PRISTOLNICUL CU ÎNGER - Iulia Gorneanu
445
post-template-default,single,single-post,postid-445,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-3.7,menu-animation-line-through,smooth_scroll,wpb-js-composer js-comp-ver-5.0.1,vc_responsive

PRISTOLNICUL CU ÎNGER

L-am văzut întâmplător şi m-am grăbit să trec mai departe. O bucată de lemn cioplit, policrom, cu formă de pristolnic. Pristolnic abandonat, amestecat cu alte obiecte ale nimănui şi pentru toată lumea, lucruri mărunte de nicăieri şi de peste tot, prea neînsemnate să însemne ceva, nepreţuite şi totuşi cu eticheta la vedere, lucruri uitate, pierdute, cerute, lucruri vândute în curte la MȚR, într-un târg năucitor, între asfalt şi decembre, între lada de zestre şi cutia pandorei. Eram cu Maria în plimbarea noastră pe jos de la TVR la Universitate şi mă gândeam la pristolnic. M-am întors şi l-am găsit la locul lui, de-a valma cu mărgele de sticlă, rame vechi, păpuşi de porţelan, medalii, ceasuri de buzunar cu timpul încremenit pe cadran… Dincolo de însemnătatea liturgică şi estetică, dincolo de taină şi frumos, pristolnicul îşi urma soarta. „Lucrurile, la fel ca oamenii, au o soartă a lor”, spunea moş Constantin Rădăşanu, ţăranul care şi-a vândut un viţel ca să-şi cumpere o carte. M-am apropiat cu sfială să desluşesc pictura întunecată, în timp ce Maria întreba de preţ, privind pieziş omul trupeş ce păstorea standul. Un chip de îngeraş se contura tulbure pe pristolnicul mohorât. L-am pus în rucsac şi nu m-am mai gândit la el. Acasă l-am aşezat alături de celelalte pristolnice de lemn şi alabastru, misterioase şi de demult, cu însemnele lor în chirilică şi amintirea sutelor sau poate miilor de pâini ritualice pecetluite de mâinile albe ale neştiutelor femei. Era atât de frumos şi de singur în felul lui pictat cu înger, îmi părea atât de al meu dintotdeauna încât am simţit nevoia să-l dăruiesc. Simplu, aşa cum îţi dăruieşti inima. Şi tot aşa cum îţi limpezeşti inima înainte de a o dărui, curăţând-o de toate relele, cu riscul de a-i face rău îngerului, poate chiar de a-l şterge de tot, cu riscul de a pierde definitiv până şi amintirea aripilor lui, am început să-l curăţ. Chipul de îngeraş se schimba după fiecare atingere a mea, la început a apărut nedumerit, cu ochi rotunzi de tăciune, apoi mirat, puţin trist, cu aureola perfect desenată în jurul buclelor întunecate. Ultima atingere a fost, de fapt, o mângâiere de despărţire. Îngerul a rămas luminos, rotund şi hieratic, aplecat tandru pe aripa purpurie, plutind ca o inimă limpede între petale risipite şi litere sacre pe un pătrat de cer indigo…

No Comments

Post a Comment