Calendarul străvechi. SĂPTĂMÂNA MARE. - Iulia Gorneanu
362
post-template-default,single,single-post,postid-362,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-3.7,menu-animation-line-through,wpb-js-composer js-comp-ver-5.0.1,vc_responsive

Calendarul străvechi. SĂPTĂMÂNA MARE.

Am intrat în Săptămâna Patimilor iar calendarul popular se află din nou sub semnul creștinismului mito-folcloric, dominat de sincretismul de netăgăduit al elementelor creștine și păgâne. Sunt șapte zile cosmice în care timpul se degradează progresiv, se întorc acasă sufletele morţilor, se închide Raiul iar Mântuitorul este trădat, chinuit şi ucis. După trei zile de haos şi întuneric, în care omenirea rămâne fără protecţie divină, se înfăptuiește miracolul Învierii Domnului, urmat de actele de purificare din Săptămâna Luminată. În toată această perioadă se fac sacrificii animale, se prepară alimente rituale, se aprind lumini, se crede că animalele vorbesc și comorile ard.

Ceea ce se cunoaște mai puțin este faptul că, la fel ca în cazul tuturor sărbătorilor de la noi, miracolul Învierii lui Iisus Hristos s-a suprapus peste rituri străvechi de renaştere şi reînviere, provocate de explozia de lumină şi viaţă din anotimpul cald. Astfel, momentul Pascal celebrează deopotrivă misterul creştin al Învierii Mântuitorului, precum şi pe cel al regenerării naturii odată cu primăvara. Este vremea în care are loc o sacralizare a spaţiului și a timpului. Casa, gospodăria, grădina sunt primenite şi împodobite în perioada prepascală, pentru a se încărca, în Duminica Învierii, cu noi valenţe spirituale.

Țăranii îi spun Săptămâna Mare și respectă toate cutumele impuse de cel mai intens timp festiv de peste an. În „Calendarele Poporului Român”, Antoaneta Olteanu susține ideea unei „adevărate Săptămâni Negre, demonizate prin excelență în întregul ei”. La popul opus, etnologul Marcel Lapteș vorbește despre o săptămână miraculoasă și fastă, în care se deschid cerurile iar Dumnezeu coboară pe o scară de ceară printre noi.

LUNEA MARE – MARȚEA SEACĂ – MIERCUREA MILOSTIVELOR.

Săptămâna a început cu Lunea Mare. A urmat Marțea Dracului sau Marțea Seacă, deschizătoare a unei adevărate serii de șapte/nouă marți, cunoscute sub denumirea de „Oloagele”. În aceste zile, celebrate prin nelucrare ca să nu sece laptele și grânele, se practica și scalda rituală pentru a „seca” toate bolile. Miercuri, în schimb, era permisă munca la câmp.

Vreme înainte, astăzi, după apusul soarelui, tinerii plecau în afara vetrei satului ca să adune crengi de alun. Cu ele făceau un foc mare în curtea casei, la care credeau că vin sufletele morților să se încălzească. În alte părți, noaptea de miercuri spre joi era consacrată „strigării peste sat”, un fel de judecată a comunității în care faptele rele, odată rostite, erau iertate iar toți oamenii se puteau bucura de sărbătoarea Pascală.

De la etnologul Pamfil Bilțiu aflăm că, în Maramureșul Voievodal, miercurea din Săptămâna Mare se numește „Miercurea Milostivelor” și că este interzis lucrul de orice fel: „O femeie de la noi a dus pânza şi a spălat-o. Şi a întins-o pe prund să se uşte. Dar nu a trebuit să o spele şi s-o-tindă în ziua aceie, că nu-i slobod. Şi a zis că a venit un vânt mare, mare de tot şi a luat-o de acolo şi a întins-o pe lângă o răchită şi n-a mai ales nimic, nimic din ea”.

COLINDATUL DIN SĂPTĂMÂNA MARE

Să încheiem șirul elementelor precreștine ale calendarului popular cu unul dintre cele mai surprinzătoare obiceiuri, consemnat de Antoaneta Olteanu: „Prin unele sate din Dolj este obicei ca miercuri, în Săptămâna Patimilor, pe după chindie, copiii cei mici să se ducă cu colindul. Pornesc aşa câte doi, din casă în casă, spun colindul din gură şi sună din clopoţei. Lumea se veseleşte atunci, că se apropie Paştele şi dă băieților ouă pentru roşit. Cei doi copii, ajunşi în faţa casei, încep: Câţii-Mâţii,/ Toarce câlţii!/ Ori i-ai tors,/Ori i-ai ros./ Scoate ţolul să ţi-l văz/ Şi de-l ai/ Să te-nduri şi să ne dai/ Cele ouă-ncondeiete/ De colo, din cobilete,/ Unu mie,/ Unu ţie/ Şi unu de tovărăşie,/ La anu şi la mulţi ani!”.

Foto – Romulus Vuia, cca 1930 (țărancă din Hunedoara)

No Comments

Post a Comment