ZEII FOCULUI: Cosmandinul, Ana Foca, Pricopul - Iulia Gorneanu
459
post-template-default,single,single-post,postid-459,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-3.7,menu-animation-line-through,wpb-js-composer js-comp-ver-5.0.1,vc_responsive

ZEII FOCULUI: Cosmandinul, Ana Foca, Pricopul

Am intrat în luna lui Cuptor, luna soarelui și a focului, a spicelor coapte și a secerișului, a Racului ce dă înapoi ca zilele de după solstițiu, a Leului mândru, cu coamă de aur. E luna ce poartă numele marelui Iulius Cezar, cel care, cu ajutorul astronomului Sosigene din Alexandria şi a matematicianului roman Flavius, a introdus anul solar egiptean de 365 de zile (cu un an bisect de 366 de zile o dată la patru ani), înlocuind calendarul tributar fazelor lunii, ale cărui decalaje și confuzii ajunseseră să nu mai poată fi controlate. De multe ori identificat cu însuși Soarele, Apollo era numit Phoebus-Apollo și venerat de romani în prima parte a lunii iulie. 

În calendarul popular, patronul suprem al acestei luni este tot o zeitate solară, Sântilie, cel care se preumblă pe cer într-o trăsură cu roți de foc, purtată de cai înaripați și trăznește dracii descărcând fulgere din bici. Focul reprezintă proiecția soarelui pe pământ, este simbolul energiei vitale, al inimii, al luminii spirituale iar aproape toate sărbătorile din această lună îl celebrează.

COSMANDINUL

În calendarul roman, începutul lui iulie era închinat zeului Apollo Medice. La noi, primele zile stau sub semnul Cosmandinului și a unei temute divinități a focului, Ana Foca. Interesant este că între aceste sărbători și frumosul Apollo există nebănuite similitudini. Întâi iulie este cunoscut sub denumirea de Cosmandin și este consacrat leacurilor băbești și ritualurilor de medicină populară. Denumirea sărbătorii este, de fapt, o contopire a numelor sfinților Cosma și Damian, „doctori fără de arginți” sau „fără de parale”, despre care se povestește că umblau prin lume și îi tămăduiau pe bolnavi, fără a le lua acestora vreo plată. De aceea, sunt adesea invocați când se prepară leacuri din plantele tămăduitoare și, uneori, sunt pomeniți în descântece. „Amin! Amin!/ Cosmă, Damian!/ Unde purcezi, / Codrii ciuntezi,/ Toate fântânele/ Toate izvoarele, / De mâluri,/ Și de gloduri/ Să le curățești,/ Să le limpezești,/ Lungoarea s-o izgonești”. (Descântec de lingoare, consemnat de Marcel Lutic în Timpul sacru. Sărbătorile de altădată).

Zeu al zilei, al luminii, al artelor și al profețiilor, Apollo era considerat și el vindecător, priceput în arta tămăduirii spirituale și trupești. „În rugăciunile vestalinelor, Apollo se numește de-a dreptul: Apollo medice! Lecuitor, tămăduitor. (…). Pe timpul tribunalului militar, arătându-se ciuma, la îndemnul cărților sibilice s-a votat și ridicat în dafinet (păduriță de laur), templu pentru Apollo vindecătorul și după patru ani, la an 429 ant.Cr., s-a sfințit templul, dar ziua dedicaținuii vechi nu se știe”. (Atanasie Marian Marienescu – Cultul păgân și creștin. Sărbătorile și datinile romane vechi, 1884).

ANA-FOCA

Celebrat cu mare fast pe 20 iulie, Sântilie este anunțat încă de la începutul lunii, prin zilele consacrate surorilor și fraților săi. Astfel, 1 iulie este ziua focului și stă sub semnul unei divinități solare, Ana-Foca, al cărui nume este tot o fuziune provenită din combinarea numelor a două sfinte creștine, Ana și Foca. Se spune că cine respectă sărbătoarea este păzit de foc și de arșișă tot anul, însă dacă cineva o nesocotește și lucrează, devine năprasnică și răzbunătoare: „E rea de trăsnet şi de foc. O femeie care a lucrat de Ana Foca, când s-a dus să caute caii a fost trăsnită” (Antoaneta Olteanu); „Se ţine pentru boli, să nu cadă ca un foc odată peste om”. (Th. Speranția); „La Foca nu-i bine-a lucra nemica, cu nimic, că s-aprind clăile” (Pamfil Bilțiu).

