SÂNTILIE, „Căruțașul Raiului”... - Iulia Gorneanu
466
post-template-default,single,single-post,postid-466,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-3.7,menu-animation-line-through,wpb-js-composer js-comp-ver-5.0.1,vc_responsive

SÂNTILIE, „Căruțașul Raiului”…

Poate cel mai important personaj din panteonul nostru popular, este justițiarul Sântilie. Divinitate solară și meteorologică, Sântilie este patron al ploii și al fulgerului, al tunetului și al grindinei. În recuzita lui se regăsesc însemnele specifice zeilor solari (trăsura cu roţi de foc, caii înaripaţi, biciul din care scapără fulgere), iar în suita lui o pleiadă de personaje mitice, piroforice, împreună cu care stăpânește întreaga lună a lui Cuptor.

Despre „căruțașul Raiului” circulă un număr impresionant de povești și legende. Culese în urmă cu un veac de etnologi ca Elena-Niculiță Voronca, S.Fl.Marian, A.Gorovei sau Tudor Pamfile, îl situează pe miticul nostru Sântilie în panteonul universal, alături de ceilalți zei solari precum slavul Perun, scandinavul Thor, germanicul Donner, Jupiter sau Zeus.

De când cu începutul lumii, Dumnezeu a dat Pământul în stăpânirea dracului, numai că i-a zis să se poarte bine… Înmulțindu-se diavolii, Sf. Ilie a rugat cu atâta credinţă pe Dumnezeu să-i dea putere asupra lor, până i-a trimis Dumnezeu car de foc şi patru cai cu aripi, şi l-a luat la cer… Dumnezeu i-a dat tunetul şi fulgerul, şi când a slobozit Sf. Ilie tunetul în draci, cu gândul să-i prăpădească pe toţi, cerul şi pământul s-au cutremurat. Dar Dumnezeu s-a supărat tare că a zis că şi dracii sunt buni la ceva; de n-ar fi ei, oamenii nu vor avea frică. Pentru aceasta i-a luat o mână şi un picior Sfântului Ilie, că altfel era prea tare“.

Cerul este o movilă nemărginită. Sf. Ilie obişnuieşte să iasă cu carul său ba la primblare, ba cu treburi de ale casei. Carul lui e lucru sfânt, dumnezeiesc, nedat lumii să-l vadă, şi de aceea, când iese, acoperă cerul cu un nour. Acest car, spre a nu rapagà (aluneca) în mersul său, are pe talpa roţii cuie mari ce-i slujesc la înţepenire. Aceste cuie, găurind bolta cerească, lasă să curgă ploaia.” „Sf. Ilie orânduieşte cu piatra; el rădică gheaţa în nori de sub pământ, umblă cu căruţa şi c-un mai tot o sfarmă”.

Sântilie e geambaş mare, are căruţă cu cai de scot foc pe nări. Sunt potcoviţi cu potcoave de argint şi, când îi goneşte, bat din copite şi scapără, şi de aceea se văd fulgerele. Şi când aleargă căruţa prin cer, face mare hărmălaie, că-s drumurile rele; la noi pe pământ se aude atunci tunând”.

Se zice că mai demult Dumnezeu se cam asemăna în putere cu diavolul şi cum ziditorul era iubitor de pace, a făcut un zapis cu diavolul, ca să poată trăi liniștiți. Ce se gândi însă Sf. Ilie: nici una, nici două, fură zapisul de la diavol şi o rupse la fugă în cer. Dracul se luă după dânsul, îl apucă pe Sf. Ilie de picior… carnea s-a rupt din piciorul sfântului şi a rămas în mâna diavolului care a picat din nou pe pământ. De atunci Sf. Ilie a rămas, ca şi noi, cu acea scobitură în talpa piciorului, căci, cum se vede, talpa nu-i otova. Pentru asta Dumnezeu i-a mulţămit îndeajuns, dar, știind că diavolul nu are să-l mai lase în pace, i-a dat tunetul şi trăsnetul pe seamă”.

