Lelea Teodoră a Diacului din Agrieș - horitoarea. - Iulia Gorneanu
305
post-template-default,single,single-post,postid-305,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-3.7,menu-animation-line-through,wpb-js-composer js-comp-ver-5.0.1,vc_responsive

Lelea Teodoră a Diacului din Agrieș – horitoarea.

Frumoasă şi statuară precum împărăteasa, lelea Teodoră horeşte. Horeşte în odaia cu pereţi albaştri şi flori în geam, horeşte prin curtea cu pământ bătătorit, străjuită de cea mai frumoasă şură, cu motive solare pe poartă. Nu horeşte să-mi spună că-i singură, horeşte să învingă singurătatea, nu horeşte să-mi spună că-o doare sufletul, cântecul e dincolo de durere, mult mai profund şi mai puternic ca ea. Mândră şi demnă precum împărăteasa, lelea Teodoră horeşte fără să ştie de DOINĂ şi UNESCO, horeşte fără să ştie de ea şi de mine, fără să ştie că fără cântecul ei aş uita definitiv drumul spre acasă, fără să ştie că opincile ei mi s-au rătăcit prin suflet, horeşte fără să ştie că m-a ajutat şi de data asta să merg mai departe…

Pe lelea Teodoră a Diacului am cunoscut-o în urmă cu mulți ani. Am rămas atunci la ea câteva zile, în Agrieş, la poalele muntelui Ţibleş, „aici s-o întâmplat ce stă scris în cartea lu’ Rebreanu, aici în Agrieşu’ Glanetaşului”. Pe masă, lângă Biblie, romanul Ion. În puiuţul mesei, cele câteva ziare care au scris despre ea, despre „horile” (doinele) ei. Tot atunci i-am cunoscut mai bine fata şi nepotul, pe Lenuța și Sergiu Purja, și ei horitori. Veniseră acasă de la oraş pentru a da o mână de ajutor studenților aflaţi într-o tabără de etnologie, al cărei sediu central era curtea lelii Teodoră. Sursă sigură, verificată. Teodora Diacului cântă de când se ştie, de-o ştie tot satul, de-o ştiu domni de la Bistriţa şi Bucureşti, de-o ştiu dealurile și anotimpurile, durerile şi iubirile… Îşi începe ziua cu o priceasnă să-şi bucure sufletul, să bucure amintirea tatălui său, diacul, să-l bucure pe popa ce-şi are casa aproape, să bucure oamenii ce păşesc tot mai rar pe drum. Apoi cântă o hore pentru ea, încet, tărăgănat, nesfârşit, niciodată la fel, după cum nici tu nu poţi avea de două ori aceeaşi stare, lasă cântecul să o învăluie, să o vindece de singurătate, să-i dea curaj şi putere pentru încă o zi. De-i primăvară „mere” la sapă, de-i vară, la „seşeră”, de-i toamnă, la cules, iarna „ţesă”. Cântece are multe şi le poartă „pă tăt locu’”. Duminica deschide lada cea mare şi se îmbracă de sărbătoare. Românește. Îşi pune caietul cu pricesne în „straită” şi merge la „beserică”. „Acolo mă aflu cel mai bine.”    

Am revăzut-o pe lelea Teodoră a Diacului  de multe ori. Dar cel mai bine mi-o amintesc culegând porumbul, sub un cer nedeslușit de început de toamnă. În spatele casei, cărarea anevoiasă şi trudnică purta urma opincilor ei până departe, pe muchia dealului. De acolo se aude adesea horind peste sat şi anotimp, singură şi împietrită ca vârful Ţibleşului, singură şi învălurită ca apele ce izvorăsc din pântecul lui, spre a ajunge în hotarul Agrieşului: „Doamne, doamne, mult zâc Doamne/ Dumnezeu gândeşti că doarme/ Cu capu’  pă răstignire/ Şi de mine n-are ştire/ Nici n’aude, nici nu vede/ Nici durerea nu mi’o crede.”  

„Io lucru sângură, horesc sângură, pe toate le fac sângură. N-o ştiut nime’  de mine şi nici eu de cântecele mele. La seceră, la sapă, începeam cântecu’ şi-l mânam luuung, de răsunau dealurile de glasu’ mnieu.” Zâmbeşte şi continuă să cânte. DOINA. Cântecul nostru uitat, cântec îndelung, „săvârşit în grumaz”, cântec nemaicântat, „cu înturnături”, cântec nemaiauzit, de „jele”, cântec de dor, de însingurare, de nenoroc. Noroc cu UNESCO că ne-a amintit. Noroc că ne-a adus aminte de DOINĂ. Poate acum ne spune şi ce să facem cu ea. Poate ne învaţă s-o preţuim şi mai ales s-o conservăm, cum au făcut cu bisericuţa de lemn de peste deal. Au pus o plăcuţă cu însemnele UNESCO şi apoi au uitat-o, liniştiţi că şi-au făcut datoria, liniştiţi că indentitatea noastră nu mai e în pericol. Sătenii au construit alături o biserică mare, din beton, cu care să se mândrească şi ei, încă puţin şi e gata şi pictura, frumoasă, culori vii, în sfârşit pe gustul lor. Bisericuţa de lemn a rămas singură precum lelea Teodoră. Şi tot ca ea, înconjurată de câteva găini pestriţe, „ce să facem, intră de pe la  vecini. ”

„Pă zi ce trece bătrânesc. Nici satu’ nu mai e ce-o fo’. Amu s-or civilizat oamenii. Azi să duc tăţi. Copiii vin la zâle mari. Lenuţa îi cu serviciu la Bistriţa, Sergiu, nepotu’ – în Cluj. Amu’ horesc că’s sângură.” Şi DOINA e singură. O mai cântă câţiva bătrâni, risipiţi prin satele din Maramureş, Bucovina, Oltenia. Ei ştiu de ce… Tinerii învaţă să o cânte pentru a putea participa la concursurile de muzică populară, unde se pare că ar fi probă obligatorie. Dar nici acolo nu „se cere” cântată în întregime. Un fragment este suficient, de unde atâta răbdare, de ce atâta dor, atâta jelanie, că doar nu suntem noi cei mai trişti din Europa. O cântă aşa, să meargă la festival. Ei nu ştiu încă de ce…

No Comments

Post a Comment