De Sântandrei. Despre Noaptea Vrăjită, legenda lui Eftepir și „Întâiul Chemat”. - Iulia Gorneanu
536
post-template-default,single,single-post,postid-536,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-3.7,menu-animation-line-through,wpb-js-composer js-comp-ver-5.0.1,vc_responsive

De Sântandrei. Despre Noaptea Vrăjită, legenda lui Eftepir și „Întâiul Chemat”.

Noaptea Sfântului Andrei rămâne una dintre cele mai terifiante de peste an, fiind marcată de o adevărată dezlănțuire a entităților demoniace, întrupate de astă dată în strigoi. Ajunsă la noi pe filieră slavă, credința în aceste spirite rătăcitoare ne aduce o „Noapte a Strigoilor” în prag de iarnă, o noapte în care daimonologia funerară permite transformarea unor oameni vii în pricolici. Aceștia pot lua chip de lup sau de câine pentru a-i ataca pe cei care nu respectă interdicția de a nu ieși afară din casă. Este noaptea în care vrăjitoarele au puteri însutite, spiritele morților ies din morminte, strigoii se bat în răscrucile drumurilor și în hotarul satelor, acolo unde locul este „risipit”, apoi încearcă să se ascundă prin casele oamenilor, să pună stăpânire pe sufletele lor. Dacă se presupune că obiceiul credinței în strigoi -care a adus cu sine un întreg arsenal de practici și obiceiuri care mai de care mai ciudate- are la români o istorie doar de câteva secole, să încercăm să deslușim ce se întâmpla la intrarea în iarnă, acum câteva mii de ani.

Legenda lui Eftepir, Crăiasa Zăpezii

Pentru moșii noștri, se pare că Sântandreiul deschidea „lunga noapte de iarnă”, o noapte cât un anotimp, „o noapte-horă, care începea cu alaiul zânelor Crăiasei Zăpezii, Eftepir, și se încheia cu alaiul celui beat de dragoste, Dragobete, în ziua împerecherii păsărilor pădurii”. (Ion Drăgușanul – Datina, Biblia românilor). În mitologia geto-dacilor Aurelia – Eftepir este patroana anotimpului alb, locuiește deasupra norilor într-un palat de cleștar, de unde coboară în fiecare iarnă pe pământ în chip de fulgi de zăpadă, ca să-și caute iubitul transformat de vrăjitoare într-un mesteacăn în ziua nunții lor. Legenda spune că la ea ajung tinerii morți înainte de nuntă, că în noaptea de Sântandrei încep cu toții un bal care ține până la începutul primăverii, de Dragobete. Iar fulgii de nea nu sunt altceva decât fulgii căzuți din aripile lor în timpul dansului.

Etnologul Ion Ghinoiu susține că „sărbătoarea de Ovidenie împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei şi Sânnicoară (Moş Nicolae) formează în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie un scenariu ritual de înnoire a timpului, probabil Anul Nou dacic”. Tot el avansează teoria potrivit căreia Sântandrei este o străveche divinitate geto-dacă, al cărui nume s-a pierdut în timp, peste care s-a suprapus Sfântul Apostol Andrei. Astfel se explică reminiscența unor practici străvechi de aflare a sorţii, a ursitei, a rodului noului an, actele magice și de divinație, prevestirile meteorologice și astrologice, unele dintre ele păstrate până în zilele noastre, chiar și în mediul urban.

Farmece și practici magice în ajun de Sântandrei

Despre noaptea de ajun a Sfântului Andrei se crede că ar fi vrăjită și – ca în toate nopțile vrăjite de peste an – cerul se deschide, animalele grăiesc, spiritele morților se întorc acasă, strigoii hălăduiesc și se adună în cete, vrăjitoarele au puteri de nestăvilit. Sântandreiul este considerat „cap de iarnă” și, ca orice zi hotar care aduce cu sine moarte unui anotimp și renașterea altuia, este guvernat de amintirea haosului primordial. „Moșii din satu’ nost puneau în noaptea de Sânandrei mărăcini și spini în prag la căși și grajduri să nu intre moroii, că se credea că vin șî să înțapă…ș-apoi pleacă… da vezi că Satana-i șmecher (sic!) intră pă fereastră ori prin pod…șî face tăt rău…acuma nu să mai pune, că nime nu mai crede…” (Marcel Lapteș – Timpul și sărbătorile țăranului român). Pentru a-i îndepărta, încă din ziua de Ovidenie (21 noiembrie), țăranii încep să poarte la cingătoare sau în sân plante apotropaice, pun mărăcini la poartă și ung cu usturoi toate locurile de trecere: ferestre, prag, horn.

