Serbările Zeilor Focului - Iulia Gorneanu
471
post-template-default,single,single-post,postid-471,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-3.7,menu-animation-line-through,wpb-js-composer js-comp-ver-5.0.1,vc_responsive

Serbările Zeilor Focului

Dacă în ultimele file ale calendarului nostru vorbeam despre străvechile divinități solare din miez de vară guvernate de Sântilie, se cade ca de astă dată să povestim și despre serbările aduse de ele. Întreaga lună a lui Cuptor stă sub semnul meteorologic extrem, al muncii câmpului dar și al interdicțiilor severe, impuse de acești sfinți populari năprasnici și – mai ales – răzbunători cu cei care nu le cinstesc zilele. Arșiță și ploaie, flăcări și gheață, fulgere și curcubeu, toate sunt descătușate de ei, în timp ce cutreieră văzduhul în căruțe cu roți de foc, trase de cai înaripați. Oamenii se roagă lor, aprind lumânarea păstrată la icoană de la Paști și afumă mâțișorii de salcie de la Florii. Se crede că aceste reprezentări mitice devin mai puțin periculoase după data de 27 iulie, ziua lui Pintilie Călătorul, fratele cel mic al Sfântului Ilie. Începând cu această zi, berzele și cocorii își pregătesc zborul cel mare, cerbii ies din râuri, semn că apa începe să se răcească, merele sunt bune de mâncat, turmele încep să coboare la vale, crugul cerului se întoarce spre toamnă…

Hore, nedei, târguri de fete

Sărbătorile focului, îndeosebi cea a Sfântului Ilie, prin organizarea nedeilor și a horelor în comunitățile tradiționale pastorale, aduc cu sine și o descătușare erotică. „Hora Sântiliei” este o tradiţie prenupţială potrivit căreia tinerii păstori, când coborau în sat spre a cinsti sărbătoarea, le dăruiau fetelor iubite un caș rotund ca soarele și o furcă de tors cioplită de ei la stână, după care le luau la joc, introducându-le în horă. Fata care nu era băgată în horă nu putea fi pețită în acel an, fiind nevoită să aștepte luna lui Cuptor din anul următor. Astfel, jocul impunea ordine într-o lume haotică, iar prin joc omul contribuia la menţinerea echilibrului acestei lumi. Intrarea în cerc, în ritm, presupune asumarea unei posibile iniţieri, deoarece jocul este investit, pe măsură ce se desfăşoară, cu semnificaţia unui act sacru. Hora Sântiliei devine o metaforă pentru comunitate, delimitând un spaţiu sacru: se deschide acelora care au lăsat în urmă vârsta copilăriei, o perioadă de doliu sau o boală şi se închide celor ce nu au respectat normele morale transmise prin generaţii.

Tot de sorginte pastorală, cu puternice conotații erotice, este și sărbătoarea cunoscută sub numele de „Miţuitul Mieilor” (tunsul mieilor). Are loc în miez de vară pastorală și constituie, de fapt, prima întâlnire a ciobanilor cu nevestele și logodnicele lor, cunoscut fiind faptul că până la Sântilie ciobanii își impuneau o perioadă de castitate pentru prosperitatea turmei.

Un alt obicei pastoral străvechi, desfășurat cu ocazia marilor serbări solare, este „nedeia” (sl. nedělja – duminică, sărbătoare). Atestate documentar abia în secolul al XIV-lea, nedeile păstorești ne întorc în timp cu mii de ani, pe când dimensiunea lor sacrală era fundamentală. Aceste sărbători și-au schimbat treptat conotația, transformându-se într-un prilej de petrecere, și au coborât de pe versanții munților, în vatra satului. Este perioada vestitelor târguri de fete, la care veneau tinerii să se cunoască în vederea căsătoriei. Este important de menționat faptul că nedeile nu au ţinut niciodată cont de hotare, unele dintre acestea fiind cunoscute sub denumirea de „târg de două ţări”. Odinioară, ciobanii obișnuiau să numere zilele începând de la Nedeie și nu de la Anul Nou.

