce a fost plugul simbolul Zeilor de soare, şi pentru ce li s’a făcut cult şi ceremonii cu plugul, mai vârtos la începerea anului, când soarele a reînviat şi a început iară a-şi recâştiga puterea luminei sale. (…)

Turca, Bresaia, Văsilca și Cerbuţul cari se joacă în prima zi la Anul Nou, nu sunt alta decât nesce masche (…), cari masce joacă, modificându-şi mişcările botului, sau sunetul ciocului după cântecul unui botrân viorariu (lăutar) care recită oarecare versuri (parte şi necuviincioase) imitând într’aceea şi tonurile animalelor respective. Aci este mai pe sus de toată îndoiala dovedit cultul de soare. Din mitologiele şi religiunile popoarelor vechi știm, cum că acele popoare şi-au închipuit şi au crezut, că soarele personificat ca Zeu, în precurgerea, rotarea sa prin zodiac, în fiecare zodie ia altă mască (faţă de animal, de după cum și’au închipuit cei vechi figurile, ori constelaţiunile din zodiac c’ar representa pe cutare, ori pe cutare animal). (…) Văsilca este Iupiter, care stă în capul anului (chiar Sântul Văsile, Sân-Văsii creştin).

Practici magice la cumpăna dintre ani

Să ne amintim câteva practici magice, relicve ale unei lumii îndepărtate, stranii și simbolice, care se fac – în lunga noapte albă – hotar luminos între Anul Vechi și Anul Nou. Se spune că în noaptea dintre ani nu-i bine să stingi lumina în casă și nici să adormi, pentru că altfel pune stăpânire pe tine demonul somnului și al morții.

Porțile se țin deschise ca să poată intra norocul iar ferestrele se deschid și ele la miezul nopții ca să iasă anul vechi și să intre cel nou. Se spune că atunci, dacă ai sufletul curat și ai ținut Postul Crăciunului, se deschid cerurile și poți vedea toți sfinții stând la masă cu Dumnezeu.

În Maramureș, la miezul nopții se sprijină de perete, în picioare, câte un lemn pentru fiecare suflet din casă și dacă până dimineața vreunul dintre acestea cade, se consideră că e semn rău pentru persoana căreia îi era destinat.

Tot în Maramureș se practică “legatul mesei”, pentru ca familia să fie unită și animalele din gospodărie să fie păzite de fiarele pădurii. Picioarele mesei se leagă simbolic cu un lanț, sub masă se presară o mână de fân iar în fân se pune câte un colăcel mic de grâu pentru fiecare animal din grajd. După slujba de Sfântul Vasile, colăceii sunt dați hrană vitelor, masa urmând să rămână „legată” până de Bobotează.

Fetele ies în curte, privesc cerul și numără nouă stele iar cum va fi cea de-a noua dintre ele (strălucitoare/palidă/mică/mare) așa le va fi și ursitul. Dacă rezultatul nu li se pare edificator, intră în casă, pun o verighetă de aur într-un pahar cu apa, de o parte și de alta a paharului așează câte o lumânare, iar în spatele lui, o oglinda. Se spune că cea care se uită în oglindă își vede ursitul deschizând ușa.

În zona Buzăului fetele nemăritate mătură gunoiul din casă cu mâinile la spate, îl presară pe mătură sau pe făraș în pragul casei sau în mijlocul curţii, se aşează cu picioarele pe gunoi şi ascultă din ce parte latră câinii pentru a afla direcţia în care se vor mărita.

Bătrâni pun pe cuptor câte 5-6 boabe de porumb, grâu, orz și ovăz, așează pe fiecare un cărbune aprins, considerând că cea mai bună recoltă o vor da boabele care fac cea mai multă cenușă.

Oamenii satelor ghicesc vremea pentru întregul an, citind “calendarul de ceapa”. Pentru aceasta, taie o ceapă în două iar în 12 dintre foile de la mijloc, câte una pentru fiecare lună a anului, presară sare în cantități egale. Le lasă așa peste noapte iar dimineața, în funcție de cantitatea de apă adunată, socotesc care lună va fi ploioasă și care secetoasă.

În dimineața de Anul Nou oamenii se spală ritualic, înainte de răsăritul soarelui, cu apă neîncepută în care pun un bănuț de argint, un fir de busuioc și o crenguță de brad, cu credința că vor fi căutați și iubiți ca banii, norocoși și curați ca busuiocul, frumoși și viguroși ca brazii. Copii umblă cu Sorcova și cu Plugușorul, aducând în case belșug și noroc iar noi ne salutăm folosind formula magică “An Nou Fericit!”.


Iulia Gorneanu

No Comments

Post a Comment

seventeen − five =