Turta de Indrei

Cele mai bune păstrătoare ale actului magic sunt tinerele fete care, dintotdeauna, încearcă să dezlege misterul ursitului. Înainte vreme, în noaptea premergătoare sărbătorii, coborau o verighetă şi o lumânare în fântână, pentru a-i vedea chipul oglindit, își puneau grâu sub pernă pentru a-l visa, citeau urmele făcute de vânt în zăpadă… Iar dacă nu erau mulțumite de semnele arătate, mergeau la femeile bătrâne pentru a le face farmece de ursită, de peţire, de dragoste sau de despărţire. Unul dintre cele mai interesante „scenarii” de aflare a ursitului este consemnat de Tudor Pamfile, la începutul secolului trecut. „Fetele mari, care se adună la casa uneia pentru facerea turtei de Andrei, aduc apă cu gura, apă neîncepută. La turtă se pun în aceeaşi măsură apă, sare şi făină, măsurându-le cu o coajă de nucă. Fiecare fată îşi coace turta sa pe vatră şi apoi o mănâncă, aşteptând peste noapte voinicul care va veni în vis să-i dea apă pentru stâmpărarea setei ce-i pricinuieşte turta”.

Noaptea Strigoilor și Păzitul Usturoiului

În noaptea de Sântandrei toți oamenii sunt vigilenți, se știe că e noaptea în care bântuie strigoii, se bat între ei și încearcă să pătrundă în case. Acolo unde dau de usturoiul pus în locurile de trecere, rătăcitoarele spirite nu se dau bătute, caută să-i cheme afară pe cei aflați înăuntru sau măcar să intre în vorbă cu ei. „Ai mâncat usturoi? Dacă omul răspunde, îl muţeşte, iar dacă tace, se îndepărtează” (T. Pamfile). Până la jumătatea secolului trecut, în Moldova, etnologii vremii consemnau adevărate petreceri de veghe rituală, asemănătoare Revelionului, care purtau numele de Păzitul Usturoiului. Îngăduite de Postul Crăciunului, veselia și muzica erau la mare cinste în această noapte. Adus de fete în ajunul sărbătorii, pus într-o covată de lemn și păzit toată noaptea de o femeie bătrână, la lumina unei lumânări, usturoiul era „jucat” în mijlocul horei în ziua de Sântandrei, apoi împărțit tuturor celor prezenți. Femeile îl păstrau la icoană tot anul și îl considerau antidot al tuturor bolilor iar descântătoarele îl foloseau la farmece și dezlegări.

Prevestiri de vremuri noi

În vechime nu-i lipseau acestei zile nici prevestirile meteorologice și astrologice. „Cetitorii în stele” vedeau întregul an ce urma să vină pe cerul nopții de Sântandrei, interpretau semne numai de ei știute și le spuneau oamenilor dacă anul va fi sterp ori roditor, dacă va aduce războaie sau va pune pace între împărății. Din Gromovnicul din Bătrâni aflăm că „în ziua de Sfântul Andrei, adică la 30 ale lunii noiembrie, se umple un vas cu apă și se pune pe masă sau pe un alt loc neted ca să nu se clătească (clatine) nici într-un chip și, dacă apa singură din vas se varsă, închipuie anul ploios; iar dacă apa din vas nu se varsă ci stă în ce chip s-a pus, arată anul secetos.” Unele practici de ghicire a belșugului noului an s-au păstrat până în zilele noastre chiar și în mediul urban, încolțirea grâului semănat într-o oală cu pământ în ajunul sărbătorii sau înflorirea crenguței unui pom fructifer pus într-o cană cu apă, fiind semne vrednice de luat în seamă.

Ziua de Sântandrei – Ziua Lupului

În ziua Sfântului Andrei, femeile duc la biserică un colac și două lumânări. Cu una dintre ele se întorc acasă, o aprind și ocolesc cu ea casa și gospodăria, ca protecție împotriva bolilor și a lupilor. Pentru ca vitele/oile să fie protejate tot anul, descântă un drob de sare și îl îngroapă sub pragul grajdului/staulului. De Sângiorz îl dezgroapă, apoi îl frământă în mâncarea animalelor, pentru a le feri de vrăji, farmece și de lupi.

În această zi de celebrare a Sfântului Andrei este strict interzis lucrul. Cine lucrează este atacat de boli iar animalele lui, de lupi. Femeile nu au voie să măture, să scoată gunoiul din casă, să dea cu împrumut. Nu au voie nici măcar să se pieptene, pentru ca lupii să nu aibă cărările „descurcate” spre gospodăriile lor. Se spune ca aceasta este ziua în care lupii coboară de la munte, se adună în haite iar vigilența lor este sporită datorită faptului își pot roti gâtul („de Sântandrei, este singura dată când lupii își pot vedea coada”). Din cauza asta, oamenii nici măcar nu îi pronunță numele ca să nu îl invoce sau să se întâlnească cu el peste an. Femeile încleștează dinții pieptenilor, ca să se încleșteze dinții sălbăticiunilor peste iarnă.

Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României

Legendele populare spun că pruncul Andrei a fost salvat de o femeie, care l-a găsit plutind într-o albie, pe apele unui râu. Când a crescut măricel, mama sa l-a pus să păzească grădina. Numai că într-o zi, băiatul și-a împușcat din greșeală tatăl. Plecând să se spovedească, Andrei întâlnește doi preoți, însă amândoi îi spun că pentru o asemenea nelegiuire doar focul îl mai poate curăța. Supărat, acesta îi ucide și pe ei. Ponit din nou la drum, îi iese în cale un călugăr care, auzind de cele trei crime, îl închide într-un puț și aruncă cheia într-o apă, ca nimeni să nu îl mai poată elibera. Peste mulți ani, cheia este găsită de niște pescari în burta unui pește și aceasta ajunge din nou la călugărul care l-a închis. Curios să vadă ce s-a întâmplat cu Andrei, călugărul îl găsește în viață. Pentru iertarea faptelor sale, de astă dată îi pune în spate o desagă cu bolovani și îi dă cinci oi albe și cinci oi negre, cu care să umble prin lume până când acestea își vor schimba culoarea, semn că păcatele i-au fost iertate. Cum mergea cu oile, Andrei se întâlnește cu un hoț care îi spune că a ucis oamenii din două sate și că merge să-i ucidă pe cei dintr-un al treilea sat. La auzul acestor grozăvii, Andrei ucide hoțul iar în acel moment oile albe devin negre și cele negre devin albe, semn că Dumnezeu i-a iertat păcatele.

Despre Sfântul Andrei se mai povestește că a fost stăpânul animalelor sălbatice, că a fost cioban şi că de turma lui nu s-a atins niciun lup. De aceea, se spune că Dumnezeu l-a învoit să dea hrană lupilor iar – în ajunul praznicului său – să le îngăduie să mănânce animalele din gospodăriile oamenilor care „n-au păzit sărbătoarea”. Se spune că în noaptea de Sântandrei, lupul îşi poate roti capul, de unde şi credinţa că este singura dată în an când „îşi vede lupul coada”. I se mai zice şi Andrei Pescarul pentru că „după cuvântul lui, nişte oameni care se necăjeau cu pescuitul au tras cu voloacele şi-au prins peşte mult.” (Th. D. Speranţia). Dar nu trebuie să uităm că Sfântul Andrei l-a urmat cu tot sufletul pe Mântuitorul Iisus Hristos, că a fost primul dintre apostoli chemat la învățătura lui, fiind numit „Întâiul chemat”, și că a primit puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor. Sfântul Andrei, cel care i-a creștinat pe vechii traci, este considerat ocrotitorul României.

xxxxxxxxxxxxxxxxx

Descântec în usturoi

Unul dintre cele mai vechi și interesante “descântece în usturoi”, exemplu de sincretism al elementelor păgâne cu cele creștine, a fost cules de Elena Niculiță-Voronca, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Bătrâna care i l-a spus, Safta Grosului din Rosa, a asigurat-o ca e bun “pentru toate cele: pocitură, deochi, ursită”, cu condiția ca usturoiul să fie descântat “cu cuțit părăsit”. Apoi trebuie să bei o parte din apa în care speli cuțitul și ce rămâne să o arunci, în cruce, pe un câine. Dacă acesta se va scutura, e semn ca omul pentru care s-a făcut descântecul e lecuit pentru totdeauna.

“Ustur mere și Maica Precista

Pe-un jij de deal

Cată-n carte,

Cată-n parte,

Cată-n toate părțile,

Unde a vedea

Nouă strigoaice

Cu nouă țânci răi,

Nouă lupoaice,

Cu nouă lupi răi

Și-a strigat Maica Precista

În gura mare:

Voi nu-l pociți,

Nu-l săgetați,

Nu-l giunghieți.

Da luați giungheturele,

Săgetăturele

Și le duceți

În dealul Galariilor,

Pocitoarea ciutelor.

Voi acolo pociți,

Acolo giunghieți,

Acolo săgetați,

În strachina de argint

Cupele sprijinind.

Da’ (N.) să rămâie

Curat și luminat,

Ca Dumnezeu ce l-a dat

Și Maica Precista ce l-a lăsat.

No Comments

Post a Comment