Din alaiul lui Sântilie: Ilie Pălie și Foca.

A trecut Sântilie cu nedei, târguri, interdicții și dezlegări. Au trecut aproape toate zilele consacrate divinităților solare din cortegiul său. Au fost sărbători marcante ale calendarului popular, singurele de peste an despre care se spune că ar fi ținute și de musulmanii de la noi, de frica focului. Interdicțiile severe au fost respectate, pentru a feri recoltele și casa de primejdia focului iar pe membri familiei, de boli aducătoare de „fierbințeală”. În aceste zile, oamenii nu au avut voie să folosească cuptorul, nu au lucrat pământul în a doua parte a zilei, nu au mers la fân. În schimb, au dăruit călătorilor apă, faguri de miere și fructe. Pentru oamenii de la sate nu a fost deloc ușor să respecte toate aceste cutume. E vremea când se muncește de la răsăritul până la apusul soarelui: se merge la seceriș, se scoate ceapa și usturoiul din straturi ca să nu încolțească, se pregătesc podurile și hambarele pentru a depozita recoltele, se seamănă pentru a doua oară varza și spanacul, se sapă viile și se curăță buruienile, ca să nu se strice strugurii… Vestea bună este că, începând de mâine și până pe 27 iulie, urmează câteva zile liniștite, în care țăranul este stăpân pe timpul și pe lucrul lui.

Ieri a fost ziua lui Ilie Pălie, vizitiul Sfântului Ilie, cel care s-a aruncat împreună cu stăpânul său în apele mării ca să scape lumea de draci. Astăzi (mâine, în unele zone), a venit rândul altui personaj al panteonului românesc, cunoscut sub numele de Foca. „Se zice că Pălie naște focul, iar Foca, ce cade a doua zi, ar sufla în acel foc și l-ar mări”. (T. Pamfile).


Despre Foca circulă mult mai multe povești și asta se poate datora faptului că are un corespondent în calendarul ortodox. Este vorba despre Sfântul Mucenic Foca, episcop de Sinope, ale cărui moaşte au fost aduse la Constantinopol în ziua de 23 iulie, anul 403. Și, pentru că la romani ,,phoque” era o divinitate ce trăia în adâncurile mării, sfântul martir din vremea Împăratului Traian a fost investit ca patron al corăbierilor. La noi, datorită numelui său, Foca a fost asociat cu pârjolul și focul. „Un om s-a dus la seceră în ziua lui Foca şi după ce a lucrat mai mult timp, un vânt năprasnic i-a risipit toată munca. A urmat o ploaie cu grindină care l-a omorât, de nu l-au putut nici îngropa”. (T. Brill). „Ținem ziua de Foca să nu trăsnească grajdurile cu vite. Tot așe, ca să ne apere copiii de tăte bolile, muierile noastre le face închinăciune (cruce) și le pune o țâră de tămâie sub perini” (M. Lapteș). „Foca se ţine ca să ferească recoltele de opăreală … e o sărbătoare așa de mare, că o țin și turcii” (T. Speranţia). „Provoacă incendii şi arsuri pe corp dacă nu i se prăznuiește ziua.” (I. Ghinoiu). „Pe Foca îl sărbătoresc cu deosebire muierile. Nicidecum nu-i iertat a face pâine în cuptor, căci sau arde casa, sau curge sânge din pâine (I. Pop-Reteganul). „Mai înainte Foca era un sfânt creștinesc, dar de când la ziua lui au ars șapte sate, îl țin și păgînii” (T. Pamfile).