Cum se apucă dracii de zavistii, de răscolesc norii, Sântilie înhamă caii la căruță, pleacă prin cer și începe să trăsnească după ei. Ei când îl aud, fug de se prăpădesc și se pitulează pe unde pot. Dracii se pitulează mai mult după câini și se vâră în capre. De aceea, pe vreme de furtună, nu e bine să lași câini și capre pe alături, nici să stai pe la strâmtori, pe unde poate să treacă vreun drac, ori să te pitulezi prin scorburi, că se poate întâmpla să fie vreun drac pitulat acolo, și când va trăsni pe drac, te trăsnește și pe tine. Ferestrele și ușile caselor să nu le lași deschise, că poate să se aciueze vreo spurcăciune de drac în casă și s-o trăsnească. Dracul trage mai mult la carpen și de aceea e bine să nu pui la casă lemn de carpen ori să te adăpostești sub carpeni în vreme de furtună. Mai bine să te plouă decât să te duci la adăposturi, că la adăposturi se duc și dracii.”

MOȘII DE SÂNTILIE

Sărbătoarea Sfântului Ilie este închinată şi cultului strămoşilor, însă – spre deosebire de ceilalți Moși de peste an – acum sunt pomeniți îndeosebi copii morţi. Azi noapte am avut ceruri deschise. „În noaptea de Sf. Ilie vin morții din cimitir la casele unde-or trăit să ceară pită și beutură, că li s-or făcut cald și au gura uscată: noi dăm pomană la ăi săraci colac din cuptor și un păhar de vinars și spunem: de sufletul morților … De facem așe, Sf. Ilie ne dă ploaie caldă și așezată la holdă” (Marcel Lapteș – Timpul și sărbătorile țăranului român)

Moşii de Sântilie, celebrați în paralel cu serbările solare, invocau spiritele morților care, potrivit credinței, se întorceau acasă. Astăzi, femeile împart copiilor mere scuturate dintr-un măr neatins, să se bucure şi cei în viaţă şi cei morţi. Cutuma cerea ca merele de vară să nu se culeagă până în ziua de Sântilie, pentru că mărul este un dar făcut de Dumnezeu Sfântului. „Dintâi şi-ntâi din măr Sfântu’ Ilie a gustat. Mărul e copacul lui Sfântu’Ilie, de aceea Dumnezeu i-a spus: „Apoi dar, Ilie, până-n ziua ta să nu se mănânce merele, tocmai de ziua ta să guste întâi.”(Elena Niculiţă-Voronca – Datinile și credințele poporului român).

Considerat patron al merelor timpurii, Sântilie este singurul care poate da dezlegare la consumul acestor fructe. În unele sate, înainte de a fi oferite drept ofrandă, merele erau sfințite în biserică, pentru a se preschimba în mere de aur pe lumea cealaltă. „Mai de demult, duceam de Sf. Ilie, la biserică, merinde de sfânțit pântru ăi morți, da’ prima oară dădeam la popă mere … de vară …să le ogoim setea la morți…”

CALENDARUL APICOL – „RETEZATUL STUPILOR”

Lui Sântilie i se mai spune și Sfântul Albinelor, iar din culegerile etnologului Marcel Lapteș aflăm că „într-o zi, după ce-o trăsnit o mulțime de draci, o poposit la o prisacă să se odihnească și nici o albină nu l-o înțepat… atunci o zâs: voi îți fi în grija me…și de atunci tăți stuparii o țân”.

În ajunu de Sântilie, prisăcarul trebuie să se roage şi să postească, să-și pregătească vasele respectând un întreg ritual, să dea de pomană miere și faguri într-un cadru festiv, de mare sărbătoare. Sărbătoarea, de mare importanță pentru calendarul apicol, se numește „retezatul stupilor” sau „tunsul stupilor”. Este vorba despre recoltarea mierii, eveniment ce prilejuia odinioară o pomană aparte, încheiată cu o petrecere la casa prisăcarului. Mierea, considerată dintotdeauna un aliment sacru, hrană a zeilor și ofrandă adusă Moșilor, capătă în această zi proprietăți magice, de vindecare și protecție.

Toate poveștile spun despre albină că este sfântă, divinitate zoomorfă solară, caracterizată de hărnicie, înțelepciune și conviețuire comunitară perfectă. Există totuși o legendă care povestește că, într-o bună zi, albina s-a certat cu părinţii ei, iar Sfântul Ilie auzind asta, s-a mâniat grozav şi a lovit-o cu biciul lui de foc. Se spune că de atunci are albina dungi negre pe corp şi mijlocul subţire, după cum a încins-o Sântilie cu biciul în jurul trupului.

No Comments

Post a Comment