ÎNTRE SÂNTĂMĂRII. POVEȘTI PASTORALE ȘI DESPRE FACEREA LUMII. - Iulia Gorneanu
499
post-template-default,single,single-post,postid-499,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-3.7,menu-animation-line-through,wpb-js-composer js-comp-ver-5.0.1,vc_responsive

ÎNTRE SÂNTĂMĂRII. POVEȘTI PASTORALE ȘI DESPRE FACEREA LUMII.

Trăim un timp dinamic și circular care s-a deschis după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, (Sântămăria Mare) și se încheie pe 8 septembrie, de Nașterea Maicii Domnului (Sântămăria Mică). Se numește Între Sântămării și este de mare însemnătate pentru toate calendarele ce compun Calendarul Popular: cel Agrar, Pastoral, Apicol și Pomi-viticol. Este perioada în care, în podgorii se angajează pândarii și se leagă magic vița de vie pentru a nu fi prădată de păsări, se începe culesul strugurilor, se face mustul, care -prin fermentare- devine vin, licoare folosită odinioară în bețiile rituale închinate zeului trac Dionysos. Tot „Între Sântămării” se pregătesc stupii pentru iernat. Debutul iernii apicole, situat undeva la mijlocul lunii septembrie, aduce cu sine o perioadă de aproximativ șase luni în care albinele se hrănesc cu mierea adunată în timpul verii. Este o perioadă sterilă a stupului, care durează până la data de 17 martie, când începe vara apicolă. Calendarul agricol marchează acum începutul semănăturilor de toamnă iar cel pastoral, coborârea turmelor de la munte.

LA COBORÂTU’ OILOR

La Sântămărie Mare cobor oile la vale,/ la Sântămărie Mică nu mai rămâne nimică./ Rămân stâni fără stăpâni,/ strunguţă fără oiţă/ și turme fără băciţă./ Cine stân-a mătura?/ Vânturile de-or sufla,/ Pasărea cu aripa…”

În Calendarul Pastoral, începutul lunii septembrie înseamnă părăsirea sălașelor de la munte și coborârea turmelor la vale. La stână se stinge focul ritual, se lasă în urmă viața sihastră a înălțimilor, austeritatea unui trai deloc ușor, poveștile aflate întotdeauna la granița dintre mit și realitate. Transhumanţa a făcut ca civilizaţia pastorală să fie privită drept civilizaţie nomadă însă, în cazul ciobanilor români, este vorba despre o deplasare ciclică şi circulară. Atât reperele temporale (coborâtul şi urcatul oilor la munte) precum şi cele spaţiale (satul şi stâna) sunt statornice. Cu toate acestea, păstoritul transhumant de la noi a pus în mişcare imense turme de oi pe distanţe de sute de kilometri, a rânduit drumuri ale oilor şi ale sării, ne-a dat Mioriţa.

Între Sântămării” este intervalul de timp în care are loc pregătirea pentru iernat. Ciobănia, în mod tradiţional, era considerată o profesie exclusiv masculină: austeră, cu norme stricte, perioade de adevărată sihăstrie, elemente culturale proprii, ritualuri specifice de iniţiere şi fortificare. Stânele care îngăduiau vizita femeilor impuneau reguli bine definite, interzicând de cele mai multe ori contactul acestora cu turma, din cauză că erau considerate impure, cu influențe nefaste asupra oilor şi păzitorilor lor. Au existat totuşi, dintotdeauna, şi cazuri de ciobănit familial, cu precădere în Mărginimea Sibiului şi Ţara Făgărașului. În schimb, pe latura sudică a munților, ciobanii nu aveau voie să se întâlnească cu femei până de Sântilie, când avea loc sărbătoarea numită „Miţuitul Mieilor” (tunsul mieilor). Tot atunci, tinerii ciobani coborau în sat ca să-și bage drăguțele în „Hora Sântiliei”. Calendarul Pastoral are două anotimpuri: vara și iarna. Vara pastorală începe pe 23 aprilie, la Sângiorz, atinge apogeul pe 20 iulie, de Sântilie și lasă locul iernii pe 26 octombrie, de Sâmedru. Miezul iernii pastorale e noaptea de 15 spre 16 ianuarie, când se povestește că Sfântul Petru, călare pe un cal alb, împarte hrana lupilor pentru tot anul.

BRADUL DE SPOVADĂ, BISERICA DE BRAZI, CIOBANUL ZEU

Dincolo de a fi o simplă ocupaţie, ciobănia la români a avut întotdeauna valenţe mistice. În mitologia românească, oile sunt considerate animale sfinte. Diavolul, deşi se poate înfăţişa în orice vieţuitoare, nu se poate întruchipa în oaie. Ciobanii sunt însoţiţi de câini, despre care se spune că le-au fost daţi de Dumnezeu ca tovarăşi, şi de măgari, însemnaţi pe spate cu semnul crucii. Se mai crede că atunci când e gata urda, crapă întotdeauna în semn de cruce. Ciobanii spun că ţin sărbătorile pentru că şi ele îi ţin pe ei. Iar atunci când nu ajung să coboare la vreo biserică ori mănăstire, îşi fac rugăciunile la brad. Între cioban şi brad există o conexiune specială. În anumite contexte ceremoniale, bradul îl poate înlocui şi adăposti simbolic, îi poate deveni frate, soţie, templu. În Maramureș și Mărginimea Sibiului este frecvent întâlnit „bradul de spovadă”. Însemnat cu o cruce, bradul devine altarul la care se roagă ciobanul atunci când nu poate coborî în sat.