Pintilie cel Șchiop – Pintilie Călătorul

Făcând o trecere în revistă a lunii lui Cuptor, putem constata că în gândirea tradițională aspectul distructiv al focului implică existența unor mito-divinități rele, chiar dacă, în esență, focul este simbolul regenerării și al purificării. Am scăpat de Sântilie și de surorile sale Ana-Foca (1 iulie), Circovii de Vară (15-17 iulie), Pâliile/Panteliile (19 iulie), de Ilie Pălie (21 iulie), astăzi scăpăm de Foca… A mai rămas Pintilie Călătorul (27 iulie) fratele cel mic și totodată cel mai răzbunător al Sfântului Ilie.

Vreme înainte, această zi era respectată cu strictețe de drumeți și de hoinari, de ciobanii supuși transhumanței și de boștinarii cei veșnic plecați în căutarea stuparilor. Cu toții credeau că cine nu-l cinstea cum se cuvine pe Pintilie Călătorul, „se călătorea” înainte de vreme, adică pleca spre lumea de dincolo. Nici țăranii nu puteau să treacă cu vederea ziua ultimului „sfânt de foc” și o sărbătoreau prin odihnă și rugăciune. Spuneau că sfântul „e bun pentru a călători cu bine şi cu noroc”, că este ziua în care vara și-a făcut rostul și pleacă, după ce „dă drumul la toamnă”. Este numită diferit de la zonă la zonă: Pantelimon (preluând numele Sfântului Mucenic Pantelimon, prăznuit azi de biserica ortodoxă), Pintilie/ Pintelei Călătorul, Sântilie ăl Șchiop, Sora sau Fratele cel mic al Sfântului Ilie. Chiar dacă îi vindecă de boli pe cei care-i respectă ziua, avem de-a face cu o divinitate plurivalentă, a cărei latură puternic demoniacă o înscrie în galeria entităților năprasnice, răzbunătoare și temute peste măsură de oamenii satelor: „… îi mai tare ca Sf. Ilie și trebă ținut cu respect că altu feliu îi bai… îți prăpădește ogoru’…că altmiteri nu-i rău cu nimeni, îi tămăduitor de boli și coace tăte poamele.” (Marcel Lapreș). Din răspunsurile țăranilor date la chestionarele etnologului Th. Speranția la începutul veacului XX aflăm că „Sora lui Sf. Ilie este considerată ca fiind mai rea decât Sf. Ilie, întocmai ca unele femei ce sunt mai rele decât oamenii, şi de aceea se ţine mai cu frică de toţi”. În alte părți, se spune că „Ilie cel Mic, atunci când se supără, nici nu tună, nici nu trăsnește ca frate-său, ci dintr-o dată sfarmă în bucăți”. Se mai zice că atunci „când trăsnea Pintilie săreau pruncii din femei. Când a trăsnit odată, a sărit Maica Precistă din scaun iar ea l-a blestemat și i-a luat mâna dreaptă și piciorul drept, așa că acum, când trăsnește, dă cu stânga”. 

Infirmitatea acestui sfânt popular amintește de alte divinități cu particularități demoniace precum Filipul cel Șchiop sau Sântoaderul cel Șchiop, care și ele încheie un ciclu de zile festive ce anunță apropierea unui prag. În cazul de față, ziua lui Sântilie ăl Șchiop marchează hotarul verii, aducând încheierea secerișului și coacerea primelor fructe de toamnă. Potrivit calendarului popular, de la Pantelimon „se călătorește vara” iar sfântul nostru o însoțește. Se povestește că „după cum vara se despărţeşte de toamnă, tot aşa se desparte şi sufletul omului de corp”. În ziua hotarului dintre cele două anotimpuri „e mare jale în cer iar tristețea coboară până în sufletele oamenilor”. Așa că pe 27 iulie trebuie să avem mare grijă de sufletul nostru și să nu uităm că Pintilie Călătorul e martorul călătoriei verii, tot el rugând-o să nu ne ocolească în anul următor, să se întoarcă mai bogată în rod și în vreme bună, să fie mai blândă cu noi și cu lumea.


No Comments

Post a Comment