De dor de Moş Pupăză - Iulia Gorneanu
482
post-template-default,single,single-post,postid-482,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-3.7,menu-animation-line-through,smooth_scroll,wpb-js-composer js-comp-ver-5.0.1,vc_responsive

De dor de Moş Pupăză

Mai bine pă lume n-o fo’ de când există pământu’ şi totuşi nu suntem mulţumiţi. Belşugul de astăzi îs rugăciunile străbunilor noştri. Nu ştiu, generaţia asta ce rugăciuni face pentru copiii lor, nu ştiu care-i moştenirea ce le-o lasă… Io cred că n-am trecut pă lumea asta ca o umbră. În tot ce-am făcut, am tras un semnal de alarmă pentru generaţiile viitoare”. Nu, n-a trecut „pă lumea asta ca o umbră”, ne amintim de el august de august și ne e dor de el zi de zi. Știutor de taine și meșter mare, hâtru și înțelept, credincios și cu o poftă nebună de viață, Moș Pupăză îți putea fi, pe rând, călăuză, profesor, psiholog.

În urmă cu mulți ani, treceam prima oară dincolo de Munţii Gutâi pentru a vedea ce a mai rămas întreg din Maramureşul Voievodal. În satul Valea Stejarului, acasă la cioplitorul Pătru Godja zis Pupăză, am înțeles că relaţia unui om cu lemnul poate fi concretă, stabilă, organică. Poarta, casa, mobilierul, obiectele de care se înconjura, pe toate le făcuse singur, spiritualizând actul de creaţie şi realizând, poate involuntar, un transfer din planul utilului în cel al esteticului. Astăzi, ca un adevărat strămoș de neam, Moș Pupăză patronează cea mai frumoasă școală din lume.

De la tata am învăţat cum să dau cu săcurea-n lemn, da’ şi cum să mă feresc. De câte ori mă duc în pădure să tau un lemn, îmi fac cruce ’naintea lui şi îi promit că am să-l transform, că am să-l readuc la viaţă. Îs credincios lemnului. Nu m-o-nşelat niciodată. Io vorbesc prin lemn despre viaţă şi moarte, celui care vrea să mă asculte.” În atelierul meșterului, o troiță aștepta să fie mântuită. În curte, un trunchi de stejar nu ştia ce va fi să fie. O zi întreagă au curs poveştile şi fiecare poveste se încheia cu o pildă, fiecare pildă năştea un vers, fiecare vers vestea o hore (cântec doinit). Spre asfințit, s-au încins strunele ceterii lui Ion Pop din Hoteni iar strigăturile şi horile lui Moş Pupăză păreau că nu se mai termină niciodată. „La nuntă, o zî şi o noapte, nu strigam de două ori la fel. Strigăturile îs după cum îţi zîne gândul”. Cu texte satirice, de iubit şi de lăsat, spuse-n cel mai frumos grai, întrerupte de chiuituri scurte şi reluate cu şi mai mare patimă, strigăturile erau susţinute ritmic de bătăi precise în podea cu „bota fermecată”. Dincolo de zecile de porţi făcute de el, care se deschid acum prin toată lumea, dincolo de troiţele lui ce sfinţesc răspântii de drum şi morminte, „bota fermecată” a fost gluma lui Moş Pupăză. De când a inventat-o, a purtat-o peste tot. N-oi muri că beu”. Citesc de mai multe ori textul şi încerc să-mi amintesc elementele bazice ale semioticii populare, pentru a putea descifra povestea cioplită în lemn de-a lungul toiagului. Mă uit cu atenţie sporită şi descopăr alt text, imediat după motivul funiei. Nu mai înţeleg nimic. Mă lămuresc repede, atunci când Moş Pupăză scoate „dopul” şi, transformându-l în pahar, îl umple cu horinca picurată din toiagul uşor înclinat. Citesc şi iau aminte „Cine be păstă măsură, e păcat s-o puie-n gură”.

Pentru tine, mândro

Când ne-am luat rămas bun, mi-a spus că îmi va face cel mai frumos dar pe care un bărbat îl poate face unei femei: fusul cu zurgălăi. Am simțit că e un dar ritualic, după cum nici paharul cu horincă, cu care am fost îmbiați imediat ce i-am trecut pragul, nu reprezenta un simplu gest de ospitalitate, ci reminiscența unui străvechi ritual de integrare a noului venit într-un univers străin lui. L-am luat cu sfială şi l-am răsucit uşor. Fusul a scos un sunet straniu, de undeva de dinlăuntrul complicatei îmbinări a zecilor de bucăți de lemn tăiate pieziș şi decorate cu motivul „dintelui de lup”, simbol al invocării spiritului totemic pentru protecția casei, a familiei, a comunității şi a neamului. Mai jos au apărut două rozete, însemne clasice solare, apoi mai multe compoziţii geometrice, dintre care cea mai interesantă era reprezentarea „coarnelor de berbec”, vechi simbol-totem de ocrotire a vieţii prin vegherea moşilor. Deasupra zurgălăilor se contura motivul săgeţii, având ca bază un pristolnic stilizat, ce poate fi decriptat drept năzuința spre înalt păstrând vie legătura cu lumea strămoşilor, mai precis dăinuirea neamului în spiritul propriei etnogeneze.

Atâta timp cât mai există oameni ce povestesc în lemn lucruri esențiale despre dimensiunea noastră mitică, atâta timp cât mai există femei care țes urzeala lumii, atâta timp cât mai există bărbați ce dăruiesc fuse cu zurgălăi, ştim că de se va întâmpla să uităm cine suntem, avem, încă, unde să ne întoarcem acasă.

„Ţurai, măi Ioa’!

Casa mândrii când o arde,

Eu m-oi încălzi la spate.

Casa mândrii s-o aprins

Eu m-am omorât de râs. Mân-o!

Ai , zî măi Ioa’!

Când eram într’une zîle,

Nu erau feciori ca mine

Amu este batăr cine.

Hai, hai măi Ioa’!

Văd bine că-mbătrânesc,

N-am cui să-i ponăsluiesc,

Nici cum să mă destulesc.

La deal nu mai pot sui

Nici la şăsuri a hori.

Ia , zî măi Ioa’!

Bătrân îs ca cânele

Şi mi-s dragi cucoanele.

Hai, hai măi Ioa’!

Ţâpă arcu păste strune

Şi le-alege care-s bune.

Ţurai, măi Ioa’!

Io de-aeste-aş tăt petre

Câte zîle aş ave!

Io de-aeste-am petrcut

Câte zâle am avut.

(Din strigăturile lui Moş Pupăză)

No Comments

Post a Comment