Un loc cu valenţe magico-religioase este și „biserica de brazi”, spațiu în care păstorii bătrâni oficiau logodnele ciobanilor, atunci când părinții fetelor nu erau de acord cu nunta. De la Babu Dumitru, un cioban bătrân și înțelept din Gura Râului, am aflat că există „brad bărbat” și „brad femeie” iar o vreme am știut să îi deosebesc…

În literatura populară, în special în colinde, apare frecvent divinitatea-păstor, ciobanul-Moş, întemeietor de neam și de obște: “Pe cel câmp verde-nflorit,/Holerunda, leru-i Doamne,/Paşte-mi o turmă de oi. /Dar la oi cine-mi şedea?/Şedea-mi Zeul Dumnezeu,/Şi-mi şedea pe-un buciumaş,/Şi-mi zicea din fluieraș…” Se spune că fluierul a fost făcut de Dumnezeu pe când era păstor pe pământ şi avea turma lui de oi. Tot el l-a pus sub lâna oii pentru a-l găsi ciobanii la vremea tunsului. Prin glasul fluierului, ciobanul vorbeşte cu turma, îşi „stâmpără urâtul”, îmblânzește ielele, pe fata pădurii, alungă duhurile rele. Asemenea tuturor instrumentelor tradiţionale ale popoarelor, datorită presupusei origini divine, fluierul este purtător de valoare ritualică. Sunetul său joacă un rol esențial în viața ciobanului, având puterea de a crea mitul, de a stabili contactul cu lumea nevăzută.

ANUL NOU BIBLIC. POVEȘTI DESPRE FACEREA LUMII.

Între Sântămării” este situat și Anul Nou Biblic, cu începere la 1 septembrie, când se presupune că a început Facerea Lumii. Ne aflăm într-o perioadă ce stă sub semnul sacralității, într-un timp ritual al înnoirii și al începuturilor, în primele zile ale Anului Biblic, atunci când se crede că Dumnezeu a făcut lumea și pământul.

Dumnezeu a făcut pământul din început nu rotund ca un măr, cum spun învățătorii, ci drept, întocmai ca un șes foarte întins, fără dealuri și fără văi. Dedesubtul lui e numai apă și el plutește pe apă ca o scândură pe un lac, dar lesne s-ar cufunda, dacă n-ar sta pe doi pești foarte mari care-l țin veșnic în spinare. Munții, dealurile și văile s-au făcut în urmă și iată cum: într-o vreme, peștii care țin pământul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvârcolească tare. Atunci pământul clătindu-se și cutremurându-se cumplit, pe unele locuri a crăpat, formând văile, iar prin alte locuri valurile apelor l-a ridicat în sus, formându-se munții și dealurile. Tot atunci se spune că s-ar fi deschis în pământ și izvoarele, care hrănesc cu apă râurile ce curg prin văi. Dovada cea mai bună ce o are poporul ca pământul stă pe apă, e că, cu cât se sapă mai jos în pământ, cu atâta se dă de mai multa apă. Pricina cutremurului de pământ nu e alta decât mişcarea peştilor ce țin pământul în spinare. Pământul are margini de jur împrejur, și de la marginea lui încolo e numai apă. Tot pe apa de la marginea pământului stă bolta cerului. (I. A Zanne, Proverbele Românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia, București 1895-1903)

La începutul lumii, când încă nu se pomenea nici de căpcăuni, nici de jidovi, nici de uriași, nici de pitici și nici de tătari și încă nu se făcuse pământul, pe vremea aceea Cerul era mic, nu cât e azi. Atunci, Sfântulețul, voind să prăsească oameni, s-a apucat să urzească Pământul, într-o marți. Și a lucrat la el patru zile. Vineri seara isprăvise urzeala și-i rămăsese bătătură multă, multă, ditai mormanul de pământ. Ce să facă cu atâta bătătură? A trimes pe albină la arici, să-i ceară sfat. „– Cum mă găsi el pe mine, un înțepoșat și un zgârcit?”, zise ariciul necăjit și … svârrr!… cu un tăciune după albină. După ce ieși ea, ariciul începu să tăinuiască singur: „- He, măre! Că nu poate să facă și el văi adânci, munți, dealuri înalte, până când s-o isprăvi bătătura! Și de ce nu face Pământul tot cât Cerul?” Atât i-a trebuit albinei, care asculta la ușă. S-a dus de-a spus lui Dumnezeu și așa a făcut Sfântulețul, după povața ariciului. Și a sfârșit munții, dealurile și văile sâmbăta. Pe cer a pus și Soarele, care nu e decât un ochi a lui Dumnezeu. D-aia, când mergem d-a-ndăratele Soarele plânge și diavolul râde. Acu, după ce a făcut și pe oameni, Cerul era aproape de Pământ. Dai cu mâna de el. Tot pe vremea aia, Luna lumina întocmai ca și Soarele. Un cioban de la munte, însă, n-a avut de lucru… a luat o baligă și-a zvârlit-o în lună de-a chiorât-o. Când a văzut asta, foc s-a făcut Dumnezeu. Drept pedeapsă neamului omenesc, a mărit Cerul și l-a ridicat sus, sus, unde e azi, cu lună cu tot. Din vremea aceea și până azi, luna vede numai cu un ochi și în lună, dacă te uiți bine, îi vedea și un cioban cu târlele și cu oile lui. (C. Rădulescu-Codin – Legende, tradiții și amintiri istorice, adunate din Oltenia și din Muscel, București, 1910)

Foto: Leopold Adler 1848–1924 – Petrila, Hunedoara, 1918

No Comments

Post a Comment