PRICOPUL, ziua în care s-a înecat luna

Pricopul este o străveche divinitate agrară, ambivalentă, care veghează la coacerea grânelor și poartă de grijă celor ce lucrează pământul, dar care nu se dă în lături să abată incendiile și grindina asupra holdelor celor ce nu-i cinstesc ziua. Nu întâmplător, Calendarul Roman îl celebra tot în data de 8 iulie pe Consus, zeul pământului și al agriculturii „care în ascuns păzește semănăturile ca să le aducă rod”. (At. Marian Marienescu). E ziua în care se crede că „s-a înecat Luna” și asta s-a întâmplat când trecea o punte de ceară, încercând să ajungă la Soare spre a-i fi mireasă. Legenda spune că, aflând că vor să se cunune soră cu frate, Dumnezeu s-a mâniat și l-a pus pe Pricopie să topească puntea.

Pentru români, este una dintre sărbătorile considerate primejdioase și este ținută în aproape toate zonele, chiar dacă în calendarul ortodox e marcată cu cruce neagră. În Hunedoara se crede că astăzi amuțește cucul (Precupu’ tace cucu”) iar în Bucovina, că este Ziua Lupului, când sfântul poate lua înfățișarea acestui animal, atât de venerat în calendarul popular. Se povestește că un lup a furat copilul unei femei care lucra în ziua de Pricop iar când aceasta a strigat după ajutor, i-ar fi răspuns cu glas omenesc „Nu e lupul, ci Precupul” apoi, înduioșat de jalea ei, i-a adus pruncul înapoi.

Moții țin ziua Pricopului de frică să nu îi ia pe sus două vânturi năprasnice (Harcodan și Dornados), așa cum a pățit un boier necredincios din Apuseni, dobrogenii îl sărbătoresc cu credința că el le păzește cânepa iar oltenii, pentru că are puterea de a „arde boabele de grindină”, adică de a topi gheața și de a o preschimba în ploaie curată. Precupul, asemeni Solomonarilor, poartă nu numai grindina pe cer, ci și fulgerele și trăsnetele, pedepsindu-i pe cei care lucrează de ziua lui. Din chestionarele lui Th. Speranția aflăm că atunci când niște oameni „s-au apucat să treiere grâu în ziua de Pricopie, până seara s-au aprins paiele şi apoi a ars tot”.

O altă poveste, întru totul inedită, culeasă de data aceasta de etnologul Marcel Lapteș de la o bătrână din satul hunedorean Ohaba, dezleagă misterul amuțirii cucului în ziua de Pricop. „De tare mult, să spune că odată un uom o prins un cuc…nu știu ce-o făcut…cum o făcut da’ l-o prins șî s-o gândit să-l ducă acasă să-l mânce. O pus cucu-n straiță și-o plecat…da’ n-o mărs bine și să-ntâlnește cu un moș… acesta era Sântu’ Pricopie … da’ uomul ce să știe?… Zâce sântu’: dă-mi mie pasărea din straiță și te-oi răsplăti… uomul îi răspunde: ba, l-oi duce acasă să-l mânc. Nu-ți fă păcat, zâce sfântu’, că-i suflet a lu’ Dumnăzău, ca tăt ce-i pe lume. Uomul n-o ascultat, o ajuns acasă și s-o apucat să mânce cucu’. Cum mânca el, ce crezi?… S-o stârnit o vântoasă cu grindină și fulgere de credeai că-i sfârșitu’ lumii… odat-o trăsnit pe șița cășii… o luat foc casa de s-o prăpădit cu toate cele… grajd, șură, poiată… tăt ce-o fost… o căzut foc și pe uom de-o pierit. De aia se spune că nu mai cântă cucu la sărbătoarea de Pricop, că l-o fi mâncat hăl rău.”

Peste această străveche sărbătoare păgână numită Pricop în Moldova și Bucovina, Precup în Oltenia și Muntenia, Procopie sau Procope în Transilvania, creștinismul a suprapus ziua Marelui Mucenic Pricopie, transferând asupra sfântului atribuțiile reprezentării mitice despre care am povestit. Mircea Eliade, referindu-se la aceste permanente suprapuneri și fuziuni ale sărbătorilor populare cu cele religioase, spunea că moștenirea noastră orientală ,,a permis dezvoltarea unui creştinism popular care nu numai că a rezistat interminabilei terori a istoriei, dar a avut şi un întreg univers de valori religioase şi artistice, ale cărui rădăcini pornesc din neolitic.”

No Comments

Post a Comment